ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1604/2019

HOTĂRÂRE

02.10.2019

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2019
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1604/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara, secția a II a civilă, la data de 31.10.2018 sub nr. x/2018, reclamantul A., a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., desfacerea căsătoriei părților din culpă comună, sau prin acordul soților, revenirea pârâtei la numele avut anterior căsătoriei, acela de "C." și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința nr. 3.971/02.04.2019, Judecătoria Timișoara, secția a II a civilă, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sector 1 București, ca instanță competentă în raport de ultimul domiciliu comun al părților, care, potrivit actelor dosarului și susținerilor părților, a fost în Germania, în orașul Nurnberg, unde au locuit împreună în perioada 2014 - 2017, până în luna septembrie 2017, când acestea s-au separat în fapt, reclamantul plecând din domiciliul conjugal și întorcându-se în țară.

Prin Sentința nr. 4.128/19.06.2019, Judecătoria Sector 1 București, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara, a constatat ivit conflictul negativ și a înaintat dosarul pentru soluționare Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 5 din Regulamentul (CE) nr. 1.259/2010 al Consiliului de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorțului și separării de corp, potrivit cărora soții pot conveni să desemneze legea aplicabilă divorțului, cu condiția ca aceasta să fie una dintre următoarele legi: legea statului pe teritoriul căruia soții își au reședința obișnuită la data încheierii acordului, sau legea statului pe teritoriul căruia au avut ultima reședință obișnuită, cu condiția ca unul din ei să aibă încă această reședință la data încheierii acordului, sau legea statului de cetățenie a unuia dintre soți la data încheierii acordului, sau legea forului. Alineatul 2 al aceluiași text stipulează că, dacă legea forului permite, soții pot desemna legea aplicabilă în fața instanței judecătorești, pe parcursul procedurii.

Având în vedere că pârâta a formulat întâmpinare, prin care s-a declarat de acord cu divorțul, și a invocat dispozițiile art. 374 și urm. C. civ., aceasta a desemnat în mod expres și neechivoc, în acord cu reclamantul, că legea aplicabilă divorțului este legea română.

Potrivit art. 915 alin. (1) C. proc. civ., în cazul în care pârâtul nu-și are reședința în țară, iar instanțele române sunt competente internațional, este competentă judecătoria în circumscripția căreia își are locuința reclamantul.

Dispozițiile art. 1081 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., prevăd că instanțele judecătorești române sunt competente să judece cererile de divorț, dacă la data introducerii cererii reclamantul domiciliază pe teritoriul României de cel puțin un an, condiție îndeplinită în speță față de împrejurarea că reclamantul a revenit în România în luna septembrie 2017, după separarea în fapt a soților, aspect confirmat de susținerile pârâtei din întâmpinare și reținut în considerentele hotărârii de Judecătoria Timișoara.

Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 1067 alin. (2) C. proc. civ., instanța română în fața căreia pârâtul este chemat rămâne competentă de a judeca cererea, dacă pârâtul se prezintă în fața instanței și formulează apărări în fond, fără a invoca excepția de necompetență, cel mai târziu până la terminarea cercetării procesului în fața primei instanțe. În cauză, pârâta a acceptat în mod expres și neechivoc competența Judecătoriei Timișoara, prin formularea întâmpinării prin care s-a declarat de acord cu divorțul.

Întrucât reședința actuală a reclamantului este în județul Timiș, iar pârâta nu a invocat excepția de necompetență, competența de soluționare a cauzei aparține Judecătoriei Timiș.

Înalta Curte, competentă să soluționeze conflictul conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara, secția a II a civilă, pentru următoarele argumente:

Prin prezentul demers judiciar instanța de judecată a fost învestită a se pronunța asupra unei cereri de divorț și a cererii accesorii privind revenirea pârâtei la numele avut anterior căsătoriei, în condițiile în care părțile nu mai au domiciliu comun și desfășoară activități lucrative în străinătate.

Potrivit art. 915 alin. (1) "Cererea de divorț este de competența judecătoriei în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților. Dacă soții nu au avut locuință comună sau dacă niciunul dintre soți nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află cea din urmă locuință comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripția căreia își are locuința pârâtul, iar când pârâtul nu are locuința în țară și instanțele române sunt competente internațional, este competentă judecătoria în circumscripția căreia își are locuința reclamantul".

Reclamantul a depus la dosar copia contractului de muncă încheiat la 19.11.2018, din care rezultă că începând cu data menționată acesta desfășura activități lucrative pe teritoriul Germaniei.

Pârâta a depus dovada de înregistrare a domiciliului în Germania, începând cu data de 24.07.2018.

Din susținerile părților și din actele dosarului a rezultat că la data învestirii instanței, respectiv 31.10.2018, acestea nu mai aveau domiciliu comun.

Dovezile cu privire la domiciliu au atestat că pârâta locuiește la adresa din Germania, astfel cum a fost indicată, din 24.07.2017 (anterior învestirii instanței), însă prin contractul de muncă datat 19.11.2018, pârâtul nu a putut face dovada că la data înregistrării acțiunii nu mai locuia în România.

Rezultă astfel că la data demersului judiciar (moment procesual ce are relevanță în stabilirea competenței), reclamantul locuia la domiciliul indicat în cererea de chemare în judecată, respectiv în localitatea Ghiroda, județul Timiș.

Această împrejurare, coroborată cu aceea că pârâta a făcut dovada domiciliului din Germania, atrage incidența în cauză a dispozițiilor art. 915 alin. (1) C. proc. civ., cu privire la competența instanței de la domiciliul reclamantului.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara, secția a II a civilă.