ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra recursul în casație formulat de recurentul inculpat A., constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 219 din 19 decembrie 2018 a Tribunalului Maramureș, pronunțată în dosar nr. x/2016, s-au respins cererile inculpaților de schimbare a încadrării juridice a faptei din tentativă la infracțiunea de omor prevăzută de art. 32 C. pen. raportat la art. 188 C. pen. în infracțiunea de vătămare corporală prevăzută de art. 194 alin. (1) lit. e) C. pen. (respectiv vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen. 1969).

S-au respins cererile inculpaților de achitare în baza dispozițiilor art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., respectiv art. 16 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. cu aplicarea art. 19 C. pen.

Prin sentința instanței de fond, cu privire la inculpatul A., s-au dispus următoarele:

A fost condamnat inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunilor de:

- tentativă la infracțiunea de omor prevăzută de art. 32 C. pen. raportat la art. 188 C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen., la pedeapsa de 5 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. pe o durată de 2 ani;

- conducerea unui vehicul fără permis de conducere prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen., la pedeapsa de 1 an închisoare;

- împiedicarea sau îngreunarea circulației pe drumurile publice prevăzută de art. 339 alin. (3) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen., la pedeapsa de 4 luni închisoare.

În temeiul art. 97 alin. (1) C. pen., a fost anulată suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei rezultante de 2 ani și 4 luni închisoare, aplicată prin Sentința penală nr. 109 din 8 decembrie 2015 a Judecătoriei Negrești Oaș, definitivă prin Decizia penală nr. 654/A din 5 octombrie 2016 a Curții de Apel Oradea.

A fost descontopită pedeapsa rezultantă de 2 ani și 4 luni închisoare aplicată prin Sentința penală nr. 109 din 8 decembrie 2015 a Judecătoriei Negrești Oaș, definitivă prin Decizia penală nr. 654/A din 5 octombrie 2016 a Curții de Apel Oradea, în pedepsele componente de:

- 8 luni închisoare (aplicată prin Sentința penală nr. 109 din 8 decembrie 2015 a Judecătoriei Negrești Oaș, definitivă prin Decizia penală nr. 654/A din 5 octombrie 2016 a Curții de Apel Oradea);

- 1 an și 6 luni închisoare (aplicată prin Sentința penală nr. 192 din 30 iunie 2014 a Judecătoriei Vișeu de Sus, definitivă prin Decizia penală nr. 247 din 17 februarie 2015 a Curții de Apel Cluj);

- 2 ani închisoare (aplicată prin Sentința penală nr. 192 din 30 iunie 2014 a Judecătoriei Vișeu de Sus, definitivă prin Decizia penală nr. 247 din 17 februarie 2015 a Curții de Apel Cluj);

- 4 luni închisoare (aplicată prin Sentința penală nr. 359 din 20 decembrie 2011 a Judecătoriei Vișeu de Sus, definitivă la 10 ianuarie 2012);

- 3 luni închisoare (aplicată prin Sentința penală nr. 359 din 20 decembrie 2011 a Judecătoriei Vișeu de Sus, definitivă la 10 ianuarie 2012);

- 2 luni închisoare (aplicată prin Sentința penală nr. 359 din 20 decembrie 2011 a Judecătoriei Vișeu de Sus, definitivă la 10 ianuarie 2012);

- sporul de 4 luni închisoare.

În temeiul art. 40, art. 44 și art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele aplicate prin prezenta hotărâre cu pedepsele de mai sus și s-a aplicat pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare la care s-a adăugat sporul de o treime din totalul celorlalte pedepse, respectiv sporul de 2 ani și 1 lună, pedeapsa rezultantă fiind 7 ani și 1 lună închisoare.

În temeiul art. 45 C. pen., i s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. pe o durată de 2 ani, stabilită pentru infracțiunea prevăzută de art. 32 C. pen. raportat la art. 188 C. pen.

În temeiul art. 65 C. pen., i s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. a) C. proc. pen., art. 72 C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului reținerea de 24 de ore din data de 24 septembrie 2013.

În temeiul art. 7 din Legea nr. 76/2008, s-a dispus, după rămânerea definitivă a prezentei sentințe, prelevarea de la inculpați de probe biologice în vederea introducerii profilului genetic în SNDGJ.

Au fost obligați inculpații în solidar să plătească despăgubiri civile astfel:

- către partea civilă Spitalul Județean de Urgență "Dr. B." Baia Mare, despăgubiri civile în sumă de 4.366,06 lei cu dobânda legală până la plata efectivă;

- către partea civilă Serviciul de Ambulanță Județean Maramureș, despăgubiri civile în sumă de 1.824,52 RON cu dobânda legală până la plata efectivă;

- către partea civilă Spitalul de Recuperare Borșa, despăgubiri civile în sumă de 175 RON cu dobânda legală până la plata efectivă.

De asemenea, au fost obligați inculpații în solidar să plătească părții civile C. despăgubiri civile pentru daune morale în sumă de 30.000 RON.

În temeiul art. 112 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a dispus confiscarea corpului delict - cuțit, înregistrat la poziția nr. 17/2016 în Registrul corpurilor delicte al Tribunalului Maramureș.

În temeiul art. 274 C. proc. pen., au fost obligați inculpații să plătească statului câte 1.500 RON cheltuieli judiciare avansate de stat.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel inculpații A., D. și partea civilă C..

Prin Decizia penală nr. 730/A din data de 14 iunie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, îndreptată prin încheierea de ședință din data de 24 iunie 2019, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de inculpații A. și E. împotriva Sentinței penale nr. 219 din data de 19 decembrie 2018 a Tribunalului Maramureș și s-a luat act de retragerea apelului formulat de persoana vătămată C. împotriva aceleiași sentințe.

Împotriva deciziei din apel a formulat recurs în casație inculpatul A., prin avocat, în termenul prevăzut de art. 435 C. proc. pen.

Recurentul inculpat a invocat cazul de recurs în casație prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege".

În esență, în motivarea cererii de recurs în casație, în ceea ce privește latura civilă a cauzei, inculpatul a susținut că decizia atacată este nelegală, având în vedere că, prima instanță a dispus obligarea sa, în solidar, cu inculpatul E., la plata de despăgubiri în cuantum de 30.000 RON reprezentând daune morale, însă în fața instanței de apel a fost depusă o declarație notarială din partea părții civile C. în care acesta arată că s-au împăcat și că își retrage apelul promovat în cauză, nemaiavând niciun fel de pretenție, însă instanța a respins apelul în cauză și sub acest aspect, ceea ce, în opinia, sa atrage nelegalitatea hotărârii.

În continuare, cu privire la latura penală a cauzei, apărarea inculpatului, în temeiul cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., a susținut că prin decizia atacată s-au stabilit în mod greșit pedepse pentru infracțiunile pentru care a fost trimis în judecată inculpatul și de asemenea, pedeapsa rezultantă de executat a fost greșit determinată ca urmare a stabilirii în mod greșit a legii penale mai favorabile.

Astfel, sub un prim aspect, s-a susținut greșita stabilire a pedepsei în cazul infracțiunii săvârșite cu violență, arătând că lipsa intenției specifice infracțiunii de tentativă de omor impunea schimbarea încadrării juridice în infracțiunea de vătămarea corporală cu punerea în primejdie a vieții prevăzută de art. 194 alin. (1) lit. e) din C. pen. (art. 182 alin. (2) din vechiul C. pen.).

În acest sens, prin motivele de recurs în casație, inculpatul, prin apărător a făcut referiri la împrejurările comiterii faptei, datele speței și probele dosarului, concluzionând că, toate acestea susțin solicitarea de schimbare a încadrării juridice a infracțiunii de tentativă de omor pentru care a fost condamnat în infracțiunea de vătămarea corporală, urmând a se avea în vedere numărul redus de lovituri (2) și intensitatea redusă a acestora, faptul că nu au fost lezate organe interne, fiind leziuni minime constatate, iar pe de altă parte că victima susține că nici măcar nu a perceput exact momentul lovirii.

S-a mai susținut că din coroborarea probelor administrate în cauză nu rezultă că inculpatul ar fi acționat împotriva persoanei vătămate cu intenția de a îi suprima viața, nici măcar cu intenție indirectă ori că ar fi vizat o anumită zonă.

În consecință, față de argumentele prezentate pe larg în scris, s-a susținut că, în mod cert, nu rezultă intenția specifică infracțiunii de omor, ci cel mult o intenție de a leza pe cineva și o urmare neacceptată produsă din culpă (faptă preterintenționată) specifică infracțiunii de vătămare corporală prevăzută de art. 193 alin. (1) lit. e) din C. pen. (art. 182 alin. (2) din vechiul C. pen.), apreciind astfel că, în mod greșit a fost respinsă cererea inculpatului de schimbare a încadrării juridice.

În opinia apărării, consecințele greșitei stabiliri a încadrării juridice determină aplicarea unei pedepse greșite, în condițiile în care pedeapsa a fost individualizată la minimul special prevăzut de lege aferente legii penale mai favorabile. Or, în cazul tentativei de omor minimul special este de 5 ani în cazul noului C. pen. și de 7 ani și 6 luni în cazul vechiul C. pen., iar în cazul infracțiunii de vătămare corporală cu punerea în primejdie a vieții, minimul special este de 2 ani închisoare atât în baza legii vechi, cât și în baza legii noi. Astfel, consideră că, greșita stabilire a legii penale mai favorabile influențează și stabilirea pedepsei rezultante.

În continuare, al doilea aspect invocat prin recursul în casație formulat, vizează pedeapsa aplicată pentru infracțiunile privind circulația pe drumurile publice, susținându-se, în esență, că pentru aceste infracțiuni nu se impune aplicarea vreunei pedepse raportat la Decizia Curții Constituționale a României nr. 297/2018 (publicată în M.Of. /25.06.2018), prin care s-a constatat că soluția legislativă care prevede întreruperea cursului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză" din cuprinsul art. 155 alin. (1) din C. pen. este neconstituțională.

Întrucât în termenul de 45 de zile prevăzut de Constituție, acest text de lege nu a fost completat de către legiuitor, în opinia apărării, art. 155 alin. (1) C. pen. nu mai prevede întreruperea cursului prescripției și prin urmare, acest text de lege reprezintă în realitate o lege penală mai favorabilă în sensul prev. art. 5 C. pen.

În acest context, s-a solicitat prin cererea de recurs în casație să se constate că "raportat la momentul comiterii faptelor legate de circulația pe drumurile publice (15 septembrie 2013), la limitele de pedeapsă prevăzute de art. 335 alin. (2) din C. pen. (6 luni - 3 ani sau amendă), respectiv art. 339 alin. (3) din C. pen. (3 luni - 1 an sau amendă) și la termenul general de prescripție prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen. - 5 ani, este incidență prescripția răspunderii penale, fiind aplicabile prevederile art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 lit. f) din C. proc. pen.".

Totodată, prin al treilea motiv de recurs în casație, inculpatul A., prin apărător, a criticat decizia atacată și în ceea ce privește nereținerea în favoarea inculpatului a circumstanțelor atenuante prevăzute de art. 75 alin. (2) din C. pen. (art. 74 alin. (1) lit. b) și alin. (2) din vechiul C. pen., în funcție de legea care va fi apreciată mai favorabilă), iar pentru argumentele prezentate în scris și raportat la datele speței, s-a solicitat reținerea în favoare sa a circumstanțelor atenuante menționate.

În continuare, prin motivele de recurs în casație formulate, s-a criticat decizia atacată tot sub aspectul greșitei stabiliri în cauză a legii penale mai favorabile, ce a determinat aplicarea unei pedepse rezultante nelegale.

Așadar, pentru motivele expuse, s-a arătat că vechiul C. pen. este mai favorabil inculpatului și astfel, pedeapsa rezultantă corespunzătoare încadrărilor din vechiul C. pen. (în măsura în care s-ar admite în tot sau în parte solicitările de la punctele 1 sau 3, respectiv s-ar schimba încadrarea juridică/s-ar reține circumstanțele atenuante) va fi mult mai redusă și mai favorabilă inculpatului. Mai mult, potrivit art. 34 din vechiul C. pen. aplicarea sporului în cazul concursului de infracțiuni este facultativ.

În concluzie, s-a susținut că "raportat la posibilitățile de individualizare mai largi în măsura schimbării încadrării juridice sau reținerii de circumstanțe atenuante sau ambele, legea penală mai favorabilă ar fi vechiul C. pen. întrucât permite suspendarea executării pedepsei sub supraveghere și individualizări mai blânde".

Așadar, prin motivele de recurs în casație formulate în scris, inculpatul A., prin apărător, a solicitat Înaltei Curți să analizeze posibilitatea suspendării executării pedepsei sub supraveghere în temeiul art. 86

1

din vechiul C. pen.

În esență, s-a arătat că sunt întrunite cerințele prevăzute de acest text de lege (cuantumul pedepsei, antecedența penală, acordul pentru prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității și persoana inculpatului), în situația în care instanța ar aplica o pedeapsă rezultantă de cel mult 3 ani închisoare, posibilitatea aplicării art. 86

1

din vechiul C. pen. existând în situația în care s-ar dispune schimbarea încadrării juridice sau dacă s-ar reține circumstanța atenuantă solicitată.

În fine, s-a menționat că, în ceea ce privește modalitatea de executare a pedepsei, suspendarea sub supraveghere a acesteia este mai mult decât suficientă și proporțională, raportat la persoana și vârsta inculpatului și la circumstanțele producerii evenimentului în cauză.

Prin încheierea din data de 4 octombrie 2019, Înalta Curte a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 730/A din data de 14 iunie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, și a trimis cauza în vederea judecării recursului în casație declarat de recurentul inculpat.

Examinând recursul în casație formulat de recurentul inculpat A., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prioritar analizei motivelor invocate de către recurent, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază necesară expunerea unor considerații teoretice privind natura căii extraordinare de atac exercitată în prezenta cauză.

Potrivit C. proc. pen., recursul în casație este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat și care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din același cod, pe calea recursului în casație instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanța de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat și excede cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație. Instanța de casare nu judecă procesul propriu - zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Așadar, recursul în casație are ca scop verificarea conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

Pe cale de consecință, recursul în casație nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, așa încât, Înalta Curte nu poate să reevalueze materialul probator și să stabilească o situație de fapt diferită de cea menționată în hotărârile atacate.

Spre deosebire de reglementarea anterioară, când recursul a constituit o cale de atac ordinară, în noua reglementare, recursul în casație a devenit o cale extraordinară de atac, revenindu-se astfel la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicție, pornindu-se de la teza potrivit cu care, în această cale de atac, nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac doar aprecieri asupra hotărârii date și dacă ea corespunde sau nu legii.

Recursul în casație reprezintă, astfel, un mijloc de reparare a ilegalităților și nu are ca obiect rezolvarea unei acțiuni penale, ci desființarea sentințelor și deciziilor care sunt contrare legii.

În această procedură nu se judecă raportul juridic dedus judecății în fața primei instanțe ori în apel, ci se judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept, în cazuri și condiții expres prevăzute de lege.

Recursul în casație nu poate fi introdus decât în cazul unor erori de drept, dintre acestea patru fiind cazuri întemeiate pe încălcări ale legii penale - inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; nu s-a constatat grațierea sau în mod greșit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost grațiată; s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege; în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal - și un singur caz având ca temei încălcări ale legii procesual penale - încălcarea dispozițiilor privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente.

Aceste considerații sunt aplicabile și cazului de casare prev. de art. 438 pct. 12 din C. proc. pen. invocat de către recurentul inculpat în susținerea recursului în casație.

Referitor la cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", legiuitorul, prin "pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", a avut în vedere limitele de pedeapsă ce sunt prevăzute de textul de lege în raport de încadrarea juridică și de cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei a căror incidența a fost stabilită cu titlu definitiv de către instanța de apel.

Totodată, se referă nu doar la aplicarea unei pedepse întru-un cuantum situat sub minim sau peste maxim, ci privește întreg regimul sancționator aplicat unei situații juridice concrete, respective ansamblul pedepselor prevăzute de lege pentru infracțiunea reținută, indiferent că acestea sunt principale, complementare sau accesorii și modalitatea de individualizare a aplicării sau a executării pedepsei.

În raport de considerațiile teoretice expuse anterior, instanța de recurs în casație constată că recurentul inculpat a formulat critici referitoare atât la hotărârea primei instanțe, cât și la decizia instanței de apel ce exced analizei instanței de recurs în casație întrucât această cale de atac nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, Înalta Curte neputând să reevalueze materialul probator și să stabilească o situație de fapt diferită de cea menționată în hotărârile atacate.

Raportând considerentele teoretice anterior reliefate la speța de față, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aspectele invocate de apărare nu se încadrează în limitele cazului de recurs în casație pe care se grefează cererea inculpatului, invocarea acestuia fiind una pur formală.

În acest sens se constată că primul motiv de recurs în casație formulat de recurentul inculpat constă în aplicarea pedepsei în alte limite decât cele legale ca urmare a reținerii de către instanța de apel a unei încadrări juridice greșite din punctul său de vedere. Astfel, a apreciat că se impunea schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de tentativă de omor în infracțiunea de vătămarea corporală cu punerea în primejdie a vieții prevăzută de art. 194 alin. (1) lit. e) din C. pen. (art. 182 alin. (2) din vechiul C. pen.).

Înalta Curte constată că această critică nu se circumscrie cazului de casare invocat de către recurent, dispozițiile privind calea de atac a recursului în casație fiind de strictă interpretare și putând avea în vedere doar criticile vizând pedepsele în alte limite decât cele prevăzute de lege în raport de încadrarea juridică dată faptelor și de incidența unor cauze de atenuare sau agravare a pedepselor reținute prin hotărârea definitivă.

Astfel, nu pot fi analizate în limitele cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. criticile privind greșita încadrare juridică a faptelor.

În același sens și în baza acelorași considerente, Înalta Curte constată că și motivele invocate de către recurent privind greșita stabilire a legii penale mai favorabile și nereținerea circumstanțelor atenuante nu se circumscriu cazului de recurs în casație invocat în cauză.

În ceea ce privește criticile recurentului privind incidența prescripției răspunderii penale în cazul infracțiunilor privind circulația pe drumurile publice, Înalta Curte constată că un astfel de motiv nu poate fi încadrat în vreunul dintre cazurile de casare prev. de art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Astfel, se constată că pct. 8 al acestui articol stabilește că hotărârile sunt supuse casării în situația în care în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal, însă acest caz de casare nici nu a fost invocat de către recurent și nici nu este aplicabil în cauză întrucât nu s-a dispus încetarea procesului penal, și, de asemenea, prin încheierea de admitere în principiu, instanța supremă a dispus judecarea recursului în casație prin prisma cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.

În același sens, instanța constată că și critica privind soluționarea în mod greșit a laturii civile, nu are nicio legătură cu pedepsele aplicate în cauză și nu poate fi analizată din perspectiva cazului de casație pentru care s-a dispus admis în principiu recursul în casație.

În consecință, Înalta Curte constată că toate criticile recurentului exced cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte, constatând că în cauză nu este incident cazul de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 730/A din data de 14 iunie 2019 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în cuantum de 157 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 730/A din data de 14 iunie 2019 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 157 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 noiembrie 2019.

Procesat de GGC - CL