ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1436/2015

Decizia nr. 1436/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată și înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/57/2013, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., următoarele:

- anularea Ordinului nr. 1492/C din 22 aprilie 2013 al B., ca fiind netemeinic și nelegal;

- anularea răspunsului la plângerea prealabilă nr. 44549/2013, ca fiind netemeinic și nelegal;

- obligarea pârâtului să stabilească de îndată

data pentru depunerea

jurământului

în vederea exercitării funcției de executor judecătoresc de către reclamant, având în vedere dispozițiile art. 1 alin. (6) din Legea nr. 287/2011.

Prin sentința nr. 12/2014 din 20 ianuarie 2014, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, a dispus următoarele:

- a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B.;

- a anulat Ordinul nr. 1492/C din 22 aprilie 2013, emis de B.;

- a obligat pârâtul să stabilească data pentru depunerea jurământului de către reclamant;

- a respins cererea privind anularea adresei din 2013.

Împotriva sentinței nr. 12/2014 din 20 ianuarie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul B., invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din N.C.P.C.

În motivarea recursului declarat se arată că instanța de fond, după administrarea probatoriului, respectiv înscrisuri și interogatoriul pârâtului, la solicitarea reclamantului, a dat eficiență prezumției de lucru judecat și a reținut că prin Decizia nr. 3416/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost dezlegată chestiunea privind intrarea în circuitul civil a actului administrativ de numire în funcție și implicit imposibilitatea revocării lui de către emitent.

Arată recurentul-pârât că instanța de fond, în mod nelegal, fără a da posibilitatea pârâtului să formuleze apărări privind prezumția invocată de reclamant după încheierea dezbaterilor, la momentul concluziilor, a soluționat cauza numai în baza acestei prezumții, încălcând astfel principiul contradictorialității.

Apreciază recurentul că, față de argumentele invocate și ținând cont că prezumția puterii de lucru judecat a fost invocată de reclamant când s-au pus concluzii pe fondul cauzei, fără ca pârâtul să fie în măsură să se apere și fără să i se comunice înscrisurile depuse de reclamant, instanța de fond soluționând cauza numai în baza acestei prezumții, singura soluție legală ce se impune în acest dosar este constatarea nulității hotărârii atacate.

Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în sensul și pentru considerentele ce urmează.

Prin cererea de chemare în judecată formulată, reclamantul a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., anularea Ordinului nr. 1492/C din 22 aprilie 2013 al B., anularea răspunsului la plângerea prealabilă nr. 44549/2013 și obligarea pârâtului la stabilirea datei pentru depunerea jurământului în vederea exercitării funcției de executor judecătoresc de către reclamant.

Prin sentința nr. 12/2014 din 20 ianuarie 2014, Curtea de Apel Alba Iulia a admis în parte acțiunea formulată de reclamant și a dispus anularea Ordinului nr. 1492/C din 22 aprilie 2013 (prin care a fost revocat Ordinul nr. 595/C din 17 februarie 2012, de numire a reclamantului în funcția de executor judecătoresc), obligarea pârâtului la stabilirea datei pentru depunerea jurământului de către reclamant și a respins capătul de cerere privind anularea adresei din 2013, emisă de B.

În încheierea de ședință din data de 13 ianuarie 2014, instanța de fond a reținut că avocatul reclamantului a depus la dosar, în ședință publică, jurisprudența Curții de Apel București privind puterea de lucru judecat și, totodată, a luat act de renunțarea reclamantului la proba privind adresa de solicitare a informațiilor de la C., după care cercetarea în cauză s-a declarat încheiată și s-a acordat cuvântul pe fond.

Așa cum rezultă din actele și lucrările dosarului, la momentul formulării concluziilor pe fondul cauzei, reclamantul, prin avocat, a invocat prezumția puterii de lucru judecat, în condițiile în care la termenul respectiv pârâtul nu a fost prezent și nu a avut cunoștință de prezumția invocată în ședință și în condițiile în care nici prin cererea de chemare în judecată și nici pe tot parcursul cercetării judecătorești nu s-a făcut vorbire de această prezumție.

Deși prezumția puterii de lucru judecat a fost invocată pentru prima dată la momentul formulării concluziilor pe fondul cauzei de către reclamant, instanța de fond a rămas în pronunțare fără a pune în discuția părților prezumția invocată de reclamant, ceea ce echivalează cu o încălcare a prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Instanța de fond a dat eficiență prezumției de lucru judecat și a reținut că prin Decizia nr. 3416/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost dezlegată chestiunea privind intrarea în circuitul civil a actului administrativ de numire în funcția de executor judecătoresc a reclamantului, respectiv a Ordinului nr. 595/C din 17 februarie 2012, și, implicit, imposibilitatea revocării lui de către emitent.

Procedând astfel, instanța de fond, în mod nelegal, fără a da posibilitatea pârâtului să formuleze apărări cu privire la prezumția invocată de reclamant după încheierea dezbaterilor, la momentul concluziilor, a soluționat cauza numai în baza acestei prezumții, încălcând astfel principiul contradictorialității, garanție a respectării dreptului la un proces echitabil.

Înalta Curte constată, pe de o parte, existența unui probatoriu insuficient, iar, pe de altă parte, nerespectarea de către prima instanță a principiului aflării adevărului în procesul civil, consacrat de art. 22 C. proc. civ., care include, printre altele, îndatorirea de a stărui prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, în scopul pronunțării unei hotărâri legale și temeinice.

În această situație, instituția pârâtă nu a putut să-și exercite dreptul la apărare, garantat în legislația națională de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar și de jurisprudența constantă a instanței de la Strasbourg.

Astfel, Înalta Curte constată că instanța de fond a nesocotit dispozițiile art. 13, art. 14 și art. 22 C. proc. civ.

Potrivit art. 13 alin. (1) C. proc. civ.: ”(1) Dreptul la apărare este garantat.”

Conform prevederilor art. 14 C. proc. civ.:

”(2) Părțile trebuie să-și facă cunoscute reciproc și în timp util, direct sau prin intermediul instanței, după caz, motivele de fapt și de drept pe care își întemeiază pretențiile și apărările, precum și mijloacele de probă de care înțeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să își poată organiza apărarea.”

(4) Părțile au dreptul de a discuta și argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanță din oficiu.

(5) Instanța este obligată, în orice proces, să supună discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate.

(6) Instanța își va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.”

Potrivit dispozițiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ.:

”(2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc.”

Așadar, din analiza textelor legale citate rezultă cu ușurință că instanța de fond avea obligația de a pune în discuția părților prezumția puterii de lucru judecat invocată de reclamant și de a comunica înscrisurile depuse de acesta, înaintea pronunțării soluției în cauză.

Înalta Curte apreciază că instanța de fond nu a stăruit prin toate mijloacele legale în vederea stabilirii situației de fapt, deoarece nu a pus în discuția părților chestiunea invocată cu privire la prezumția puterii de lucru judecat, nesocotind astfel dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. cu privire la rolul activ al judecătorilor.

Procedând în acest mod, hotărând în baza unui probatoriu neconcludent, fără a stabili în mod neechivoc adevărul, instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală, care urmează a fi casată cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare.

Cu ocazia rejudecării, instanța de fond urmează, așadar, să valorifice toate apărările și susținerile părților, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită.

De asemenea, instanța urmează să dispună suplimentarea probatoriului cu probele apreciate ca fiind necesare și utile cauzei.

Procedând la judecata cauzei în circumstanțele expuse, fără ca împrejurări de fapt și de drept esențiale să fie lămurite, prima instanță nu a cercetat, de fapt, fondul cauzei, motiv pentru care soluția pe care Înalta Curte este chemată să o pronunțe nu poate fi decât casarea cu trimitere spre rejudecare, asigurându-se astfel părților toate garanțiile procesuale pe care judecata cauzei în primă instanță le oferă, precum și dublul grad de jurisdicție instituit de lege în materia contenciosului administrativ.

Soluția casării cu trimitere are o justificare nu doar teoretică, ci și practică: ea este impusă de faptul că altminteri s-ar încălca efectiv dreptul părților la cele două grade de jurisdicție.

Este firesc ca instanța de trimitere să administreze toate probele impuse de o completă cercetare a fondului cauzei, ceea ce presupune existența tuturor elementelor de rezolvare a fondului litigiului.

Altfel spus, dacă s-ar aplica o altă soluție procedurală, ar însemna ca instanța de recurs să verifice pentru prima oară fondul dreptului, iar părțile să mai aibă la dispoziție doar cele două căi extraordinare de atac de retractare - contestația în anulare și revizuirea, care pot fi exercitate numai pentru motive limitativ prevăzute de C. proc. civ.

În consecință pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 497 din N.C.P.C., coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

La rejudecare, Curtea de Apel va analiza toate apărările și susținerile părților, precum și toate înscrisurile noi depuse la dosar în fața instanței de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul B. împotriva sentinței nr. 12/2014 din 20 ianuarie 2014 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 martie 2015.