ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 814/2018

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată inițial pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 3 iulie 2013, sub nr. x/2013, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, a solicitat: anularea Ordinului nr. 1492/C/22.04.2013 emis de Ministrul Justiției; anularea răspunsului la plângerea prealabilă nr. x/2013; obligarea pârâtului să stabilească de îndată data pentru depunerea jurământului în vederea exercitării funcției de executor judecătoresc de către reclamant, având în vedere dispozițiile art. 1 alin. (6) din Legea nr. 287/2011. Prin sentința civilă nr. 12/20.01.2014, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, a anulat Ordinul nr. 1492/C/22.04.2013 emis de Ministerul Justiției, a obligat pârâtul să stabilească data pentru depunerea jurământului de către reclamant și a respins cererea privind anularea adresei nr. x/2013. Împotriva sentinței civile nr. 12/20.01.2014, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2013, a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției, iar prin decizia nr. 1436/27.03.2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 17.11.2015, sub nr. x*.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 5 din 18 ianuarie 2016, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea reclamantului A., a anulat Ordinul nr. 1492/C/22.04.2013 emis de Ministerul Justiției, a obligat pârâtul să stabilească data pentru depunerea jurământului de către reclamant și a respins cererea privind anularea adresei nr. x/2013.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs pârâtul Ministerul Justiției, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., solicitând, admiterea recursului, cu consecința casării sentinței atacate, apreciind că a fost dată cu încălcarea dispozițiilor legale. Recurentul-pârât susține că, prin sentința pronunțată în rejudecare, instanța de trimitere nu a respectat în totalitate îndrumările deciziei de casare nr. 1436/2015 a ICCJ-SCAF. În acest sens, instanța a reținut doar că se impune cu putere de lucru judecat dezlegarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 3416/2013 pronunțată în dosarul nr. x/2012, prin care s-a stabilit că Ordinul nr. 595/2012 în baza căruia reclamantul a fost numit executor judecătoresc a intrat în circuitul civil și a produs efecte juridice, fără a lua în considerare probatoriile administrate și fără a pune în discuție suplimentarea probelor. În fapt, instanța de trimitere, prin hotărârea pronunțată, a preluat motivarea instanței din primul ciclu procesual, neconformându-se astfel îndrumărilor obligatorii ale instanței de casare privind necesitatea luării în considerare a tuturor probelor administrate și, eventual, suplimentarea acestora, ceea ce atrage casarea hotărârii, fiind încălcate prevederile art. 501 alin. (3) C. proc. civ. De asemenea, instanța de trimitere nu a comunicat actele depuse de reclamant în susținerea prezumției puterii de lucru judecat, așa cum stabilise instanța de casare, fiind încălcată și această dispoziție a deciziei de casare.

Apărările intimatei Prin întâmpinare, intimatul-reclamant A. a solicitat, în principal, să se constate nulitatea recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în secundar, pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, în temeiul art. 493 alin. (5) sau alin. (7) din C. proc. civ.

Procedura de soluționare a recursului 5.1 Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 17 mai 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ. Prin încheierea din data de 15 noiembrie 2017, completul de filtru a respins excepția nulității recursului, a constatat, în raport de conținutul raportului, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și pe cale de consecință, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., și a fixat termen pentru judecarea în fond. 5.2 Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, respectiv sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este nefondat. 5.2.1. Argumente de fapt și de drept relevante Sentința nr. 5/18.01.2016 recurată, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, este cea de a doua hotărâre pronunțată în fond, după casarea sentinței nr. 12/20.01.2014 a aceleiași instanțe prin decizia nr. 1436/27.03.2015 a ICCJ-SCAF. Recurentul-pârât invocă încălcarea dispozițiilor art. 501 alin. (3) C. proc. civ. de către instanța de trimitere, întrucât aceasta nu s-a conformat dispozițiilor date prin decizia nr. 1436 din 27 martie 2015, pronunțată în recurs de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. Instanța de control judiciar a reținut, în esență, că instanța de fond nu a pus în discuția părților prezumția puterii de lucru judecat invocată de reclamant, pentru prima dată la momentul formulării concluziilor pe fondul cauzei, și căreia i-a dat eficiență în cauză, reținând că, prin decizia nr. 3416/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost dezlegată chestiunea privind intrarea în circuitul civil a actului administrativ de numire în funcția de executor judecătoresc a reclamantului, respectiv a Ordinului nr. 595/C/17.02.2012, și, implicit, imposibilitatea revocării lui de către emitent, aspect de natură a încălca principiul contradictorialității și dreptului la apărare, apreciind astfel că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare. Ca urmare, în rejudecare, instanța de fond a fost îndrumată să valorifice toate apărările și susținerilor părților, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită și să dispună suplimentarea probatoriului cu probele necesare și utile cauzei. Principala critică adusă sentinței atacate de către recurentul-pârât vizează neconformarea instanței de rejudecare la îndrumările instanței de control judiciar, în sensul că, prin hotărârea pronunțată, instanța de trimitere a preluat motivarea instanței din primul ciclu procesual, dând eficiență puterii de lucru judecat, în raport de decizia nr. 3416/2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2012, prin care s-a stabilit că Ordinul nr. 595/C/17.02.2012 în baza căruia reclamantul a fost numit executor judecătoresc a intrat în circuitul civil și a produs efecte juridice, fără a lua în considerare probatoriile administrate și fără a pune în discuție suplimentarea probelor. Potrivit art. 501 alin. (3) C. proc. civ., după casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată. Înalta Curte constată că, în rejudecare, instanța de primă jurisdicție s-a conformat îndrumărilor deciziei de casare, în sensul că a pus în discuție prezumția puterii de lucru judecat a sentinței civile nr. 250/2012 a Curții de Apel Alba Iulia, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 3416/2013 a ICCJ-SCAF, în vederea respectării principiului contradictorialității și dreptului la apărare și a aplicării corecte a legii, astfel cum prevăd dispozițiile art. 501 alin. (3) C. proc. civ. În acest sens, în raport de considerentele deciziei de casare, la termenul din 18 ianuarie 2016, instanța de fond a pus în discuția părților prezumția puterii de lucru judecat, opusă de reclamant cererii pârâtului, după care, a acordat cuvântul pe fondul cauzei. Deși în practicaua sentinței nr. 5/18 ianuarie 2018 nu se regăsește o mențiune cu privire la probatoriul administrat, iar instanța de casare a îndrumat instanța de trimitere să dispună suplimentarea probatoriului cu probele necesare și utile cauzei, nu se poate susține cu drept temei că instanța nu s-a conformat îndrumărilor deciziei de casare pe acest aspect. Raportat la obiectul cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită, față de motivele de nulitate invocate de reclamant și apărările formulate de pârât, nu se poate concluziona altfel decât că, instanța de fond a apreciat în sensul că nu se impune suplimentarea probatoriului cauzei, considerând probele administrate deja în cauză de către părți și aflate la dosarul cauzei ca fiind suficiente pentru dezlegarea aspectelor litigioase supuse judecății și, socotindu-se lămurită, a reținut cauza spre soluționare. Pe de altă parte, în rejudecare, nici reclamantul, nici pârâtul nu au solicitat administrarea de probe noi, iar potrivit art. 254 alin. (6) din C. proc. civ., "., părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii". În plus, în doctrină (Gabriel Boroi, Mirela Stancu, Drept procesual civil, Editura Hamangiu, București, 2015, p.693) s-a susținut că art. 501 alin. (1) C. proc. civ. (care prevede că, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii de judecătorii fondului) nu a mai preluat prevederea corespunzătoare din art. 315 C. proc. civ. 1865 referitoare la obligația instanței de trimitere de a se conforma îndrumărilor instanței de casare cu privire la necesitatea administrării unor probe. Această soluție este firească față de actualele motive de casare, care privesc exclusiv legalitatea hotărârii, și de faptul că instanța de recurs nu are a se preocupa de situația de fapt. Prin urmare, criticile recurentului-pârât potrivit cărora instanța de fond a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 501 alin. (3) C. proc. civ., prin aceea că nu a pus în discuție suplimentarea probelor, sunt neîntemeiate. Totodată, procedând la rejudecarea cauzei prin prisma motivelor de nelegalitate a Ordinului nr. 1492/C/22.04.2013 (prin care a fost revocat Ordinul nr. 595/C/17.02.2012 de numire a reclamantului în funcția de executor judecătoresc), invocate prin cererea introductivă de către reclamant, a apărărilor formulate de pârât și a mijloacelor de probă administrate în cauză, în mod corect prima instanță a apreciat că, în speță, se impune cu putere de lucru judecat dezlegarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 3416/2013 pronunțată în dosarul nr. x/2012, prin care s-a stabilit că Ordinul nr. 595/2012 în baza căruia reclamantul a fost numit executor judecătoresc a intrat în circuitul civil și a produs efecte juridice. Cu privire la fondul litigiului, prima instanță a reținut că, potrivit art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, autoritatea publică emitentă a unui act administrativ nelegal poate să solicite instanței anularea propriului act considerat ilegal (în speță, Ordinul nr. 595/C/17.02.2012), în termen de un an de la data emiterii acestuia, numai în măsura în care actul nu mai poate fi revocat întrucât a intrat în circuitul civil și a produs efecte juridice. Or, autoritatea publică pârâtă nu a acționat în conformitate cu dreptul conferit de dispozițiile art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, ci, la mai bine de un an de zile de la emiterea Ordinului nr. 595/C/17.02.2012, a procedat la revocarea sa, deși era lipsită de această prerogativă. În atare situație, prima instanță a reținut că nu mai poate fi contestat faptul că Ordinul nr. 595/C/17.02.2012 a intrat în circuitul civil și a produs efecte juridice, acest aspect fiind clarificat în mod irevocabil și prin decizia nr. 3416/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2012, care se impune cu putere de lucru judecat și în prezentul litigiu. Fără a relua trimiterile făcute de prima instanță, în rejudecare, la contextul factual al cauzei, se reține că ceea ce prezintă relevanță în prezenta cauză, în raport și de hotărârea anterioară, respectiv sentința civilă nr. 250/2012 a Curții de Apel Alba Iulia, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 3416/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2012, este identitatea de chestiune litigioasă. În raport de această sentință, Înalta Curte constată că în mod corect și legal, instanța de fond a reținut că efectele lucrului judecat au la bază regula că o constatare făcută printr-o hotărâre definitivă nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre. Reglementarea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat are drept scop prevenirea și evitarea contrazicerilor dintre considerentele hotărârilor judecătorești și presupune nu identitate de acțiuni ci doar identitate de chestiuni litigioase puse în discuție în cadrul celor două procese. Cât timp printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, ce se bucură de autoritate de lucru judecat, s-a stabilit că actul administrativ de numire în funcție (Ordinul nr. 595/C/17.02.2012) a intrat în circuitul civil și a produs efecte juridice la momentul emiterii ordinului de revocare din funcție (primul ordin de revocare), analiza celui de-al doilea ordin de revocare a aceluiași act administrativ nu mai poate face obiectul unei noi judecăți, întrucât s-ar încălca puterea de lucru judecat cu privire la considerentele prin care s-a rezolvat această chestiune litigioasă, potrivit prevederilor art. 430 alin. (2) din C. proc. civ. Prin urmare, criticile recurentului-pârât potrivit cărora instanța de fond a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 501 alin. (3) C. proc. civ., prin aceea că a preluat motivarea instanței din primul ciclu procesual, sunt neîntemeiate. Nici susținerile recurentului, potrivit cărora instanța de trimitere nu a comunicat actele depuse de reclamant în susținerea prezumției puterii de lucru judecat, nu sunt de natură a demonstra încălcarea îndrumărilor deciziei de casare, în condițiile în care acesta a fost parte în dosarul nr. x/2012, în care a fost pronunțată decizia nr. 3416/2013, în raport de care a fost invocată puterea de lucru judecat. În concluzie, constatând că, în rejudecare, prima instanță nu a încălcat dispozițiile art. 501 alin. (3) C. proc. civ., ci a pronunțat o soluție corectă, în acord cu îndrumările date prin decizia de casare, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârât, ca nefondat. 5.2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele anterior arătate, în conformitate cu prevederile art. 496 C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 5 din 18 ianuarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, pe care o va menține astfel cum a fost pronunțată, dat fiind caracterul său legal.