ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2505/2018

Deliberând asupra recursului de față, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 12537/14.04.2014, emisă de pârâtă.

Prin sentința nr. 535 din 19 februarie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale și a anulat actele atacate.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, la data de 14.10.2005, s-a încheiat Contractul-cadru nr. X pentru acordarea ajutorului financiar nerambursabil în valoare de 348.503 RON, în condițiile programului special de preaderare pentru agricultură și dezvoltare rurală SAPARD, între Agenția SAPARD și S.C. A. S.R.L.

Ultima plată din programul Sapard efectuată în temeiul contractului cadru menționat s-a efectuat la 15.05.2009, iar controlul ex post a avut loc la data de 17.10.2013.

A considerat judecătorul fondului că suspiciunea de neregulă ce viza "înregistrarea unor datorii restante la bugetul de stat" este acoperită de achitarea ulterioară a acestor datorii la bugetul local și că nu s-a motivat de către intimată de ce o întârziere sau un litigiu cu o autoritate pentru obligații fiscale poate constitui o neregulă, atât timp cât persoana juridică poate contesta sau achita ulterior acele debite fiscale.

Cu privire la nerealizarea viabilității economice a proiectului, a constatat că în Contractul-cadru nr. X nu se stipulează o obligație de rezultat în sarcina petentei, astfel că petenta avea obligație de mijloace (diligență) pentru "profitabilitatea investiției".

Astfel, art. 1.4 din C1.1 Anexa 1 la contract arată că "beneficiarul trebuie să implementeze proiectul cu maximum de profesionalism, eficiență și vigilență în conformitate cu cele mai bune practici în domeniul vizat și în concordanță cu contractul".

Deci pierderile financiar-contabile din perioada 2010-2012 nu pot servi drept temei al unor nereguli ipso facto.

Răspunsul la interogatoriu confirmă că reclamanta deținea autorizația de mediu provizorie de funcționare nr. x/19.11.2013, deci la data controlului ex post din data de 17.10.2013 aceste documente există, ca și contractele de utilități, rezultând că o serie de acte nu au fost prezentate la data controlului, dar au fost luate la cunoștință indirect de către entitatea de control.

A înlăturat instanța argumentele generice și neprobate ale intimatei cu privire la "încălcarea obligațiilor contractuale raportat la criteriile de eligibilitate", constatând că intimata a emis procesul-verbal de constatare cu exces de putere, raportat la situația de fapt a speței, actele deținute de aceasta și lipsa unor obligații contractuale efectiv încălcate.

Împotriva sentinței pronunțată de instanța de fond a formulat recurs pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, invocând ca temei al cererii de recurs dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 și art. 461 din C. proc. civ.

În esență, recurenta a arătat că, raportat la considerentele sentinței referitoare la pierderile financiare înregistrate de intimată, la datoriile restante ale acesteia la bugetul de stat și la existența avizelor necesare funcționării investiției, este evident că instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greșita a normelor de drept material.

Astfel, a arătat că, atât Legea nr. 316/2001 pentru ratificarea Acordului multianual de finanțare dintre Guvernul României și Comisia Comunităților Europene, cât și O.U.G. nr. 66/2011 și Normele metodologice de aplicare acesteia prevăd că eligibilitatea cheltuielilor este supusă verificărilor pe toată durata de valabilitate a contractului de finanțare, care cuprinde perioada de execuție a proiectului ce se poate întinde pe maximum 2 ani, la care se adaugă perioada de 5 ani de monitorizare, conform art. 2 din contractul-cadru de finanțare.

A criticat recurenta considerentele instanței de fond potrivit cărora neregulile constând în pierderile financiare înregistrate de intimata reclamantă și în datoriile restante la bugetul de stat nu se justifică, contrar incidenței criteriilor de eligibilitate EG8 și EG2 ("Beneficiarul nu înregistrează pierderi financiare și obligații restante față de bugetul de stat consolidat …", "Ulterior finalizării, proiectul trebuie să demonstreze viabilitatea economico-financiară").

Recurenta a mai susținut că în mod greșit prima instanță a reținut că reclamanta deținea la data controlului din 17.10.2013 O autorizație de funcționare ce a fost emisă abia la 19.11.2013.

A reiterat recurenta faptul că este irelevantă achitarea ulterioară a datoriilor și obținerea avizelor, în cauză fiind îndeplinite la momentul întocmirii procesului-verbal contestat toate condițiile pentru constatarea neregulilor arătate în cuprinsul acestuia.

II. Procedura în fața instanței de recurs

Prin încheierea din 03 mai 2018, pronunțată de Completul de filtru conform dispozițiilor art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., recursul a fost admis în principiu.

Intimata reclamantă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și reiterând principalele motive expuse în acțiunea introductivă.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

III. Analiza motivelor de casare

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat exclusiv în limitele și pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Cu titlu preliminar, se reține că, potrivit art. 22 alin. (5) din C. proc. civ., "judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut".

Această pronunțare implică, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, obligația de a analiza fiecare capăt de cerere, dar și apărările formulate de părți, pe baza probelor administrate, în vederea stabilirii corecte a situației de fapt și cu aplicarea corespunzătoare a normelor și principiilor de drept incidente.

În speță, judecătorul fondului nu a stabilit corespunzător situația de fapt, reținând - spre exemplu - că "reclamanta deținea autorizația de mediu provizorie de funcționare nr. x/19.11.2013, deci la data controlului ex post din data de 17.10.2013 aceste documente există, ca și contractele de utilități, rezultând că o serie de acte nu au fost prezentate la data controlului, dar au fost luate la cunoștință indirect de către entitatea de control".

Or, este dincolo de orice logică, nu doar de cea juridică, să se aprecieze că un act emis la 19.11.2013 exista la data de 17.10.2013.

De asemenea, nu s-a arătat în ce mod organul de control ar fi luat cunoștință "indirect" de documente ce nu le-au fost prezentate și care este relevanța acestei împrejurări în contextul în care recurenta reclamantă era ținută de obligații contractuale și legale a căror îndeplinire trebuia dovedită la data controlului.

De altfel, sentința nu cuprinde un raționament logico-juridic propriu-zis, ci se bazează pe o serie de speculații făcute pe marginea unor dispoziții foarte clare (spre exemplu, aprecierea că criteriul de eligibilitate EG2 s-ar referi la o simplă obligație de diligență).

În plus, din întreaga motivare a sentinței rezultă că judecătorul nu a procedat la examinarea legalității actului administrativ contestat în raport cu situația de fapt existentă la data emiterii sale și cu dispozițiile legale și contractuale incidente, ci a concluzionat sumar că remedierea ulterioară a neregularităților ar avea ca efect nelegalitatea actului emis de intimată.

Față de aceste împrejurări, având în vedere dispozițiile art. 483 alin. (3), în conformitate cu care "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", precum și prevederile art. 497 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora instanța supremă, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței care a pronunțat hotărârea recurată, Înalta Curte apreciază recursul ca fiind fondat în limitele arătate, urmând să caseze sentința și să trimită cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru a analiza corespunzător întregul material probatoriu și apărările părților, în scopul aplicării corecte a legii la situația de fapt reală.

IV. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

În baza dispozițiilor art. 496 și art. 497 raportate la art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale împotriva sentinței nr. 535 din 19 februarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată.

Trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 iunie 2018.