ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea formulată, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta Administrația Finanțelor Publice a Sectorului 2, solicitând anularea Deciziei de impunere nr. 718291 din 19 ianuarie 2010 și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 6580 din 09 noiembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea ca fiind neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, reclamanta A. prin care a solicitat ca în temeiul art. 312 alin. (2) admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, în totalitate iar în temeiul art. 314 C. proc. civ. în cazul în care se casează sentința să se aplice corect legea la împrejurările de fapt ce au fost deplin stabilite.

Prin Decizia nr. 2681 din 06 iunie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins excepția tardivității și excepția inadmisibilității ca neîntemeiate, a admis recursul, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

1.2. Soluția instanței de fond

În rejudecare, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții Administrația Finanțelor Publice a Sectorului 2 și ANAF - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice a Municipiului București și a dispus anularea actele atacate în parte, exonerând petenta de la plata sumei totale de 441.329 RON.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut în esență următoarele:

Potrivit art. 152 pct. 3 C. fisc. , reclamanta avea obligația ca începând cu data de 1 iulie 2006 să solicite înregistrarea sa ca plătitor de TVA în regim normal, să calculeze, să evidențieze și să vireze la bugetul de stat TVA aferentă încasărilor din vânzarea terenurilor realizate după data depășirii plafonului de scutire.

A fost reținută ca neîntemeiată susținerea reclamantei în sensul că vânzările au vizat exclusiv terenuri agricole, aceasta fiind contrazisă de conținutul contractelor depuse la dosar din care rezultă că este vorba de terenuri intravilane, categoria "curți-construcții" .

S-a reținut că reclamanta nu a adus nicio explicație convingătoare care să contrazică situația de fapt reținută de organul fiscal, respectiv care ar fi fost scopul vânzărilor succesive de terenuri pe perioada 2006 - 2008, altul decât cel al obținerii de venituri.

Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 127 alin. (1) și (2) C. fisc. și ale Normelor metodologice de aplicare a Codului fiscal, a rezultat că nu este considerată activitate economică obținerea de venituri de către persoanele fizice din vânzarea locuințelor proprietate personală sau a altor bunuri care sunt folosite de către acestea pentru scopuri personale, dar constituie "activitate economică" activitatea desfășurată în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate în sensul art. 127 alin. (2) C. fisc.

De asemenea, s-a constatat că în raport de numărul de tranzacții efectuate de recurentă în perioada 2007 - 2008 cu terenuri construibile nu se poate considera că obținerea de venituri din aceste activități nu ar avea caracter de continuitate, astfel că în mod corect, au fost considerate activități economice generatoare de obligația de plată a TVA pentru anii 2007 - 2008.

Expertiza efectuată în cauză a ținut cont de indicațiile Deciziei de casare nr. 2681 din 06 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la calcularea valorii TVA datorate pentru tranzacțiile aferente contractelor de vânzare-cumpărare listate acolo (anii 2007 - 2008), iar intimata ANAF a primit raportul de expertiză la termenul din 06 martie 2015, iar la termenul următor nu a formulat obiecțiuni.

În fine, s-a constatat că precizările petentei cu privire la cuantum se limitează la concluziile expertului pentru obiectivul nr. 1 și se coroborează cu concluziile raportului de expertiză. Concluziile raportului de expertiză de la obiectivele 2 și 3 nu au fost contestate sau abordate de petentă.

1.3. Cererile de recurs

Împotriva Sentinței nr. 1164 din 24 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs Administrația Finanțelor Publice a Sectorului 2 prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București precum și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursurilor, în esență identice, autoritățile fiscale arată că reclamanta intimată A. a încheiat în perioada 01 iulie 2006 - 31 decembrie 2008 un număr de 71 de tranzacții imobiliare cu terenuri, fără a emite facturi fiscale și fără a calcula, evidenția și vira la bugetul de stat TVA aferentă în valoare de 1.555.723 RON deși a depășit plafonul de scutire de TVA prevăzut de art. 152 C. fisc. , motiv pentru care, în aplicarea art. 126 - art. 128 C. fisc. , a fost emisă Decizia de impunere nr. 718291 din 19 ianuarie 2010.

În baza unei ample analize teoretice a dispozițiilor legale amintite precum și a normelor de aplicare a acestora se susține legalitatea actului de impunere, fără însă să fie formulată vreo critică legată de admiterea în parte a acțiunii, respectiv în ce privește cuantumul TVA datorat de intimată, recurentele solicitând instanței de recurs să verifice cauza sub toate aspectele.

În drept, recursurile au fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și urm. C. proc. civ., Legea nr. 554/2004, O.G. nr. 92/2003 și Legea nr. 571/2003.

1.4 Întâmpinare

Intimata nu a formulat întâmpinare.

Examinând actele și lucrările dosarului precum și susținerile părților, ținând cont de motivele de recurs invocate în cauză precum și de dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ. 1865 (în continuare C. proc. civ.), Înalta Curte constată că recursurile sunt neîntemeiate pentru considerentele ce se vor arată în continuare:

Prin Decizia de impunere nr. 718291 din 19 ianuarie 2010 emisă de recurenta Administrația Finanțelor Publice a Sectorului 2 București s-a stabilit în sarcina intimatei A. obligația de plată a taxei pe valoarea adăugată (TVA colectat) de 1.555.723 RON pentru realizarea de tranzacții imobiliare în perioada 2006 - 2008, la care s-au adăugat majorări de întârziere de 1.045.224 RON.

La calculul TVA s-a presupus că prețul tranzacțiilor nu include TVA.

Starea de fapt precum și problemele de drept ridicate de actul de impunere au fost soluționate irevocabil în primul ciclu procesual, cu o singură excepție legată de calculul TVA, fapt care a condus la casarea cu trimitere pentru administrarea probei expertizei contabile în vederea stabilirii obligațiilor de plată în condițiile în care la calculul TVA s-ar lua în considerare că prețul tranzacțiilor include TVA (conform Deciziei de casare nr. 2681 din 06 iunie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în primul ciclu procesual).

În rejudecare, instanța de fond s-a conformat dispozițiilor deciziei de casare, a administrat proba expertizei contabile și, bazându-se pe aceasta, a stabilit că TVA datorat de reclamanta A., în condițiile în care se consideră că prețul tranzacțiilor include TVA, este de 1.293.780 RON (în loc de 1.555.723 RON) iar cuantumul majorărilor de întârziere este de 865.838 RON (în loc de 1.045.224 RON) și, drept consecință, a anulat în parte actul de impunere precum și Decizia nr. 204 din 10 iunie 2010 emisă în soluționarea contestației administrative prealabile, respectiv pentru suma de 441.329 RON (diferența dintre sumele calculate de autoritatea fiscală emitentă a deciziei de impunere și sumele calculate de expert).

Sentința este legală, fiind pronunțată cu respectarea prevederilor art. 315 C. proc. civ. 1865 (în continuare, C. proc. civ.).

De altfel, Înalta Curte constată că recurentele nu contestă actul de judecată al primei instanțe ci, în mod surprinzător, sau repetă argumentele de fapt și de drept însușite de instanțe în primul ciclu procesual, sau contestă implicit dispoziția irevocabilă dată de instanța de casare, decizie care la rândul ei se întemeiază pe Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene dispusă în cauzele conexate C-249/12 și C-250/12 (Tulică și Plavoșin).

În consecință, Înalta Curte va respinge apărările recurentelor, în parte ca lipsite de obiect și în parte ca inadmisibile în măsura în care repun în discuție decizia irevocabilă pronunțată în primul ciclu procesual.

Așa fiind, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursurile ca neîntemeiate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de Administrația Sectorului 2 a Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București împotriva Sentinței civile nr. 1164 din 24 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 19 ianuarie 2016.

Procesat de GGC - CT