ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 899/2020

Ședința publică din data de 28 mai 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a Civilă la data de 02.06.2015, sub nr. x/2015, reclamanta Compania Națională de Transport al Energiei Electrice "TRANSELECTRICA" S.A. a chemat în judecată pe parații SOCIETATEA COMERCIALA A. SR si B., solicitând instanței sa pronunțe o hotărâre prin care să:

- oblige pârâta la restituirea sumei de 1.353.963,60 RON, + TVA (1.678314,86 RON, tva inclus), echivalentul sumei de 308.156,87 euro, cu titlu de prejudiciu îmbogățire fără justă cauză;

- obligarea pârâtei la plata sumei de 323.386 RON, dobânzii legale aferentei sumei plătite cu titlu de prejudiciu îmbogățire fără justă cauză, calculata pana la data 01.12.2014;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecata suportate de către reclamanta în conexiune cu prezentul litigiu.

Pretențiile reclamantei decurg din valoarea diminuării patrimoniului său prin intermediul Contractului de închiriere nr. x/04.12.2009, modificat succesiv prin Actele adiționale nr. x, 2, 3, 4, 5, iar în cazul în care instanța consideră că nu este incidență instituția civilă a îmbogățirii fără justă cauză, atunci să o considere ca prejudiciu (pierdere) produs (produsă) reclamantei în temeiul răspunderii civile delictuale, precum și din dobânda legala la suma anterior menționata, ce a fost stabilita la nivelul ratei dobânzii de referința a Băncii Naționale a României, care este rata dobânzii de politica monetara stabilita prin hotărâre a Consiliului de administrație al Băncii Naționale a României.

La determinarea dobânzii legale s-au avut în vedere următoarele: Dobânda legală penalizatoare = rata de referința a BNR + 4 puncte procentuale.

La aceste sume se adaugă cheltuielile de judecată.

În subsidiar, in măsura in care nu va fi admisă cererea de obligare a pârâtei de rang 1, la restituirea plaților efectuate eronat, reclamanta a arătat că înțelege să formuleze cerere de chemare in judecata a pârâtului de rang 2, care a aprobat și semnat contractul mai sus menționat cu pârâta de rang I - și anume a pârâtului B..

De asemenea, a solicitat ca suma la care vor fi obligați pârâții sa fie actualizata cu dobânda legala, conform dispozițiilor legale.

Prin încheierea din 6 mai 2016 pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul București a suspendat cauza în temeiul art. 242 C. proc. civ.

Împotriva acestei încheieri de suspendare a formulat recurs reclamanta.

Prin decizia nr. 255/22.09.2017, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel București a casat încheierea de suspendare a judecății, pronunțată de prima instanță la data de 6 mai 2016. Instanța de recurs a subliniat în esență în decizia de casare că reclamanta și-a precizat temeiurile, diferențiind atât între pârâții chemați în judecată, cât și în privința acestora, prin identificarea unor temeiuri principale și a unora suplimentare, iar în măsura în care instanța de judecată constată că nu sunt îndeplinite condițiile pentru admisibilitatea acțiunii în restituire urma a califica corect acțiunea și a proceda la judecarea acesteia.

Ulterior, după casare, Tribunalul București, în cadrul ședinței de judecată din data de 16.02.2018, a respins excepțiile peremptorii vizând competența acesteia și nelegala timbrare a capătului de cerere subsidiar formulat în contradictoriu cu pârâtul B. și a unit cu fondul atât excepția lipsei calității procesual pasive a acestuia, cât și excepția prescripției invocate de părți, încuviințând probele.

Instanța a rămas în pronunțare asupra excepțiilor unite cu fondul și asupra fondului cererii la termenul din data de 30 martie 2018 și a amânat pronunțarea pentru data de 13 aprilie 2018.

Prin sentința civilă nr. 1118/13.04.2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015 s-a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului B., excepție invocată de acesta prin întâmpinare.

S-au admis în parte excepțiile vizând prescripția dreptului la acțiune și a fost constatat prescris dreptul material la acțiune în privința sumelor care au devenit scadente anterior datei de 29.05.2012; s-a respins cererea cu privire la aceste sume pentru intervenirea prescripției.

S-a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta COMPANIA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE "TRANSELECTRICA" S.A. și, totodată, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată.

S-a admis în parte cererea pârâtei A. S.R.L., de acordare a cheltuielilor de judecată și a fost obligată reclamanta la plata în favoarea acesteia a sumei de 5.000,00 RON onorariu de avocat redus.

S-a respins, ca neîntemeiată, cererea pârâtului B. de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel atât reclamanta COMPANIA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE TRANSELECTRICA S.A., cât și pârâta A. S.R.L., dosarul fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel București sub nr. x/2018.

Prin decizia civilă nr. 256/A din 11 februarie 2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă COMPANIA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE TRANSELECTRICA S.A. în contradictoriu cu intimata-pârâtă A. S.R.L. și intimatul-pârât B. împotriva sentinței civile nr. 1118/13.04.2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015.

Totodată, a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă A. S.R.L. în contradictoriu cu intimata-reclamantă COMPANIA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE TRANSELECTRICA S.A. împotriva aceleiași sentințe; a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a obligat reclamanta COMPANIA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE TRANSELECTRICA S.A. la plata către pârâta A. S.R.L. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 26.250,81 RON; a păstrat în rest dispozițiile sentinței apelate; a obligat apelanta-reclamantă COMPANIA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE TRANSELECTRICA S.A. la plata cheltuielilor de judecată în apel în cuantum de 3.601,10 RON.

Împotriva deciziei civile nr. 256/A din 11 februarie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a formulat recurs reclamanta COMPANIA NAȚIONALA DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE "TRANSELECTRICA" S.A.

În susținerea cererii de recurs, recurenta-reclamantă a indicat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și a arătat, în sinteză, că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 992 - 997 C. civ. (1864), respectiv art. 998 - 999 C. civ. de la 1864, prevederile art. 1345 - art. 1348 din Noul C. civ. precum și pe cele ale Decretului nr. 167/1958.

Astfel, s-a arătat că instanța de apel a aplicat greșit normele care reglementează instituția îmbogățirii fără justă cauză, respectiv nu a avut in considerare că acest temei juridic, invocat de apelanta-reclamantă, este incident în cauză, chiar dacă între părți a existat un contract de locațiune.

Aprecierea este determinată de faptul că îmbogățirea fără justă cauză este faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic.

Acest fapt juridic nu a fost consacrat în C. civ. de la 1864 însă a fost unanim acceptat în doctrina și jurisprudența juridică și el naște posibilitatea acoperirii prejudiciului pe calea unei actio de in rem verso.

O astfel de acțiune este pusă la îndemâna persoanei care și-a micșorat patrimoniul cu consecința măririi unui alt patrimoniu, cu condiția să nu existe niciun temei juridic care să justifice o astfel de modificare patrimonială așa cum rezultă în prezent și din dispozițiile art. 1345 - 1348 din noul C. civ.

Prin temeiul juridic precizat de îmbogățire fără justă cauză, prevăzut de art. 992-997 C. civ. (1864), raportat la art. 1345-1347 din Noul C. civ., recurenta a considerat ca sunt întrunite condițiile materiale si juridice pentru intentarea acțiunii în restituire.

Pentru ca acțiunea să fie admisibilă, după principiul general statuat în art. 992-997 C. civ. din 1864, recurenta a conchis că sunt întrunite următoarele condiții materiale și juridice pentru intentarea acțiunii în restituire: a) mărirea unui patrimoniu prin dobândirea unei valori apreciabile în bani, de către A. S.R.L., aceasta încasând sume de bani necuvenite prin majorarea chiriei de la 16,5 euro/mp la 17,82 euro/mp; b) micșorarea patrimoniului reclamantei ca urmare a majorării chiriei, acest fapt conducând la mărirea patrimoniului paratei A. S.R.L.; c) patrimoniul reclamantei a fost micșorat cu suma a cărui restituire se cere pe calea acestei acțiuni; d) existența unei legături de cauzalitate între sporirea unui patrimoniu și diminuarea celuilalt fiind efectul unei cauze unice, această legătură de cauzalitate existând in cazul reclamantei; e) absența unei cauze legitime a măririi patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia, îmbogățirea paratei A. S.R.L. nu are un temei legitim; f) absența altui mijloc juridic pentru recuperarea pierderii suferite; g) la data sesizării instanței de judecată subzistă îmbogățirea fără justă cauză a pârâtei din contractul nr. x/2009.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanța de apel a interpretat în mod greșit dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, susținând, totodată, că termenul de prescripție al acțiunii de in rem verso este de 3 ani și curge de la data când reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Recurenta susține că a avut in vedere data de 06 noiembrie 2013, dată la care i-a fost comunicat Raportul de control CCR nr. x/06.11.2013, moment de la care începe să curgă termenul de prescripție.

Doar de la data de 06.11.2013, data comunicării Raportului de control, înregistrat sub nr. x/06.11.2013 si a Deciziei CCR nr. 37/09.12.2013, a apreciat recurenta că putea constata existenta faptei ilicite, cuantumul acesteia si pe cel vinovat.

Raportând aceasta data de 06.11.2013, cu data introducerii cereri de chemare in judecata, respectiv la data de 29.05.2015, recurenta a solicitat a se observa ca termenul reglementat de dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, respectiv art. 2528 C. civ. din 2009, incident fata de momentul de inceput al prescripției, situat după intrarea in vigoare a C. civ. din 2009, nu s-a împlinit, fiind greșită soluția primei instanțe in sensul admiterii in parte a excepției prescripției dreptului material la acțiune/constatării prescripției dreptului material la acțiune, pentru sumele încasate începând cu luna iunie, termen considerat de instanța ca împlinit la data de 29.05.2015.

In mod greșit instanța de fond, a admis in parte excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocata de către parat, si a respins acțiunea ca parțial prescrisa, producând pârtii o vătămare ce nu poate fi înlăturata decât prin înlăturarea hotărârii, conform art. 175 alin. (1) C. proc. civ.

Instanța de apel nu a avut in vedere modul de reglementare a momentului de la care începe să curgă prescripția dreptului la acțiune în restituirea sumelor neachitate la termen, atât prin raportare la art. 8 din Decretul nr. 167/1958, cat si la art. 2528 din C. civ., având in vedere ca doar de la data de 06.11.2013, reprezentantul legal al societății noastre a putut lua la cunoștința de faptul ca parata de rang 1 si respectiv paratul de rang 2, datorează restituirea sumelor încasate în plus, respectiv sume reprezentând prejudiciul produs.

Recurenta a susținut că a avut în vedere la promovarea acestei acțiuni dispozițiile din Legea nr. 94/1992, precum și prevederile cuprinse în Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activității specifice Curții de Conturi, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 130/2010 publicata în M.Of. al României nr. 832 din 13.12.2010, Partea I.

După redarea dispozițiilor art. 33 alin. (2), art. 43, art. 44, art. 64 alin. (1) din Legea nr. 94/1992, a dispozițiilor art. 204-210 din Regulamentul privind organizarea si desfășurarea activității specifice Curții de Conturi a României și a dispozițiilor art. 201 din Legea nr. 71/2011, recurenta a menționat că acțiunea în restituirea sumelor încasate necuvenit, întemeiată pe îmbogățire fără justă cauză, a fost expediată prin postă Tribunalului București la data de 29.05.2015, fiind înregistrată sub dosarul nr. x/2015 (dosar nr. x/2018).

Art. 1 alin. (1) din Decretul 167/1958 (aplicabil prezentului litigiu) prevede că dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, iar art. 3 prevede că termenul de prescripție are o durată de 3 ani, în mod similar fiind și prevederile art. 2523 noul C. civ., a susținut recurenta.

După redarea prevederilor art. 7 alin. (1) și art. 8 din Decretul nr. 167/1958, recurenta a arătat că termenul de prescripție începe sa curgă din momentul când aceasta a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască sumele încasate in plus, prin îmbogățire fara justa cauza, precum și persoana obligată la restituire (prevăzute de art. 8 din Decretul nr. 167/1958, respectiv art. 2523 N. C. civ.).

În continuare, recurenta a susținut că a luat la cunoștință de existenta faptei ilicite după finalizarea acțiunii de control efectuate de auditorii externi ai Curții de Conturi a României, prin intermediul Raportului de control, înregistrat sub nr. x/06.11.2013.

Un alt aspect, a menționat recurenta, îl reprezintă faptul ca reclamanta nu a avut niciodată deschisă o acțiune ex contractu față de paratul B., întrucât acesta nu a fost parte în contractul încheiat de către reclamanta CNTEE Transelectrica S.A. cu parata A. S.R.L..

În raport de aceste considerente, recurenta a susținut că instanța de apel, cu încălcarea normelor care guvernează îmbogățirea fără justă cauză, a apreciat că reclamanta trebuia să pornească mai întâi o acțiune ex contractu, iar de abia după epuizarea acesteia avea la dispoziție acțiunea în restituire fără justă cauză.

În consecință, recurenta a apreciat că se impune ca instanța de recurs să stabilească data de la care termenul de prescripție a început să curgă, prin dispoziții obligatorii pentru instanța de rejudecare după casare.

Recurenta a menționat că prezenta cerere de recurs a fost fundamentata în drept pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. și supune analizei instanței de recurs greșita aplicare a normelor de drept material, din perspectiva, pe de o parte, a greșitei interpretări a normelor care reglementează instituția îmbogățirii fără justă cauză și pe de alta parte, a aplicării greșite a dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, iar acțiunea dedusă judecății este una în restituire pentru îmbogățire fără justă cauză, fundamentată pe dispozițiile art. 1345 C. civ.

Recurenta a susținut că interpretarea greșită a textelor de lege incidente în cauză rezultă din greșita apreciere a caracterului subsidiar al acțiunii având temei îmbogățire fără justă cauză. Astfel, în interpretarea dată de instanța de apel, caracterul subsidiar al acestei acțiuni este concretizat prin posibilitatea pentru parte de a promova inițial o acțiune ex contractu și în măsura respingerii sale, prin posibilitatea abia la acest moment de promovare a acțiunii de in rem verso.

Or, textul legal trebuie interpretat în sensul că actio de in rem verso este inadmisibilă în situația existenței unei alte acțiuni care dă dreptul părții de a obține ceea ce îi este datorat. Cu alte cuvinte, subsidiaritatea acțiunii de in rem verso nu presupune ca premisă inițială epuizarea tuturor celorlalte acțiuni pe care le are partea.

În consecință, a precizat recurenta, argumentele instanței de apel, care stabilesc momentul de început al curgerii termenului de prescripție în raport de caracterul subsidiar al acțiunii în restituire întemeiata pe îmbogățire fără justă cauză, sunt greșite, opțiunea formulării unei acțiuni ex contractu existând încă de la momentul emiterii facturilor sau de la momentului plații acestora. Interpretarea greșită a textelor de lege incidente în cauză rezultă din greșita apreciere a caracterului subsidiar al acțiunii având temei îmbogățire fără justă cauză.

Greșit instanța de apel a apreciat că, in mod corect, prima instanță a admis excepția inadmisibilității acțiunii având ca temei îmbogățire fără justă cauză și în subsidiar în răspundere civilă delictuală, în condițiile în care prejudiciul produs reclamantei a fost cauzat de neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a obligației de prestare lucrări ce face obiectul contractului de locațiune x/2009, faptul generator de prejudiciu constând în majorarea nejustificata a chiriei de la 16,5 euro/mp la 17,82 euro/mp, subliniind, totodată, că instanța de prim control judiciar nu a observat că intimata-parata A. a fost de acord sa încheie Actul adițional nr. x/03.03.2015 la contractul nr. x/04.12.2009, prin care se modifica clauza de la art. 6.1, in sensul ca, valoarea chiriei lunara pentru spațiul închiriat a fost redusă la prețul de 14,90 Euro/mp la care se adaugă TVA, a mai arătat recurenta.

Un alt motiv de recurs, a susținut recurenta-reclamantă, îl constituie si faptul ca atât instanța de fond cat si instanța de apel au respins cererea de probe propusa prin cererea de chemare în judecată de către reclamanta CNTEE Transelectrica S.A..

Astfel, apelanta-reclamantă a arătat că, la termenul din 11.02.2019, a solicitat instanței printr-o notă de probatorii, încuviințarea probei cu înscrisuri si a probei cu expertiza tehnica, prin proba propusa susținându-se că se dorea a se dovedi atât existenta faptei ilicite, cat si cuantumul chiriei achitate in plus; iar instanța de apel a ignorat cererile în probațiune propuse prin cererea de chemare judecată si prin cererea de probe formulata la 11.02.2019, soluția dându-se exclusiv pe baza înscrisurilor depuse la dosarul cauzei.

După redarea celor pronunțate de instanța de apel asupra probei cu expertiza și a considerentelor deciziei recurate prin care se arată că "Nu există nicio probă administrată cauzei în sensul existenței faptei ilicite a pârâtei-persoană juridică", recurenta, raportat la dispozițiile art. 254 alin. (5) coroborat cu art. 260 și art. 235 din C. proc. civ., a susținut că instanța avea îndatorirea de a se pronunța motivat cu privire la cererile în probațiune formulate în cuprinsul acțiunii, în sensul admiterii sau, după caz, în sensul respingerii, chiar și în situația în care părțile nu s-ar fi prezentat.

Ignorarea cererii de probatoriu echivalează cu nepronunțarea asupra fondului cauzei, instanța încălcând formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 405 din C. proc. civ., pronunțând o hotărâre susceptibilă de a fi anulată, a mai susținut recurenta.

Astfel, a fost cauzată reclamantei o vătămare prin nesoluționarea practic în fond a pricinii, subliniind că, ignorând cererea de probe a reclamantei, instanța de fond si de apel a sancționat-o în realitate pe aceasta cu decăderea din dreptul de a solicita și administra dovezi, ca parte componentă a dreptului său la o procedură echitabilă, fără să motiveze care sunt argumentele aplicării acestei sancțiuni.

Recurenta a mai susținut că hotărârea instanței de apel este pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 22 C. proc. civ., prin neexercitarea rolului activ al judecătorului in aflarea adevărului, in sensul de a dispune administrarea probelor.

Cu privire la critica vizând inadmisibilitatea acțiunii în răspundere civilă delictuală, recurenta-reclamantă a apreciat ca instanța de apel a interpretat in mod greșit dispozițiile art. 998-999 C. civ. din 1864, respectiv art. 1381-1386 din Noul C. civ., ce consacră un principiu general, de drept natural, ce corespunde unor cerințe de echitate socială și securitate juridică, potrivit căruia aceia care sunt lezați printr-un fapt prejudiciabil pot exercita acțiunea în despăgubire pentru repararea prejudiciului suferit.

S-a susținut că raportul dintre răspunderea civilă delictuală și cea contractuală este cel de la general la special, in sensul că răspunderea delictuala alcătuiește dreptul comun al răspunderii civile, astfel că odată ce nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale intr-o situație data, in măsura in care s-a produs un fapt ilicit culpabil, operează răspunderea delictuală pentru repararea prejudiciului.

Distincția deriva nu din noțiunea de culpa care, corespunzând caracterului ilicit al unui fapt, este identică, unică cu sine însăși, ci din originea obligațiunii care a fost încălcată, respectiv o obligație generala de prudenta și diligenta de a nu prejudicia sau o obligație stipulată într-un contract preexistent, s-a mai arătat.

În speță, recurenta apreciază că obligația pretins încălcată este atașata contractului x/2009, potrivit căruia locatorul a facturat o chirie majorata, cauzând un prejudiciu cu intenție. Chestiunea de a ști dacă fapta păgubitoare este rezultatul neîndeplinirii obligațiilor contractuale izvorâte din contractul de locațiune consimțit de părți impune un examen al conținutului contractului, al obiectului acestuia, respectiv al obligațiilor născute în temeiul său.

Or, în cauză, a susținut recurenta, fapta ilicită imputată pârâtei a vizat includerea unei chirii majorate nejustificata a chiriei de la 16,5 euro/mp la 17,82 euro/mp C291/2009, rezultând astfel că Transelectrica S.A. a plătit nejustificat paratei suma de 1.678.914,86 RON, la care se adaugă suma de 323.386 RON, reprezentând dobânda legala.

Caracterul nedatorat al sumelor menționate necesar a fi recuperat de reclamantă a fost constatat de Curtea de Conturi a României prin Raportul de control nr. x/06.11.2013, cu privire la care s-a emis Decizia nr. 37/09.12.2013 a Curții de Conturi - Departamentul IV.

În această ipoteză, obligația prestatorului de plată a despăgubirilor pentru prejudiciul produs din culpa sa nu rezultă din contractul de locațiune încheiat, fiind atașată sferei răspunderii delictuale, respectiv obligației generale de a repara prejudiciul produs din culpa sa. Or, această răspundere obiectivă, aparține domeniului răspunderii delictuale, iar transpunerea acestei răspunderi în contractul de prestări servicii nu o transformă într-o obligație contractuală, ci apare ca o condiție necesară aplicării unui statut legal.

Altfel spus, a susținut recurenta, în măsura în care fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu nu se circumscrie obiectului contractului de locațiune, răspunderea locatorului este antrenată în temeiul principiului general înscris în art. 998 C. civ., o obligație care incumbă fiecăruia de a nu păgubi.

Prima instanță, cât si instanța de apel, a mai arătat recurenta, au apreciat in mod greșit cu privire la inadmisibilitatea cumulului sau a dreptului de opțiune între cele două răspunderi: contractuală sau delictuală, corecte până la un punct, fiind irelevante pentru cauză, deoarece faptul ilicit cauzator de prejudiciu, în mod evident nu poate fi atașat obiectului contractului de locațiune și relației dintre beneficiar și prestator astfel cum a fost delimitată expres, și în egală măsură nu se situează la limita obligațiilor contractuale pentru a face dificilă diferențierea între cele două forme de răspundere; cu alte cuvinte, locatorul nu s-a obligat contractual să repare "orice prejudiciu produs" chiriașului, ci numai acele prejudicii rezultate din executarea necorespunzătoare a obiectului contractului astfel cum a fost delimitat.

Referitor la critica vizând inadmisibilitatea acțiunii în răspundere civilă delictuala pentru paratul de rang 2-B., recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. de la 1864, prevederile art. 1381-1386 si art. 2019 din Noul C. civ.

În acest sens, recurenta a susținut că paratul B., semnând Contractul x/2009, a produs un prejudiciu prin asumarea clauzei păgubitoare pentru reclamantă, cuprinsa de art. 6.1.2 din contractul de locațiune.

După redarea unor pasaje din sentința primei instanțe în referire la acest pârât, recurenta a arătat că a solicitat ca acțiunea îndreptată împotriva acestuia sa fie admisa in subsidiar, in cazul in care instanța ar respinge acțiunea fata de parata A. S.R.L., obligând pârâtul de rang 2 la plata prejudiciului produs in temeiul răspunderii civile delictuale (1.678.914,86 RON), precum si la plata sumei de 323.386 RON, reprezentând dobânda legala pentru prejudiciului produs.

Prin încheierea contractului mai sus-menționat și decontarea pentru pârâta A. S.R.L., in mod nejustificat, a sumelor de bani ce fac obiectul prezentei acțiuni, s-a produs o paguba reclamantei pentru care paratul de rangul 2 trebuie sa răspundă patrimonial, in temeiul răspunderii civile delictuale, in conformitate cu prevederile art. 998 - 999 C. civ. (1864), prin raportare la dispozițiile art. 1349, art. 1357, art. 1358, art. 1381-1386 din Noul C. civ., a conchis recurenta.

Acțiunea in pretenții formulată împotriva pârâtului de rang 2 este întemeiată pe executarea necorespunzătoare a obligațiilor asumate de acesta prin contractul de mandat/management nr. x/21.01.2009; s-a precizat, totodată, că acesta a îndeplinit funcția de director general al CNTEE Transelectrica S.A., in temeiul Ordinului Ministrului Economiei nr. 45/16.01.2009, începând cu data de 21.01.2009. conform Hotărârii nr. 1/21.01.2009 a Consiliului de Administrație, pana la data de 15.11.2010, conform Ordinului nr. 1945/25.10.2010 al MECMA.

Recurenta a prezentat obligațiile pe care pârâtul de rang 2 le avea față de aceasta și a susținut că, în mod greșit, instanța de apel a reținut următoarele: "Cu privire la existenta unui caz separat răspundere delictuala, se poate observa ca reclamanta nu a probat sub nici un aspect dublarea răspunderii societare de săvârșirea unor fapte incriminate de legea penala".

S-a susținut că, prin semnarea de către paratul de rang 2 a Contractului de închiriere nr. x/04.12.2009, modificat succesiv prin Actele adiționale nr. 1,2,3,4,5, precum și prin neîndeplinirea necorespunzătoare a atribuțiilor sale, CNTEE Transelectrica S.A. a fost prejudiciata.

Recurenta a precizat că obligațiile sus-menționate, ce nu au fost îndeplinite de către pârâtul de rangul 2, trebuie coroborate cu prevederile legale, care au fost încălcate de acesta și care au condus la producerea prejudiciului, înregistrat de societate și imputabil acestuia; temeiul juridic îl constituie dispozițiile art. 1349, art. 1357, art. 1358, art. 1381 - 1386 și art. 2019 din noul C. civ.

Recurenta-reclamantă a evidențiat, totodată, o serie de aspecte privind netemeinicia deciziei civile nr. 256/11.02.2019, în referire la cheltuielile de judecata.

În măsura în care se va respinge recursul formulat față de cheltuielile de judecata acordate la fond și în apel în prezenta cauză, cu titlu de onorarii avocațiale, recurenta a solicitat a se face aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., reducându-le în raport de complexitatea redusa a cauzei și de activitatea desfășurata de avocat.

S-a arătat că intimata-pârâtă A. a solicitat la fondul cauzei obligarea reclamantei la plata sumei de 26.250,81 RON, cu titlu de onorariu avocațial, iar o dovadă a netemeiniciei hotărârii instanței de apel este aceea ca a fost pronunțată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 452 din C. proc. civ.

In privința cenzurării onorariilor avocațiale solicitata de parata de rangul 1, recurenta a arătat că instanța de fond a făcut in mod legal aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., reducându-le în raport de complexitatea redusă a cauzei și de activitatea desfășurata de avocați.

Recurenta a susținut ca instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 451-453 C. proc. civ., dispunând majorarea cheltuielilor de judecata, reprezentând onorariul de avocat fond, arătând, de asemenea, că instanța de apel a mai dispus si plata cheltuielilor de judecata in cuantum de 3601,10 RON, suma ce ar urma sa fie plătită de către reclamanta-pârâtei A. S.R.L..

Redând art. 451 alin. (2) C. proc. civ., art. 127 alin. (2) si (3) din Statutul profesiei de avocat și evidențiind aspecte ale jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în referire la cheltuielile de judecată, recurenta a solicitat a se observa că, în niciuna din fazele procesuale, parata de rangul 1 nu a făcut vreo dovada a caracterului rezonabil al onorariilor avocațiale, aceasta depunând doar facturi și ordine de plata, fără să existe vreo descriere a serviciilor prestate, a avocaților implicați în reprezentarea juridica a paratei, a numărului de ore alocat prestării de servicii avocațiale.

Având în vedere că suportarea de către partea care a căzut în pretenții a onorariului avocațial al părții care a câștigat procesul este o veritabilă pretenție cu caracter pecuniar, recurenta a apreciat că parata de rang 1 avea obligația să-și dovedească pretențiile în fața tribunalului.

S-a solicitat a se avea in vedere si necesitatea respectării proporționalității între munca depusă și cuantumul onorariului și respectarea dreptului de "acces la instanță" prevăzut de art. 6 din CEDO pentru reclamantă, care ar fi descurajată să-și valorifice drepturile procesuale, de teama suportării unor cheltuieli de judecată exorbitante.

In măsura în care instanța va respinge recursul formulat de CNTEE Transelectrica S.A. față de cheltuielile de judecata acordate la fond si in apel in prezenta cauza, cu titlu de onorarii avocațiale, recurenta a solicitat a se face aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., reducându-le in raport de complexitatea redusa a cauzei si de activitatea desfășurata de avocat.

Pentru aceste motive, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului; casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare; în măsura in care, se va retine cauza spre rejudecare, s-a solicitat schimbarea in tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii acțiunii formulate de CNTEE Transelectrica S.A..

În conformitate cu dispozițiile art. 453 C. proc. civ., a solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielile de judecată ocazionate de acest proces, atât la fond, apel cât și în recurs.

Intimata-pârâtă A. S.R.L. a transmis întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului susținând că motivarea recursului nu este susceptibilă de încadrare în ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., în subsidiar, în ipoteza admiterii în principiu a recursului, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu citarea părților, cu cheltuieli de judecată.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimata-pârâtă, ca neîntemeiate și admiterea căii extraordinare de atac formulate pentru motivele expuse în memoriul de recurs. Totodată, a menționat faptul ca nu este de acord ca recursul sa fie soluționat in completul de filtru prevăzut la art. 493 C. proc. civ.

Înalta Curte a procedat la efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., care a fost comunicat părților și față de care, la 28 noiembrie 2019, recurenta a depus punct de vedere.

Prin încheierea din 5 martie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis, în principiu, recursul și a acordat termen la data de 28 mai 2020, pentru judecata acestuia.

Înalta Curte, reține că, în condițiile în care recursul a fost admis în principiu, chestiunea privind nulitatea recursului a fost depășită, impunându-se analizarea pe fond a cererii de recurs.

Analizând recursul declarat de reclamanta COMPANIA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE TRANSELECTRICA S.A. raportat la temeiurile juridice invocate și motivele de recurs expuse, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, având în vedere următoarele considerente:

În conformitate cu art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Aceste dispoziții vizează aplicarea unui text de lege străin situației de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situații de fapt determinată, interpretarea și aplicarea greșită a textului de lege la o anumită situație de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

Din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate, Înalta Curte reține că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată în temeiul dispozițiilor legale aplicabile speței.

Înalta Curte constată că între reclamantă și societatea pârâtă s-au desfășurat raporturi contractuale, conform acordului de voință manifestat de acestea în sensul încheierii Contractului de închiriere nr. x/04.12.2009, modificat succesiv prin Actele adiționale nr. x, 2, 3, 4, 5.

Prin acțiunea de față reclamanta a solicitat restituirea unei sume de către societatea pârâtă, cu titlu de prejudiciu îmbogățire fără justă cauză, și a unei sume ce constituie dobândă legală aferentă sumei plătite cu titlu de prejudiciu îmbogățire fără justă cauză, calculata pana la data 01.12.2014; în subsidiar, a solicitat plata acelorași sume în temeiul răspunderii delictuale; de la pârâtul B. a solicitat plata sumelor în temeiul răspunderii contractuale (contract de mandat) și delictuale; totodată, a solicitat ca suma la care vor fi obligați pârâții sa fie actualizata cu dobânda legala, conform dispozițiilor legale.

Ceea ce solicită reclamanta cu titlu de prejudiciu este valoarea achitată drept chirie majorată nelegal, în opinia acesteia, și care rezultă din indexarea chiriei conform art. 6.1.2. contract.

Se observă că, în cuprinsul Raportului Curții de Conturi nr. x/06.11.2013, s-a menționat că prejudiciul constatat a rezultat din majorarea prețului chiriei stabilită prin contractul nr. x/2009, încheiat cu S.C. A. S.R.L. și a majorării prețului de la 16,5 euro/mp la 17.82 euro/mp ca urmare a indexării cu indicii prețului de consum, convenită prin actul adițional nr. x din 01.06.2011.

Nu poate fi primită cu temei susținerea recurentei, în sensul că prescripția extinctivă a început să curgă de la data la care a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel răspunzător de ea, conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958, respectiv de la data la care i-a fost comunicat Raportul de control al Curții de Conturi nr. 33521/6.11.2013, aceasta, susținându-se, că este data la care reprezentantul legal al societății a putut lua la cunoștința de faptul ca parata de rang 1 si respectiv paratul de rang 2, datorează restituirea sumelor încasate în plus, respectiv sumele reprezentând prejudiciul produs.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, au fost aplicate corect dispozițiile Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, iar criticile acesteia sub aspectul greșitei soluționări a excepției prescripției dreptului material la acțiune nu pot fi primite.

Curtea de Conturi exercită o funcție de control asupra modului de formare, de administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public (art. 1 din Legea nr. 94/1992), constatând încălcări ale normelor legale. Rolul Raportului Curții de Conturi este acela de a stabili în sarcina persoanei auditate a unor obligații necesare respectării legislației contabile și a indicării unor pârghii de recuperare a neregulilor contestate, revenind acesteia obligația de a lua măsurile care se impun.

Se reține că recurenta-reclamantă avea cunoștință de indexarea prețului chiriei de la momentul semnării actului adițional nr. x (01.06.2011).

Data de la care începe să curgă termenul de prescripție este momentul încasării fiecărei chirii în parte și nicidecum data constatării de către auditorii publici externi din cadrul Curții de Conturi a României a unei abateri care ar fi condus la prejudicierea recurentei.

Faptul că prin raportul întocmit de Curtea de Conturi a fost evidențiată existența unor nereguli cu privire la legislația contabilă sau în materie fiscală, nu poate modifica momentul săvârșirii faptei contractuale sau delictuale cauzatoare de prejudicii, astfel că termenul de prescripție extinctivă începe să curgă de la data scadenței obligației de plată a chiriei, succesiv, pentru fiecare rată în parte.

Așadar, față de data introducerii cererii de chemare în judecată (29.05.2015) și în raport cu termenul de 3 ani aplicabil în cauză, în mod corect, s-a constatat prescris dreptul material la acțiune în privința sumelor care au devenit scadente anterior datei de 29.05.2012.

În continuare, Înalta Curte constată că premisele angajării răspunderii societății pârâte izvorâte din faptul juridic al îmbogățirii fără justă cauză nu se regăsesc în speță.

Trebuie menționat, în primul rând, că, în raport cu legea aplicabilă obligațiilor de plată, instituția îmbogățirii fără justă cauză nu poate fi analizată prin prisma C. civ. din 2009, deși recurenta indică dispozițiile art. 1345 din acest act normativ.

Îmbogățirea fără justă cauză constituie un fapt juridic ale cărui efecte nu erau reglementate legal anterior anului 2009, aceasta fiind o instituție juridica a dreptului civil dezvoltată pe cale doctrinară și jurisprudențială.

Îmbogățirea fără justă cauză obliga pe cel îmbogățit să restituie valoarea folosului realizat, iar această obligație se poate realiza prin intermediul acțiunii de in rem verso, ale cărei condiții sunt: micșorarea patrimoniului reclamantului; mărirea corelativă a patrimoniului pârâtului; modificările patrimoniilor să se realizeze fără o cauză juridică, fără un titlu juridic; cel al cărui patrimoniu a fost micșorat să nu aibă la îndemână o altă acțiune în justiție pentru realizarea dreptului său.

Îmbogățirea fără justă cauză este generatoare de obligații, a căror sorginte este extra-contractuală.

Or, din situația de fapt reținută pe baza mijloacelor de probă administrate, se constată că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile acțiunii de in rem verso, având în vedere că, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, cauza prestației reclamantei (locatar) și corelativ cauza dreptului pârâtei (locator) o reprezintă însuși contractul perfectat între părți, iar acest contract nu este contestat altfel decât printr-o comparare a sa cu alte contracte.

Față de natura raporturilor juridice dintre părți, văzând că pretențiile reclamantei sunt legate de executarea Contractului de închiriere nr. x/04.12.2009, modificat prin Actele adiționale nr. x, 2, 3, 4, 5, în condițiile în care obligația de restituire a îmbogățirii fără temei legitim apare ca un mijloc eficient doar dacă nu există alte mijloace juridice pentru apărarea drepturilor subiective, se constată că temeiul juridic invocat de reclamantă nu poate fi reținut cu succes în cauză.

Pentru aceste motive, critica recurentei-reclamante în sensul că instanța de apel a aplicat greșit normele care reglementează instituția îmbogățirii fără justă cauză, respectiv nu a avut in considerare că acest temei juridic este incident în speță, chiar dacă între părți a existat un contract de locațiune, nu poate fi susținută cu temei.

Înalta Curte constată că pentru societatea pârâtă se invocă, în subsidiar, răspunderea delictuală.

Acest tip de răspundere se naște de regulă ca urmare a nesocotirii unei obligații legale, spre deosebire de răspunderea contractuală, care presupune încălcarea unei obligații stabilite prin convenție.

Cu privire la domeniul de aplicare al celor două tipuri de răspundere, se reține că răspunderea delictuală intervine în toate situațiile când un prejudiciu este cauzat unei persoane prin încălcarea unei obligații legale cu caracter general, care incumba tuturor, în timp ce răspunderea contractuală intervine numai atunci când creditorul contractual suferă o pagubă ca urmare a neexecutării obligațiilor contractuale de către debitorul său.

Condițiile care fac să ia naștere răspunderea se referă la existența unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu patrimonial, raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu și vinovăția celui care săvârșește această faptă ilicită.

În speță, față de probele administrate, instanța de apel a reținut că nu a fost demonstrată existența unei fapte ilicite în sarcina societății pârâte.

Cum una dintre condițiile răspunderii delictuale se referă la existența unei fapte ilicite care constă în nerespectarea unei obligații legale și cum pârâtei nu i se poate imputa încălcarea unei astfel de obligații, rezultă că nu poate fi incident acest tip de răspundere.

Este de subliniat că orice răspundere civilă care nu îndeplinește condițiile regimului contractual vizează domeniul regimului delictual și că nu este permis cumulul celor două forme de răspundere, iar în condițiile existenței unui contract, partea nu are a alege între răspunderea delictuală și răspunderea contractuală.

Cum pretențiile reclamantei sunt legate de executarea Contractului de închiriere nr. x/04.12.2009, modificat succesiv prin Actele adiționale nr. x, 2, 3, 4, 5, nu este posibil să se apeleze la răspunderea delictuală, singura cale de ales fiind aceea a răspunderii contractuale.

În ceea ce privește pârâtul persoană fizică se invocă răspunderea delictuală și răspunderea contractuală (rezultată din contractual de mandat).

Potrivit pieselor dosarului, pârâtul B. a ocupat funcția de director general în perioada 21.01.2009-15.11.2010, semnând în această calitate contractul cadru de închiriere C291/4.12.2009 și primul act adițional; cât privește actul adițional nr. x din 1.06.2011, invocat de recurentă, prin care s-a majorat cuantumul chiriei, acesta nu a fost semnat de pârâtul B., iar la acea data pârâtul nu mai deținea calitatea de director general al societății recurente.

Acțiunea în răspundere împotriva directorului general este o acțiune socială, reprezentând o prerogativă a adunării generale a acționarilor, conform dispozițiilor Legii nr. 31/1990.

Ceea ce solicită recurenta-reclamantă este atragerea răspunderii pârâtului persoană fizică, pentru faptele săvârșite în timpul mandatului, în condițiile dreptului comun, pe baza dispozițiilor generale ale contractului de mandat, deși, potrivit legii nr. 31/1990, răspunderea persoanei care a îndeplinit funcția de director general poate fi atrasă doar cu respectarea dispozițiilor speciale în materie, care sunt de strictă interpretare.

În cauză, recurenta-reclamantă nu a făcut dovada că a respectat dispozițiile imperative prevăzute de legea societăților cu privire la acțiunea în răspundere îndreptată împotriva directorului general.

Așa cum s-a arătat anterior, la 1.06.2011, când a fost semnat actul adițional nr. x, prin care s-a majorat cuantumul chiriei, pârâtul nici măcar nu mai deținea calitatea de director general al societății recurente.

Înalta Curte constată că hotărârea curții de apel a fost pronunțată în temeiul dispozițiilor legale aplicabile speței. Astfel, atât prima instanță, cât și instanța de control judiciar au respectat, aplicat și interpretat corect normele legale incidente în cauză și văzând dispozițiile Legii nr. 31/1990, ce reglementează acțiunea în răspundere împotriva directorului general, au statuat în mod corect că aceasta poate fi declanșată doar în urma unei hotărâri a adunării generale, organele de conducere ale societății reclamante răspunzând în condițiile legii societăților, iar nu în condițiile dreptului comun, așa cum tinde să impună reclamanta.

Așadar, în condițiile existenței Contractului de mandat/management nr. x/21.01.2009, singura cale de ales era aceea a răspunderii contractuale, cu respectarea dispozițiilor speciale prevăzute în legea societăților.

Susținerile recurentei-reclamante referitoare la cererile în probațiune prin raportare la dispozițiile art. 254 alin. (5) coroborat cu art. 260 și art. 235 din C. proc. civ., la faptul că hotărârea instanței de apel este pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 22 C. proc. civ., prin neexercitarea rolului activ al judecătorului in aflarea adevărului, in sensul de a dispune administrarea probelor, se circumscriu art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Acest motiv de nelegalitate cuprinde, cu excepția regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent dacă aceasta este condiționată sau nu de existența unei vătămări.

Referitor la susținerile recurentei în sensul că instanța a ignorat cererea de probe formulată, se observă că apelanta-reclamantă COMPANIA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE TRANSELECTRICA S.A., prin consilier juridic, a solicitat, la termenul din 11 februarie 2019, încuviințarea probei cu expertiză contabilă în dovedirea întinderii prejudiciului constând în sumele achitate în plus cu titlu de chirie și dobânzi.

Verificând lucrările dosarului, se constată că instanța de apel, după ce a acordat cuvântul părților în dezbaterea cererilor în probatoriu, a respins proba cu expertiză, constatând că această probă poate fi administrată în faza executării silite, nefiind în măsură să aducă lămuriri suplimentare pentru soluționarea apelurilor, de unde rezultă că instanța s-a pronunțat motivat asupra cererii de probatorii.

Este de menționat că instanța este cea care are competența de a hotărî asupra admisibilității unei probe în funcție de pertinența și concludența sa, urmând să dispună motivat cu privire la admiterea sau respingerea probelor, astfel că legea îi rezervă judecătorului puterea de apreciere. Prin expunerea acestor critici, se tinde la o cenzurare a aprecierii date asupra mijloacelor de probă, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei, astfel că această critică nu este întemeiată.

În egală măsură trebuie subliniat că alin. (2) al art. 264 C. proc. civ. consacră libertatea pe care o are judecătorul în a aprecia asupra forței probante a materialului probatoriu încuviințat, acest aspect neputând forma obiectul cenzurii în cadrul controlului de legalitate, instanța de apel fiind suverană în aprecierea probelor.

Pentru dreptul procesual, fundamentale sunt prevederile art. 22 din C. proc. civ., dispoziții procedurale care se referă la principiul adevărului și la rolul judecătorului în cadrul probațiunii judiciare, cu implicații în ceea ce privește legalitatea procedurii judiciare, respectarea dreptului la apărare și la disponibilitatea procesuală.

Rolul activ al judecătorului nu poate constitui un scop în sine, ci reprezintă una dintre cele mai însemnate garanții ale descoperirii adevărului.

Articolul 22 alin. (2) C. proc. civ., vizează cu deosebire principiul adevărului. În scopul aflării adevărului, judecătorul are îndatorirea de a stărui prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

Susținerea recurentei-reclamante în sensul că hotărârea instanței de apel este pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 22 C. proc. civ., prin neexercitarea rolului activ al judecătorului in aflarea adevărului, in sensul de a dispune administrarea probelor, nu poate fi privită cu temei.

Așa cum reiese din cuprinsul deciziei recurate, instanța de apel a răspuns explicit, argumentând care sunt motivele pentru care a respins probele solicitate, iar împrejurarea că recurenta nu este de acord cu măsurile dispuse de instanță, nu este de natură să ducă la concluzia că în speță ar fi fost încălcat principiul rolului activ al judecătorului, în condițiile în care dispoziția adoptată nu a fost arbitrară, ci motivată.

Principiul rolului activ al judecătorului, de care se prevalează recurenta, constituie numai opinia sa personală în înțelegerea acestei reglementări, care nu și-a propus să transforme pe judecător în apărătorul uneia sau alteia dintre părți.

În soluționarea cauzei, instanța de apel a dovedit pe deplin că a respectat cu rigurozitate spiritul european al echității juridice, ținând cont de toate garanțiile conferite privitoare la contradictorialitate și la egalitatea armelor în procesul civil.

Într-o ultimă critică, recurenta-reclamantă susține că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 451-453 C. proc. civ., prin aceea că a dispus majorarea cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul de avocat, de la 5.000 RON (acordate de prima instanță, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.) la 26.250,81 RON, precum și prin aceea că, nici la fond, nici în apel, nu s-a făcut dovada caracterului rezonabil al cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte arată că verificarea cuantumului cheltuielilor de judecată prin prisma dispozițiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., precum și verificarea dovezii plății acestora presupune examinarea aspectelor ce țin de temeinicia modului de soluționare a acestui capăt de cerere accesoriu, procedură care excedează controlului de legalitate specific recursului.

Modul de aplicare a dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ. și art. 452 din același cod, privitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată, onorariu avocat, modificate de instanța de apel, respectiv acordate în apel, raportat la natura și volumul apărărilor formulate, cu referire la mijloacele de probă prin care s-a făcut dovada plății acestor cheltuieli, nu se poate constitui într-un motiv de nelegalitate.

Susținerile recurentei nu constituie critici care privesc greșita aplicare a normelor de drept substanțial, ci privesc exercitarea dreptului de apreciere al instanței de apel asupra cuantumului onorariului avocațial, respectiv asupra probelor, aspecte care țin de temeinicia hotărârii și nu de legalitatea acesteia.

Aprecierea asupra cuantumului cheltuielilor de judecată, asupra proporționalității onorariului cu munca prestată de avocat, respectiv asupra d