ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1499/2019

Asupra recursului de față:

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2015, reclamanta Compania Națională de Transport al Energiei Electrice "A." SA a chemat în judecată pe pârâta SC A. SA, pentru ca, prin hotărârea ce va fi pronunțată, să fie obligată pârâta la restituirea sumei de 1.840.532,19 RON (TVA inclus), cu plata dobânzii legale aferente sumei plătite, calculată până la data introducerii acțiunii, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 3592 din 11 octombrie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția inadmisibilității și a respins cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă.

Împotriva acestei sentințe și a încheierii din 2 octombrie 2017 a declarat apel reclamanta, care a solicitat schimbarea în tot a acesteia în considerarea efectului devolutiv al apelului prevăzut de art. 476 C. proc. civ., iar pe fondul cauzei, pronunțarea unei hotărâri prin care să se admită cererea de chemare în judecată și obligarea intimatei-pârâte la plata către apelanta-reclamantă a cheltuielilor de judecată efectuate atât la fond cât și în apel.

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă prin Decizia civilă nr. 904 din 7 mai 2018 a respins apelul formulat de apelanta reclamantă Compania Națională de Transport al Energiei Electrice "A." SA, împotriva Încheierii din 2 octombrie 2017 și a Sentinței civile nr. 3592 din 11 octombrie 2017 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în Dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata pârâtă A. SA, ca nefondat.

Împotriva Deciziei nr. 904 din 7 mai 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a declarat recurs reclamanta Compania Națională de Transport al Energiei Electrice "A." SA, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În raport de acest motiv de nelegalitate, recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 992 - 997 C. civ. respectiv art. 998 - 999 C. civ., precum și art. 23.4 din contractele în litigiu.

În conformitate cu art. 477 C. proc. civ., instanța de apel era ținută să judece în limitele criticilor formulate prin motivele de apel, reluând judecata asupra fondului, dar nu asupra tuturor problemelor de fapt și de drept invocate în fața primei instanțe, ci doar cu privire la cele criticate de apelant.

În mod greșit a apreciat instanța că acțiunea este inadmisibilă, în acest fel încălcând principiul contradictorialității prin nepunerea în discuția părților a excepției de neexecutare. În consecință instanța a pronunțat hotărârea prin raportare la un motiv de nelegalitate care nu a fost pus în discuția părților.

În raport de critica privind inadmisibilitatea acțiunii întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, recurenta-reclamantă apreciază că sunt îndeplinite condițiile materiale și juridice pentru intentarea acțiunii în restituire și anume: mărirea unui patrimoniu prin dobândirea unei valori apreciabile în bani, de către A. SA prin Contractele x/2005 și y/2010, aceasta încasând sume de bani necuvenite prin includerea cheltuielilor de transport calculate în procent de 60% la valoarea manoperei directe, fiind depășit cu mult valoarea reală a prețului contractului, micșorarea patrimoniului ca urmare a creșterii cheltuielilor de transport acest fapt conducând la mărirea patrimoniului pârâtei A. SA, patrimoniul nostru fiind micșorat cu suma a cărui restituire se cere pe calea acestei acțiuni, existența unei legături de cauzalitate între sporirea unui patrimoniu și diminuarea celuilalt, fiind efectul unei cauze unice, absența unei cauze legitime a măririi patrimoniului în detrimentul alteia, absența altui mijloc juridic pentru recuperarea pierderii suferite.

Recurenta-reclamantă mai susține că instanța de apel nu a avut în vedere recunoașterea făcută de pârâta A. SA a obligației de restituire a sumei de 1.966.364,82 RON.

În ceea ce privește inadmisibilitatea acțiunii în răspundere civilă delictuală recurenta-reclamantă arată că atât instanța de fond cât și instanța de apel au interpretat în mod greșit dispozițiile art. 998 C. civ., raportat la faptul că obligația pretins încălcată este atașată Contractelor de prestări servicii nr. x din 22 martie 2005 și Contractul x din 28 iulie 2010 potrivit căruia prestatorul a inclus și facturat în mod abuziv, incluzând în mod ilicit cheltuielile de transport de la sediu la locul de desfășurare al lucrărilor calculate în procent de 60% la valoarea manoperei directe cauzând un prejudiciu cu intenție.

În consecință, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurată și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 29 noiembrie 2018 potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 3 decembrie 2018.

Prin încheierea din data de 9 mai 2019 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de reclamanta Compania Națională de Transport al Energiei Electrice A. SA împotriva Deciziei nr. 904 din 7 mai 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă A. SA.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, reține că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă invocă motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 și susține că hotărârea recurată este nelegală fiind dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 992 - 987 C. civ. și respectiv art. 998 - 999 C. civ., precum și a prevederilor art. 23.4 din Contractele nr. x/2005 și y/2010, întrucât a fost respinsă acțiunea ca inadmisibilă prin soluționarea cauzei pe o excepție invocată de pârâtă în fața instanței de fond.

Se mai susține că instanța de apel a încălcat principiul contradictorialității prin nepunerea în discuția părților a excepției de neexecutare, motivul de nelegalitate nefiind pus în discuția părților.

Criticile sunt nefondate având în vedere că inadmisibilitatea acțiunii reprezintă o excepție procesuală de procedură, absolută și peremptorie, care împiedică analiza oricăror alte chestiuni, inclusiv excepții.

Instanța de fond s-a pronunțat cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ. asupra excepției inadmisibilității acțiunii, stabilind totodată ordinea soluționării acestora potrivit art. 248 alin. (2) din C. proc. civ. Această soluție a fost menținută de către instanța de apel.

În conformitate cu dispozițiile art. 969 C. civ., în vigoare la momentul perfectării contractelor, convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante.

Astfel, în baza Contractelor nr. x din 22 martie 2005 și nr. y din 28 iulie 2010 au fost executate servicii de întreținere și lucrări de mentenanță constând în inspecții tehnice, revizii tehnice, reparații curente rezultate în urma reviziilor tehnice, lucrări speciale și intervenții accidentale pentru rețeaua de transport.

Decontarea cheltuielilor referitoare la transportul materialelor, personalului, utilajului special s-a făcut cu respectarea întocmai a art. 23.4 din cele două contracte.

Se observă că relațiile dintre părți sunt guvernate de prevederile celor două contracte, precum și de cele ale actelor adiționale, intervenite pe parcursul derulării relațiilor comerciale.

Cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă nu este întemeiată nici sub aspectul recuperării prejudiciului pe calea instituirii instituției îmbogățirii fără justă cauză, nici sub aspectul recuperării prejudiciului pe calea răspunderii civile delictuale, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile cumulative ale acestor instituții.

În ceea ce privește admisibilitatea acțiunii în îmbogățire fără justă cauză, Înalta Curte reține că în mod legal a reținut instanța de apel că atât timp cât reclamanta are la dispoziție oricare altă acțiune, acțiunea sa în îmbogățire fără justă cauză este inadmisibilă.

Spre deosebire de vechiul C. civ., care nu cuprindea o reglementare legală expresă a acestui izvor de obligații, C. civ. actual legiferează și abordează îmbogățirea fără justă cauză în mod distinct, în categoria faptelor juridice licite.

Mai trebuie însă precizat faptul că, și înainte de C. civ. în vigoare, era recunoscut acest izvor de obligații (deși nu avea o reglementare de lege lata), fiind preluat și aplicat, neîntrerupt, din vechiul drept roman.

Reglementarea legală a acestui principiu în Noul C. civ. este următoarea:

"Cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogățit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ținut dincolo de limita propriei sale îmbogățiri" (art. 1345 C. civ.).

Legea instituie două condiții cu privire la admisibilitatea unei astfel de acțiuni, respectiv: îmbogățirea trebuie să subziste la data sesizării și cel al cărui patrimoniu s-a sărăcit să nu aibă la îndemână o altă cale de acțiune.

Cu privire la cea de-a doua condiție, se observă că legea reglementează, în art. 1348 C. civ., caracterul subsidiar al acțiunii întemeiate pe o îmbogățire fără just temei; potrivit textului de lege citat, cererea de restituire nu poate fi admisă dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acțiune pentru a obține ceea ce îi este datorat.

În vechiul C. civ. acest principiu era recunoscut ca o creație a jurisprudenței. În prezent însă, în mod corect, spunem noi, legea o prevede expres.

În raport de aceste precizări, Înalta Curte constată că plățile invocate de reclamantă ca temei al acțiunii în restituire au fost efectuate în temeiul unui text contractual, respectiv cel de la art. 23.4 din contracte. În aceste condiții, în raport de faptul că reclamanta avea la îndemână cel puțin acțiunea în nulitate a clauzei contractuale și ca o consecință restituirea plăților nedatorate, acțiunea întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză nu este admisibilă.

În ceea ce privește criticile privind admisibilitatea acțiunii întemeiată pe răspunderea delictuală, Înalta Curte constată că sunt nefondate.

Astfel, este corectă dezlegarea dată de instanța de apel în considerentele prezentate, prin care arată că reclamanta are alte mijloace procedurale de recuperare, Înalta Curte subliniind că, în cauză, nu poate fi generată o răspundere civilă cu caracter delictual, determinată de lipsa unui raport juridic direct dintre părțile litigiului.

De vreme ce situația de fapt care reprezintă temeiul acțiunii în pretenții o reprezintă restituirea sumei de 1.840.532,19 RON care în opinia reclamantei este o plată nedatorată generată de executarea Contractelor nr. x/2005 și nr. y/2010, acest fapt nu poate reprezenta, deopotrivă, la alegerea reclamantei, atât fundamentul răspunderii contractuale, cât și cel al unei răspunderi delictuale. Mai mult, în prezența unei răspunderi contractuale, niciuna dintre părți nu poate înlătura incidența acestei răspunderi pentru a opta în favoarea altor reguli.

Pe cale de consecință, în temeiul acestor considerente, analiza elementelor răspunderii civile delictuale nu se impune, iar respingerea acțiunii, în apel, deopotrivă fundamentată pe neîndeplinirea condițiilor art. 998 - 999 C. civ., este redundanta.

În acest context, Înalta Curte arată că nu se impune analiza acelor critici din recurs care se referă la greșita aplicare a legii din perspectiva încălcării art. 998 C. civ., la lipsa analizei condițiilor generale și speciale ale acestei răspunderi, deoarece însăși aprecierea incidenței acestor dispoziții presupun greșita aplicare a legii.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania Națională de Transport al Energiei Electrice "A." SA împotriva Deciziei nr. 904 din 7 mai 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă A. SA

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 septembrie 2019.

Procesat de GGC - LM