ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5848/2019

Ședința publică din data de 25 noiembrie 2019

Asupra cauzei de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea la data de 18.03.2016 reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat:

- anularea Deciziei nr. 106 din 22.10.2015 emisă de Ministerul Finanțelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de produse supuse accizelor armonizate prin care s-a dispus revocarea autorizațiilor de antrepozit fiscal nr. x din data de 01.01.2004, nr. x din data de 01.01.2004 și nr. x din data de 01.01.2004;

- anularea Deciziei nr. 118/17.12.2015 emisă de Ministerul Finanțelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de produse supuse accizelor armonizate s-a respins plângerea prealabila formulata de reclamantă împotriva Deciziei nr. 106 din 22.10.2015

- recunoașterea dreptului pretins prin obligarea intimatei la emiterea unei noi decizii prin care să admită cererea de reautorizare a antrepozitelor fiscale pentru care au fost emise autorizațiile de antrepozit fiscal nr. x din 01.01.2004, nr. x din data de 01.01.2004 și nr. x din data de 01.01.2004.

Prin sentința nr. 178/CA/2016 - PI din 19 septembrie 2016, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva pârâtului Ministerul Finanțelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate.

A anulat Decizia nr. 106/22.10.2015 și Decizia nr. 118/17.12.2015 emise de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate și a obligat pârâtul la emiterea unei noi decizii prin care să admită cererea reclamantei de reautorizare a antrepozitelor fiscale pentru care au fost emise autorizațiile de antrepozit fiscal nr. x din 01.01.2004, nr. x din 01.01.2004 și nr. x din 01.01.2004.

Prin aceeași sentință a obligat pârâtul la plata sumei de 12.783,36 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei, reprezentând onorariu avocat, taxă judiciară de timbru și contravaloare deplasări în instanță.

Împotriva sentinței nr. 178/CA/2016 - PI din 19 septembrie 2016 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâta Ministerul Finanțelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate solicitând admiterea recursului și casarea hotărârii recurate, iar în urma rejudecării pe fond, să se respingă acțiunea ca neîntemeiată.

În drept, recurenta-pârâtă Ministerul Finanțelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate a indicat ca temei de drept motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În susținerea cererii de recurs, a dezvoltat următoarele critici.

Învederează că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, constând în faptul că instanța a analizat și s-a pronunțat asupra unor probleme de drept asupra cărora nu avea competența funcțională și materială de a o face.

Potrivit art. 263 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, legalitatea actelor Comisiei Europene este verificată numai de Curtea de Justiție a Uniunii Europene astfel că instanța nu avea competența să analizeze și să se pronunțe asupra legalității măsurilor dispuse prin Decizie Comisiei, astfel că ideile menționate în considerente, referitoare la efectele pe care le produce acest act și mai ales persoanelor față de care se produc acestea sunt reținute în afara cadrului legal.

O a doua interpretare și aplicare eronată a legii a fost realizată cu referire la natura juridică a sumelor stabilite prin Decizia Comisiei, sume ce au fost avute în vedere la revocarea autorizațiilor de antrepozit fiscal.

Instanța nu a ținut cont de faptul că existau două raporturi juridice distincte, formate între părți diferite și izvorând din acte juridice distincte.

Pentru luarea Deciziei Comisiei nr. 106/22.10.2015 a fost avută în vedere, alături de alte înscrisuri, și adresa nr. x/21.07.2015 emisă de către Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, prin care s-a adus la cunoștința Comisiei faptul că, în urma analizei fișei sintetice pe plătitor din 20.07.2015, s-a constatat faptul că reclamanta înregistrează obligații fiscale restante către bugetul general consolidat, de natura celor administrate de Agenția Națională de Administrare Fiscală.

Sintagma "obligații fiscale restante" din textul art. 206 indice 28 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 trebuie interpretată în sensul pe care această noțiune o avea potrivit O.G. nr. 92/2003 și potrivit definiției date bugetului general consolidat prin art. 2 din Legea nr. 69/2010.

Izvorul obligațiilor care au fost avute în vedere la emiterea deciziei de revocare îl reprezintă Decizia nr. 2112/30.03.2015 a Comisiei Europene prin care s-a stabilit răspunderea solidară a reclamantei-intimatei pentru rambursarea ajutorului de stat primit de oricare dintre beneficiari.

Consideră că legea a definit ca fiind fiscale, prin asimilare, toate veniturile bugetului general consolidat, noțiunea fiind definită astfel de lege, inclusiv sumele ce reprezintă un ajutor de stat acordat nelegal.

Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, ale art. 22 din O.G. nr. 92/2003 și art. 26 alin. (8) din O.U.G. nr. 77/2014, în opinia recurentei, singura concluzie care se poate trage este aceea că sumele reprezentând ajutor de stat cu care reclamanta figurează în evidența fiscală, au natura unor obligații fiscale, în sensul pe care această noțiune o are potrivit textelor de lege menționate.

Susține că prima instanță a reținut în mod eronat faptul că s-a mai pronunțat o sentință prin care s-a reținut faptul că sumele obținute prin hotărârea arbitrală au natură civilă și nu fiscală, aceasta neavând nicio relevanță întrucât în dosarul respectiv a fost contestată o procedură de compensare realizată de organul fiscal și, în al doilea rând, dosarul se află în recurs.

Contrar afirmațiilor intimatei-reclamante, însușite de către instanța de fond, prin Decizia Comisiei s-a stabilit obigația României de a recupera de la "unitatea economică unică" din care face parte și reclamanta, sumele menționate în cuprinsul acesteia.

Instanța de fond a reținut în mod eronat și faptul că obligația de plată a sumelor reprezentând ajutor de stat a fost suspendată prin încheierea nr. 782/07.07.2015 pronunțată de Judecătoria Beiuș. Prin această sentință s-a dispus doar suspendarea executării silite demarată în baza Deciziei Comisiei Europene, această hotărâre neavând nicio influență asupra existenței datoriei însăși.

Consideră că și soluția de obligarea a pârâtei de emitere a unei noi decizii prin care să fie admisă cererea de reautorizare a intimatei este pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, dispoziția înscrisă în art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 trebuind să fie coroborată cu dispozițiile Codul fiscal potrivit cărora Comisia de autorizare este cea căreia îi revine competența materială de a analiza pe fond cererea petentului.

Recurenta critică și măsura obligării la plata cheltuielilor de judecată, apreciind că se impunea cenzurarea cuantumului acestora, cu aplicarea prevederilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

Intimata-reclamantă S.C. A. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat cu consecința menținerii sentinței recurate ca temeinică și legală.

În ceea ce privește critica recurentei referitoare la lipsa competenței materiale și funcționale a primei instanțe, arată că obiectul cauzei nu a constat în analiza legalității unei Decizii a Comisiei Europene ci a constat în analiza legalității unor acte administrative.

Învederează că în decizia CE se face o referire directă la recuperarea cu titlu de ajutor de stat a unor "despăgubiri" și nicidecum la recuperarea unor creanțe fiscale.

Indiferent de modalitatea în care au fost atribuite reclamanților, sumele ce urmează a fi recuperate nu reprezintă taxe, impozite sau contribuții și nu provin dintr-un raport juridic fiscal.

Întrucât pretinsa datorie este eminamente civilă, nu este aptă să conducă la revocarea autorizației de antrepozit fiscal respectiv la respingerea cererii de reautorizare.

A depus la dosar Hotărârea din 18 iunie 2019 a Tribunalului Uniunii Europene prin care a fost anulată Decizia (UE) 2015/1470 a Comisiei din 30 martie 2015, act ce a stat la baza emiterii actului administrativ ce face obiectul controlului de legalitate în prezenta cauză.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând sentința recurată prin prisma motivelor de casare invocate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce urmează.

Intimata-reclamantă a solicitat, prin cererea nr. x/23.04.2014, reautorizarea antrepozitelor fiscale pentru care au fost emise autorizațiile de antrepozit fiscal nr. x/01.04.2004, nr. x/01.01.2004 și nr. x/01.01.2004.

Prin Decizia nr. 106/22.10.2015 s-a respins cererea de reautorizare și s-a dispus revocarea autorizațiilor de antrepozit, în baza prevederilor art. 206 indice 28 din Legea nr. 571/2003 și art. 19 din Regulamentul de organizare și funcționare a Comisiei pentru autorizarea operatorilor de produse supuse accizelor armonizate, aprobat prin O.M.F.P. nr. 1050/2014.

Prin Decizia nr. 118/17.12.2015 s-a respins plângerea prealabilă, motivat de faptul că sumele reprezentând ajutor de stat cu care intimata-reclamantă figurează în evidența fiscală, potrivit fișei sintetice de plătitor, au natura unor obligații fiscale și nu a unor despăgubiri civile.

Instanța reține că suma de 1.959.605 RON cu care figura intimata-reclamantă ca fiind obligații fiscale, cu termen scadent la data de 25.11.2015, reprezintă despăgubiri acordate prin Hotărârea arbitrală din data de 11.12.2013 pronunțată în cauza ARB/05/20 de către Centrul Internațional pentru Soluționare a Disputelor pentru Investiții, ca urmare a nerespectării de către România a unor obligații asumate prin Acordul din 29 mai 2002 privind promovarea și protejarea reciprocă a investițiilor încheiat între Guvernul României și Guvernul Regatului Suediei.

Prin Decizia nr. 2112/30.03.2015, Comisia Europeană a impus Statului Român să recupereze sumele executate în baza hotărârii arbitrale de la cei cinci reclamanți și de la alte cinci companii aflate în legături comerciale sau de acționariat cu reclamanții, S.C. A. S.A. nefiind parte în dosarul respectiv.

Potrivit prevederilor art. 206

28

alin. (2) lit. f) din Legea nr. 571/2003, 2) Autoritatea competentă poate revoca autorizația pentru un antrepozit fiscal în următoarele situații: f) antrepozitarul autorizat înregistrează obligații fiscale restante la bugetul general consolidat, de natura celor administrate de Agenția Națională de Administrare Fiscală, mai vechi de 60 de zile față de termenul legal de plată;".

Într-adevăr, instanța de judecată nu poate verifica legalitatea unei decizii pronunțate de Comisia Europeană, fiind de netăgăduit faptul că i s-a solicitat Statului Român să recupereze, în solidar, de la cele 10 persoane fizice și juridice, despăgubirile executate de către cei cinci reclamanți.

Ceea ce se impune însă a fi stabilit este natura juridică a despăgubirilor respective și dacă se încadrează în sintagma "obligații fiscale restante la bugetul general consolidat, de natura celor administrate de Agenția Națională de Administrare Fiscală", în vederea verificării legalității actelor contestate.

Astfel, art. 1 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, având denumirea marginală "Sfera de aplicare a Codului de procedură fiscală", prevede că "(1) Prezentul cod reglementează drepturile și obligațiile părților din raporturile juridice fiscale privind administrarea impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat și bugetelor locale, prevăzute de Codul fiscal.

(2) Prezentul cod se aplică și pentru administrarea drepturilor vamale, precum și pentru administrarea creanțelor provenind din contribuții, amenzi și alte sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat, potrivit legii, în măsura în care prin lege nu se prevede altfel.

(4) Prezentul cod nu se aplică pentru administrarea creanțelor datorate bugetului general consolidat rezultate din raporturi juridice contractuale, cu excepția redevențelor miniere, a redevențelor petroliere și a redevențelor rezultate din contracte de concesiune, arendă și alte contracte de exploatare eficientă a terenurilor cu destinație agricolă, încheiate de Agenția Domeniilor Statului."

La art. 2 din Codul de procedură fiscală se prevede că "(1) Administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat, prevăzute la art. 1, se îndeplinește potrivit dispozițiilor Codului de procedură fiscală, ale Codul fiscal, precum și ale altor reglementări date în aplicarea acestora.

(2) Prezentul cod constituie procedura de drept comun pentru administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat."

Or, verificând Hotărârea arbitrală pronunțată la data de 11.12.2013 de ICSID, se constată că suma apreciată de recurent ca fiind "obligații fiscale restante" reprezintă, de fapt, despăgubiri civile acordate reclamanților ca urmare a nerespectării de către România a unor obligații asumate, pentru neinformarea la timp a deținătorilor de CIP și prin faptul că "nu a acționat transparent atunci când nu a informat reclamanții la timp că regimul va fi încheiat înaintea datei sale de expirare."

În consecință, obligațiile pe care le înregistrează intimata -reclamantă la bugetul de stat nu provin din raporturi fiscale existente între părți, fiind valabilă teza potrivit căreia, contrar susținerilor recurentului, "nu orice creanță bugetară este fiscală".

Art. 16 din O.G. nr. 92/2003 definește conținutul raportului de drept procedural fiscal ca fiind raportul ce "cuprinde drepturile și obligațiile ce revin părților, potrivit legii, pentru îndeplinirea modalităților prevăzute pentru stabilirea, exercitarea și stingerea drepturilor și obligațiilor părților din raportul de drept material fiscal."

O definiție a creanțelor fiscale este oferită și de prevederile art. 21 din aceeași Ordonanță astfel: "Creanțele fiscale reprezintă drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal."

Alineatul (2) al aceluiași articol dispune că "Din raporturile de drept prevăzute la alin. (1) rezultă atât conținutul, cât și cuantumul creanțelor fiscale, reprezentând drepturi determinate constând în:a)dreptul la perceperea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, dreptul la rambursarea taxei pe valoarea adăugată, dreptul la restituirea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, potrivit alin. (4), denumite creanțe fiscale principale;".

Este evident, din coroborarea tuturor textelor legale menționate mai-sus, că, în afară de impozitele, taxele și contribuțiile datorate, și celelalte "sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat" trebuie să se circumscrie unui raport de drept material fiscal.

De altfel, chiar și prin Decizia nr. 067/29.06.2015 emisă de Ministerul de Finanțe- Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate, prin care s-a admis plângerea prealabilă îndreptată împotriva deciziei nr. 164/29.07.2011 prin care se dispusese revocarea autorizațiilor de antrepozit fiscal, emitentul actului a recunoscut faptul că obligațiile de plată cu care contribuabilul figura în evidențele fiscale, reprezintă ajutor de stat de recuperat, și nu obligații fiscale de natura celor avute în vedere la momentul revocării autorizațiilor de antrepozit fiscal.

După cum în mod corect a evidențiat intimata-reclamantă, în Legea nr. 356/2013 a bugetului de stat pe anul 2014, în cadrul Anexei 1 după punctul C, se regăsesc veniturile din ajutoare de stat recuperate, ca fiind încadrate în categoria veniturilor nefiscale astfel că se desprinde cu claritate concluzia potrivit căreia nu toate veniturile datorate bugetului de stat sunt de natură fiscală.

Or, pentru a se dispune revocarea autorizației pentru un antrepozit fiscal, în condițiile prevăzute de art. 206

28

alin. (2) lit. f) din Legea nr. 571/2003, este necesară îndeplinirea condiției ca antrepozitarul autorizat să înregistreze obligații fiscale restante la bugetul general consolidat. În cazul în care legiuitorul ar fi înțeles că orice obligații restante la bugetul de stat pot atrage aplicarea sancțiunii revocării autorizației, nu ar mai fi introdus în textul legal sus-menționat cuvântul "fiscale" ci s-a fi rezumat la a preciza doar înregistrarea obligațiilor restante la bugetul de stat și, în acest caz, s-ar fi dedus că este vorba despre orice categorie de creanțe, atât fiscale cât și nefiscale.

În consecință, interpretarea dată de recurent textelor de lege incidente speței nu este corectă, sumele realizate potrivit prevederilor art. 26 alin. (8) din O.U.G. nr. 77/2014, deși se fac venit la bugetul de stat, nu au natura juridică a unor creanțe fiscale, condiție necesară pentru a se putea dispune revocarea autorizației de antrepozit fiscal.

În ceea ce privește susținerile recurentului referitoare la caracterul de titlu executoriu al Deciziei nr. 2112/30.03.2015 a Comisiei Europene, se constată că nu prezintă relevanță față de obiectul cauzei întrucât, în speța pendinte nu se contestă executarea creanțelor stabilite prin titlul executoriu, ci se contestă decizia prin care s-a respins cererea de reautorizare și s-a dispus revocarea autorizațiilor.

De asemenea, față de faptul că recurentul a dat o interpretare eronată a naturii juridice a obligațiilor de plată rezultate din executarea Deciziei nr. 2112/30.03.2015 a Comisiei Europene, ceea ce conduce la anularea actelor contestate, nu se mai impune analizarea incidenței încheierii nr. 782/07.07.2015 pronunțată de Judecătoria Beiuș și nici a hotărârii pronunțate de Curtea de Apel Oradea în cadrul dosarului prin care s-a contestat procedura de compensare.

În ceea ce privește dispoziția instanței de fond prin care a obligat pârâtul la emiterea unei noi decizii prin care să admită cererea reclamantei de autorizare a antrepozitelor fiscale, se constată că este în concordanță cu dispozițiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora "Instanța, soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă".

Astfel cum rezultă din dispozitivul sentinței recurate, instanța de fond nu a emis o decizie de autorizare ci a dispus obligarea pârâtului la emiterea unui act administrativ.

Întrucât singurul motiv invocat de organul emitent al deciziei nr. 106/2015 în lurea deciziei de respingere a cererii de reautorizare și de revocare a autorizațiilor a fost înregistrarea de către intimata-reclamantă a obligațiilor de plată scadente către bugetul de stat, este evident că nu se impunea reanalizarea cererii de reautorizare de către recurentul-pârât, instanța de fond realizând o reparare a pagubei cauzate.

Înalta Curte va respinge, ca neîntemeiate, și criticile formulate de recurent vizând aplicarea în mod greșit, de către prima instanță, a dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

În conformitate cu prevederile legale menționate, la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, iar partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile efectuate, justificat, de partea care a câștigat procesul.

Instanța reține că, în recurs nu pot fi formulate critici privind cuantumul cheltuielilor de judecate acordate de instanța de fond, întrucât proporționalitatea onorariului avocațial cu valoarea ori complexitatea cauzei și cu munca prestată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, lăsată la aprecierea instanței în fața căruia se solicită acordarea acestor cheltuieli, astfel încât onorariul să reflecte valoarea muncii depuse de apărător pe parcursul soluționării fazei procesuale pentru care este cerut, motiv pentru care criticile nu pot fi primite în recurs, aceasta fiind o cale de atac în cadrul căreia pot fi invocate numai critici de nelegalitate.

În acest sens, în ședința din 20 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, prin Decizia nr. 3, în dosarul nr. x/2019, a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov și, în consecință și a stabilit că:

"În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

Având în vedere aceste considerente, apreciind că, în raport de criticile invocate nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se va respinge recursul declarat ca nefondat, în baza prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004.

Potrivit art. 453 C. proc. civ., fiind parte care a pierdut procesul, se va obliga recurentul-pârât la plata, către intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L., a sumei de 1355,68 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată fiind admisă în parte întrucât s-au scăzut cheltuielile aferente deplasării cu taxiul, ca fiind cheltuieli ce nu au un caracter necesar, textul art. 451 alin. (1) C. proc. civ. făcând referire la "orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului".

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate împotriva sentinței nr. 178/CA/2016 - PI din 19 septembrie 2016 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Admite în parte cererea privind cheltuielile de judecată și obligă recurenta-pârâtă la plata sumei de 1355,68 RON către intimatul-reclamant S.C. A. S.R.L.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 noiembrie 2019.