ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1831/2017

Circumstanțele cauzei Prin acțiunea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, la data de 24.09.2014, reclamanta Direcția Venituri Buget Local Sector 2 a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Comisia Fiscală Centrală suspendarea Deciziei nr. 3/2014, emisă de Comisia Fiscală Centrală din cadrul Ministerului Finanțelor Publice, până la pronunțarea cererii de anulare. Prin adresa nr. x/23.10.2014, înregistrată la data de 28.10.2014 la Tribunalul București, reclamanta Direcția Venituri Buget Local Sector 2 a precizat că înțelege să solicite, în subsidiar, anularea Ordinului Ministrului Finanțelor Publice nr. 1234/12.09.2014, publicat în Monitorul Oficial nr. 682/18.09.2014, privind aprobarea Deciziei Comisiei Fiscale Centrale nr. 3/2014.

Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 1394 din data de 19 mai 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiate, excepția inadmisibilității cererii de suspendare a executării Deciziei nr. 3/2014 și excepția prematurității cererii de anulare a Deciziei nr. 3/2014, excepții invocate la termenul din data de 05.05.2015 de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Comisia Fiscală Centrală, a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenție principală formulată de petentul Municipiul Baia Mare și a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată, așa cum a fost precizată, formulată de reclamanta Direcția Venituri Buget Local Sector 2 în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Comisia Fiscală Centrală.

Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta Direcția Venituri Buget Local Sector 2, criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii și admiterea acțiunii astfel cum a fost precizată. În motivarea recursului recurenta a apreciat că în cauză erau întrunite condițiile cumulative pentru suspendarea executării deciziei contestate, existând o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate, precum și o pagubă iminentă ce se impunea a fi prevenită. În mod nelegal a fost respinsă și acțiunea în anulare, recurenta susținând că decizia nr. 3/2014 lezează principiul teritorialității colectării creanțelor bugetare, ce ar trebui să aibă consecința firească a direcționării sumelor către bugetul local în a cărui rază administrativ-teritorială își are domiciliul contribuabilul obligat. Dispozițiile deciziei atacate sunt lipsite de fundament juridic, în raport de cele statuate prin O.G. nr. 2/2001 și O.G. nr. 92/2003, autoritatea emitentă omițând abordarea coroborată a acestor acte normative și ignorând voința legiuitorului, aceea ca sumele provenite din aplicarea sancțiunii amenzilor contravenționale să se facă venit la bugetul local aparținând circumscripției teritoriale în raza căreia se află domiciliul fiscal al contravenientului. Prin aplicarea actului administrativ contestat, sumele achitate de persoanele fizice cu titlu de amenzi contravenționale urmează a fi repartizate discreționar către diferite bugete locale, în funcție de cel către care contravenientul achită suma datorată, cu efectul necesar al constituirii unor resurse bugetare necuvenite în favoarea unor unități administrativ-teritoriale necompetente. Recurenta a sesizat și posibila confuzie în care s-a aflat instanța de fond, atunci când a reținut ca argument faptul că voința legiuitorului a fost aceea de a conferi posibilitatea contravenientului să plătească voluntar amenda aplicată în orice punct de plată cu beneficiul aplicării unei reduceri de 50%, întrucât, în realitate nu locația efectuării plății reprezintă aspectul ce face obiectul cauzei, ci destinația bugetară finală a sumelor încasate.

Apărările formulate de intimați Intimații Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul Baia Mare au depus, fiecare, întâmpinare și, fără a invoca excepții, au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a sentinței atacate. În esență, aceștia au apreciat că actul administrativ atacat respectă dispozițiile legale incidente, fiind emis în vederea aplicării unitare a prevederilor art. 8 alin. (3) și (4) coroborate cu art. 25, 28 și 39 alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 2/2011, tocmai pentru a clarifica destinația bugetară a sumelor achitate de către persoanele fizice cu titlu de amenzi contravenționale.

Procedura derulată în recurs Recursul fiind de competența Înaltei Curți, a fost urmată procedura de filtrare prevăzută de dispozițiile art. 493 C. proc. civ., iar prin încheierea din 23 martie 2017, în temeiul art. 493 alin. (7) din același cod, completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen pentru judecarea acestuia în ședință publică, la data de 18 mai 2017.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Reclamanta Direcția Venituri Buget Local Sector 2 a supus controlului de legalitate exercitat de instanța de instanța de contencios administrativ Decizia nr. 3/2014 emisă de Comisia Fiscală Centrală din cadrul Ministerului Finanțelor Publice, în temeiul dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 55472004 solicitând și suspendarea executării până la soluționarea definitivă a cauzei. Prin decizia contestată, aprobată prin Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 1234/12.09.2014, publicat în Monitorul Oficial nr. 682/18.09.2014, "în vederea aplicării unitare a prevederilor art. 8 alin. (3) și (4) coroborate cu dispozițiile art. 28, art. 25 și art. 39 alin. (2) lit. a din O.G. nr. 2/2001", autoritatea pârâtă a adoptat următoarea soluție: "1. Cazul în care amenda se achită înainte de data începerii executării silite Din momentul comunicării/înmânării procesului-verbal de contravenție până la data comunicării somației de plată contravenientului, amenda încasată se face venit la bugetul local la care s-a efectuat plata de către contravenient, indiferent de faptul că suma datorată a fost achitată în termenul de 48 de ore/două zile lucrătoare, după caz, sau după acest termen ori de faptul că în această perioadă amenda a fost plătită integral sau parțial. În situația în care, deși persoana fizică sau juridică a achitat amenda contravențională la bugetul local al unei unități administrativ-teritoriale, alta decât cea de domiciliu, iar organul din care face parte agentul constatator a comunicat, din oficiu, procesul-verbal de constatare a contravenției organelor de specialitate ale unităților administrativ-teritoriale în a căror rază teritorială domiciliază contravenientul persoană fizică sau, după caz, își are domiciliul fiscal contravenientul persoană juridică, contravaloarea amenzii încasate constituie venit la bugetul local al unității administrativ-teritoriale unde s-a efectuat plata acesteia. În acest caz, organul fiscal de domiciliu încetează executarea silită și întocmește borderoul de debite-scăderi, prin care se dă la scădere debitul înregistrat. 2. Cazul în care amenda se achită după data începerii executării silite În situația în care amenda nu a fost achitată sau nu a fost achitată integral înainte de începerea executării silite prin comunicarea somației, suma plătită de contravenient după această dată cu titlu de amendă sau încasată de organul fiscal în procedura de executare silită se face venit la bugetul local al unității administrativ-teritoriale în care domiciliază contravenientul." Instanța de fond, analizând motivele de nelegalitate invocate și dispozițiile legale incidente, a respins atât acțiunea în anulare cât și cererea de suspendare a executării actului administrativ contestat, iar această soluțiie a fost criticată de reclamanta Direcția Venituri Buget Local Sector 2 prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unei hotărâri poate fi solicitată atunci când aceasta a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, în sensul că instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față acest caz de casare nu este incident, prima instanță aplicând și interpretând în mod corect dispozițiile legale. Atât prin cererea de chemare în judecată cât și prin calea de atac promovată recurenta a susținut neconcordanța deciziei nr. 3/2014 cu dispozițiile O.G. nr. 2/2001 și O.G. nr. 92/2003. Argumentele recurentei sunt nefondate și ele nu dovedesc o interpretare eronată a obiectului cauzei sau o confuzie a instanței de fond în privința voinței legiuitorului. Astfel, având în vedere împrejurarea că O.G. nr. 2/2001 nu reglementează expres la bugetul căreia unități administrativ-teritoriale se fac venit sumele rezultate din amenzile contravenționale plătite voluntar, până la începerea executării silite, însă în cuprinsul art. 39 alin. (1) și alin. (2) lit. a stabilește organul fiscal competent să facă executarea silită a amenzilor contravenționale, Înalta Curte reține netemeinicia susținerilor recurentei referitoare la nelegalitatea soluției adoptate prin pct. 2 din Decizia nr. 3/2014, aceasta fiind conformă dispozițiilor legale menționate. Aceeași simetrie se poate observa și între măsura adoptată la pct. 1 din actul administrativ atacat și dispozițiile art. 8 și 28 din O.G. nr. 2/2001, dar și prin raportate la prevederile art. 31 alin. (1) lit. a) și art. 35 din O.G. nr. 92/2003, respectiv art. 2 alin. (2) și (3) din Legea nr. 182/2006, noțiunea domiciliului fiscal al persoanei fizice și competența teritorială a compartimentelor de specialitate nefiind înlăturate prin emiterea Deciziei nr. 3/2014. În privința soluției pronunțate asupra cererii de suspendare a executării actului administrativ contestat, se reține că îndeplinirea condițiilor referitoare la existența cazului bine justificat și a pagubei iminente este supusă aprecierii judecătorului, care are de efectuat o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza circumstanțelor de fapt și de drept ale cauzei; pentru admiterea cererii, acestea trebuie să ofere indicii suficiente de răsturnare a prezumției de legalitate a actului administrativ și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube în cazul particular supus evaluării. Înalta Curte constată că instanța de fond a interpretat corect dispozițiile art. 14 și 15, art. 2 lit. t) și ș) din Legea nr. 554/2004, reținând și argumentând neîndeplinirea celor două condiții impuse de normele precizate. În cauză nu au fost identificate împrejurări vădite, de fapt sau/și de drept care să fie de natură a produce o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ și nici nu a fost dovedit un prejudiciu material, viitor și previzibil în bugetul recurentei-reclamante. De altfel, legalitatea soluției pronunțate asupra acțiunii în anulare, conform paragrafelor anterioare ale prezentei decizii, confirmă concluzia inițială a instanței de fond în sensul inexistenței cazului bine justificat. Pentru considerentele expuse, constatând că soluția primei instanțe reflectă o corectă aplicare și interpretare a normelor legale, iar sentința recurată nu este afectată de nelegalitate, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.