ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4146/2018

HOTĂRÂRE

23.11.2018

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2018
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4146/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr. x/13.01.2017, reclamanta Agenția Județeană de Ocuparea Forței de Muncă Ialomița, în contradictoriu cu pârâta SC A. SRL, a solicitat instanței ca, în baza probelor ce se vor administra, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 7.766,72 RON, reprezentând sume declarate neeligibile de către Organismul Intermediar POSDRU al Ministerului Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice.

În drept: C. proc. civ. Legea nr. 202/2006 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă; H.G. nr. 759/2007 privind regulile de eligibilitate a cheltuielilor efectuate în cadrul operațiunilor finanțate prin programe operaționale; Ordinul comun al ministrului muncii și ministrului finanțelor publice nr. 1117/2170/2010 pentru stabilirea regulilor de eligibilitate și a listei cheltuielilor eligibile în cadrul operațiunilor finanțate prin POSDRU 2007 - 2013.

Prin Sentința civilă nr. 17821/09.10.2017 Judecătoria Slobozia a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată prin întâmpinare de pârâta SC A. SRL și a declinat soluționarea cauzei în favoarea Judecătoriei Târgoviște.

Pentru a pronunța această soluție, Judecătoria Slobozia a reținut, în esență, că, în speță, cererea de chemare în judecată nu este o acțiune în răspundere contractuală, astfel cum a calificat-o reclamanta.

Răspunderea contractuală este definită ca fiind obligația debitorului de a repara pecuniar prejudiciul cauzat creditorului său prin neexecutarea, executarea necorespunzătoare ori cu întârziere a obligaților născute dintr-un contract valabil încheiat.

Astfel, în temeiul art. 22 alin. (4) C. proc. civ., instanța a recalificat cererea, prin raportare la pretenția concretă dedusă judecății, ca fiind o acțiune întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză (definită ca fiind faptul juridic licit prin care are loc mărirea patrimoniului unei persoane prin micșorarea corelativă a patrimoniului altei persoane, fără ca pentru acest efect să existe o cauză justă sau un temei juridic).

Cu toate că reclamanta a indicat ca temei legal al competenței art. 113 alin. (1) C. proc. civ. (care prevede că în afară de instanțele prevăzute la art. 107 - 112, mai sunt competente: (...) 3. instanța locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligației, în cazul cererilor privind executarea, anularea, rezoluțiunea sau rezilierea unui contract.), Judecătoria Slobozia a considerat, prin raportare la obiectul cererii, că nu este incidentă niciuna din ipotezele reglementate de acest articol.

Pe cale de consecință, competența urmează a fi stabilită conform regulii de drept comun prev. de art. art. 107 alin. (1) C. proc. civ.

Conform art. 107 alin. (1) C. proc. civ., cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.

Având în vedere prevederile exprese ale art. art. 132 alin. (1) și (3) C. proc. civ., care dispun că atunci când în fața instanței de judecată se pune în discuție competența acesteia, din oficiu sau la cererea părților, ea este obligată să stabilească instanța judecătorească competentă ori, dacă este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicțională competent și că dacă instanța se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanței judecătorești competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicțională competent, față de locul unde se află sediul pârâtei SC A. SRL, respectiv în Târgoviște, județul Dâmbovița, s-a concluzionat că Judecătoria Târgoviște este instanța competentă din punct de vedere teritorial să soluționeze cauza pe fond.

Urmare a declinării, cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgoviște sub nr. x/2017.

Judecătoria Târgoviște, prin Sentința civilă nr. 3381 din 23 octombrie 2018, a admis excepția de necompetență teritorială invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Slobozia.

Constatând ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata cauzei și a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casație și Justiție pentru a soluționa conflictul.

Pentru a pronunța această hotărâre, Judecătoria Târgoviște a reținut următoarele considerente:

În opinia acestei instanțe, Judecătoria Slobozia este competentă să soluționeze cauza deoarece reclamanta și-a întemeiat cererea pe răspunderea civilă contractuală (în acest sens a se vedea precizările de la f. x precum și precizările depuse la Judecătoria Târgoviște la data de 19.10.2018). De altfel, în notele scrise de la f. x verso reclamanta susține aceeași cauză a acțiunii. Recalificarea din oficiu a cererii de chemare în judecată prin schimbarea vădită a cauzei în scopul sustragerii soluționării cererii din competența instanței legal sesizate de către reclamantă (a se vedea încheierea din data de 11.09.2017 - f. x și pagina a doua ultimul paragraf din Sentința nr. 1782/09.10.2017 - f. x verso) este de natură să încalce principiul fundamental instituit de dispozițiile art. 5 C. proc. civ.

Față de cauza cererii de chemare în judecată (răspundere civilă contractuală) și de împrejurarea că potrivit clauzei inserate la pct. 4.7 din contractul de prestări servicii încheiat la data de 09.04.2014, clauză invocată de altfel și de către partea reclamantă în răspunsul la întâmpinare, activitatea de audit se desfășoară la sediul AJOFM Ialomița, din Slobozia. Locul executării contractului este clar indicat de către părți, fiind în localitatea Slobozia.

Reclamanta avea astfel posibilitatea de a introduce cererea de chemare în judecată fie la sediul pârâtei, în temeiul dispozițiilor art. 107 alin. (1) C. proc. civ., fie la instanța locului prevăzut în contract pentru executarea obligației, în temeiul dispozițiilor art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Odată ce reclamanta a ales să introducă cererea la una dintre instanțele competente potrivit legii să soluționeze cererea, această instanță devine competentă teritorial exclusiv să soluționeze cererea, ca urmare a exercitării dreptului de opțiune de către partea reclamantă.

Aceasta este rațiunea pentru care nu mai sunt incidente dispozițiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., ci dispozițiile art. 129 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

De altfel, potrivit dispozițiilor art. 132 alin. (3) C. proc. civ., "Dacă instanța se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanței judecătorești competente (...)". Or, Judecătoria Târgoviște nu mai este instanță competentă să soluționeze cererea de chemare în judecată deoarece reclamanta a ales o altă instanță, în temeiul art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Ca urmare a exercitării dreptului de opțiune de către partea reclamantă, singura instanță competentă să soluționeze cererea de chemare în judecată care face obiectul dosarului x/2017 este Judecătoria Slobozia.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 135 alin. (1) raportat la art. 133 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Conflictul negativ de competență ivit în cauză între instanțe a fost generat de modul diferit de stabilire a naturii juridice a litigiului.

Înalta Curte, pornind de la premisa reținută de către instanțele în conflict, constată că prima instanță, în baza art. 131 C. proc. civ. și-a verificat competența materială și a reținut că nu este competentă teritorial să soluționeze acțiunea, apreciind că prezenta cerere de chemare în judecată este o acțiune întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, iar nu pe răspunderea contractuală, în timp ce a doua instanță a considerat că litigiul dedus judecății reprezintă o acțiune în răspundere contractuală.

Or, în speță, nu s-a solicitat, executarea, fie chiar în parte a obligațiilor născute dintr-un contract valabil încheiat, ci s-a solicitat contravaloarea unui prejudiciu, reclamanta dorind în fapt obligarea pârâtei la restituirea unei sume de bani, în cuantum de 7.766,72 RON, ce i-ar fi fost achitată nejustificat, reprezentând sume declarate neeligibile de către Organismul intermediar POSDRU al Ministerului Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice.

Acest prejudiciu a fost constatat de către OIPOSDRU ANOFM care i-a comunicat reclamantei faptul că o parte din cheltuielile efectuate pentru proiectul x. S/132034, cu titlul "Îmbunătățirea competențelor personalului propriu SPO din Regiunile Sud-Muntenia, Nord-Est și Sud-Est IC SPO" au fost declarate neeligibile, consecința fiind recuperarea acestor cheltuieli de la parteneri sau colaboratori.

Se reține că între cele două părți a fost încheiat contractul de prestări servicii nr. x din data de 09 aprilie 2014, având ca obiect prestarea din partea societății pârâte de servicii de audit financiar și de contabilitate pentru proiectul cu finanțare nerambursabilă x. S/132034, cu titlul "Îmbunătățirea competențelor personalului propriu SPO din Regiunile Sud-Muntenia, Nord-Est și Sud-Est IC SPO", dar care, la momentul formulării prezentei cererii de chemare în judecată, era finalizat, acesta încetând să producă efecte de la data finalizării implementării proiectului POSDRU, respectiv data de 5.11.2015 (conform art. 4.1 din contract, astfel cum a fost modificat prin actul adițional din 29.06.2015), astfel cum rezultă din actele din dosar, dosar Judecătoria Slobozia.

Prin urmare, pretențiile nu derivă din executarea contractului, ci, ca urmare a constatărilor organismului de control din cadrul POSDRU ce a reținut o serie de cheltuieli neelegibile solicitate spre cererea de rambursare nr. x din 04.12.2015, cheltuieli ce nu s-ar încadra în regulile de eligibilitate a cheltuielilor efectuate în cadrul operațiunilor finanțate prin fonduri europene.

Așa fiind, Înalta Curte constată că cererea reclamantei nu se subsumează acțiunii în răspundere contractuală motiv pentru care, în speță, nu sunt aplicabile prevederile art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., pentru ca astfel să fie competentă în a soluționa acțiunea și instanța locului prevăzut în contract pentru executarea obligației.

Ca atare, obiectul acțiunii de față îl constituie îmbogățirea fără justă cauză, iar nu o acțiune în răspundere contractuală, așa cum greșit s-a reținut de către Judecătoria Târgoviște.

Pe cale de consecință, competența urmează a fi stabilită conform regulii de drept comun prev. de art. art. 107 alin. (1) C. proc. civ.

În concluzie, raportat la valoarea obiectului cererii și la faptul că sediul pârâtei este situat în circumscripția Judecătoriei Târgoviște, instanța competentă să se pronunțe cu privire la cererea formulată de reclamanta Agenția Județeană de Ocuparea Forței de Muncă Ialomița împotriva pârâtei SC A. SRL este Judecătoria Târgoviște.

Față de dispozițiile legale mai sus-arătate, Înalta Curte constată că, în speță, competența de soluționare a cauzei revine Judecătoriei Târgoviște și, în considerarea prevederilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ., raportat la art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., cu referire la art. 107 alin. (1) C. proc. civ., urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe.