ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 984/2021

Obiectul cererii Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Botoșani la data de 22.03.2018, sub nr. x/2018 reclamanta Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea - Conferința Moldova a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta U.A.T. - Municipiul Botoșani, să pronunțe o hotărâre prin care să se dispună constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului teren în suprafață de 3.435 mp situat în intravilanul mun. Botoșani, B-dul x nr. 196, prin efectul uzucapiunii de 30 de ani. Prin sentința civilă nr. 2814 din 18.06.2018, Judecătoria Botoșani a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu de instanța de judecată, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Botoșani.

Sentința pronunțată de Tribunalul Botoșani Prin sentința nr. 843 din 12 noiembrie 2019, Tribunalul Botoșani, secția I civilă a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive, a respins ca nefondată acțiunea și a dispus restituirea către reclamantă a taxei judiciare de timbru, achitată către Municipiul Bacău, cu chitanța seria x/2018 BC nr. y/05.04.2018, în sumă de 6549 RON.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Suceava Prin decizia nr. 148 din 19 mai 2020, Curtea de Apel Suceava, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea - Conferința Moldova împotriva sentinței civile nr. 843/12.11.2019 a Tribunalului Botoșani.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Suceava a declarat recurs reclamanta Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea - Conferința Moldova, cu a cărui soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză. În cuprinsul cererii de recurs, reclamanta a arătat că decizia atacată este nelegală, susținând incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 Cod precedură civilă, formulând, în esență, următoarele critici: - hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii; curtea de apel a reținut că acțiunea este nedovedită, că nu s-ar fi făcut dovada exercitării posesiei sub nume de proprietar, apreciindu-se că martorul A. a dat o declarație generală și succintă, iar în ceea ce privește declarația martorului B., că aceasta este nerelevantă în condițiile în care nu a putut relata de unde cunoaște situația din teren; din această perspectivă, deși instanța a apreciat insuficiența probatoriului, totuși aceasta a respins administrarea de probatorii noi în apel, neacordând părții posibilitatea de a face dovada susținerilor sale, fapt ce încalcă dreptul la un proces echitabil; - instanța de apel a făcut o greșită aplicare a normelor de drept incidente în cauză atunci când a reținut calitatea acesteia de detentor precar, în condițiile în care aceasta a exercitat o posesie în interes propriu, iar nu pentru altul; rezervarea unui loc și plata unei taxe nu se circumscriu niciunei operațiuni juridice dintre cele enumerate în prevederile art. 1853 alin. (1) C. civ. ce se referă la detenția precară, nefiind situații care să reflecte lipsa intenției de a poseda pentru sine; totodată, din moment ce aceste obligații nu au fost niciodată executate, este neechivocă manifestarea de voință a părții în sensul de a transforma detenția precară în posesie utilă; - în cauză sunt îndeplinite cerințele art. 1847 C. civ., din probele administrate rezultând că posesia a început în 1938, fiind întreruptă în perioada 1945-1950, când cultele religioase și-au pierdut personalitatea juridică; ulterior, actele de folosință au fost continue și netulburate, posesia fiind exercitată sub nume de proprietar, la baza preluării posesiei neexistând niciun raport juridic care să denote lipsa elementului animus în exercitarea dreptului; - în mod greșit s-a reținut necesitatea existenței unui act în temeiul căruia să se fi făcut stăpânirea, fiind notorie rigoarea autorităților cu privire la terenuri; posesia este o stare de fapt ce nu se dovedește prin acte, iar lipsa oricăror astfel de înscrisuri nu poate fi imputată acesteia, ci doar proprietarului; - în mod greșit s-a apreciat asupra existenței unui caz de inalienabilitate față de împrejurarea că, prin HCL nr. 334/2017, parte din acest teren a fost destinat construirii unui cimitir; instanța trebuia să analizeze dacă se poate reține în cauză incidența Legii nr. 213/1998, în condițiile în care terenul este înregistrat în patrimoniul unității administrative ca fiind proprietate privată, fără destinație specială; apartenența la domeniul public este condiționată de emiterea unei hotărâri de guvern, care în speță nu există; totodată, art. 3 pct. 10 din Legea nr. 213/1998 nu se referă la cimitirele confesionale, ci la cele aflate în administarea comisiilor locale; în speță, terenul în litigiu a fost permanent în posesia cultului adventist, și nu are destinația de cimitir orășenesc.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din data de 13 aprilie 2021 a fost admis în principiu recursul declarat de reclamanta Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea - Conferința Moldova împotriva deciziei nr. 148 din 19 mai 2020, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția I civilă. A fixat termen de judecată la data de 11 mai 2021, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Înalta Curte constată că, deși recurenta, în susținerea primului motiv de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., invocă existența unor motive contradictorii, în expunerea argumentelor face ample trimiteri la situația de fapt, la probele administrate în cauză, precum și la modul în care acestea au fost interpretate de către instanța de apel. Or, analiza unor asemenea chestiuni este incompatibilă cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică - potrivit exigențelor impuse de art. 488 alin. (1) coroborat cu art. 483 alin. (3) din C. proc. civ. - exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei hotărârii și/sau a elementelor de fapt ale cauzei. Verificând conținutul deciziei recurate, se constată că nu există contrarietate între considerentele ce relevă analiza a conținutului efectiv al declarațiilor martorilor, pe de o parte, și, pe de altă parte, dispoziția de respingere a solicitării de reaudiere, în apel, a acelorași martori, în contextul în care această dispoziție a fost argumentată/motivată prin prisma existenței unei singure teze justificative oferite de apelantă, anume aceea că martorii respectivi nu fuseseră audiați nemijlocit de judecătorul care a pronunțat soluția. Instanța de apel a reținut că nu au fost invocate alte elemente care să justifice necesitatea reaudierii celor doi martori, că principiul nemijlocirii nu este aplicabil procesului civil, precum și că schimbarea titularului completului ce a soluționat cauza în fond a avut o justificare obiectivă, dată de împrejurarea pensionării judecătorului ce a instrumentat litigiul la momentul procesual al audieri martorilor. Înalta Curte constată că nu se aduc critici de nelegalitate acestor argumente prin care instanța de apel și-a motivat dispoziția de respingere a menționatei probe. Măsura astfel adoptată reflectă exercitarea competenței conferite de art. 255 alin. (1) raportat la art. 479 alin. (1) C. proc. civ., anume aceea de a aprecia utilitatea probelor prin prisma atât a tezei probatorii relevate de parte cât și a aptitudinii acestora de a conduce la soluționarea criticilor pe care era fundamentată cererea de apel. Recurenta mai invocă, în baza art. 488 pct. 8 C. proc. civ., greșita interpretare a dispozițiilor art. 1847 și 1853 din vechiul C. civ. de la 1864 - norme ce sunt aplicabile acestui litigiu în baza art. 6 alin. (4) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. -, însă situația premisă pe care își fundamentează această critică este diferită de situația de fapt ce a fost stabilită pe baza analizei probelor în precedentele etape procesuale. Situația premisă astfel propusă nu poate constitui temei al verificării modului de aplicare a normelor legale menționate, pentru că este atributul instanței de fond de a dezlega aspectele litigioase, stabilind situația de fapt astfel cum este relevată de probatoriul administrat. În acest sens, relevante sunt prevederile art. 22 alin. (1) și (4) din C. proc. civ. care instituie obligația judecătorului de a depune stăruință pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, precum și de a da sau restabili calificarea juridică a actelor sau faptelor deduse judecății. În speță, s-a reținut că reclamanta recurentă a exercitat doar o detenție precară asupra terenului în litigiu, că actul juridic invocat - certificatul obținut în anul 1938 - a conferit acesteia doar dreptul de a folosi imobilul cu acordul/îngăduința unității administrativ teritoriale și că această formă de stăpânire materială a bunului nu s-a intervertit, ulterior, în posesie, prin acte sau fapte care să aibă valențele juridice ale uneia dintre modalitățile de intervertire limitativ stabilite prin art. 1858 C. civ.. De asemenea, s-a reținut că reclamantul a invocat, în proces, ca unic reper demonstrativ al începerii pretinsei posesii, menționatul Certificat, iar mențiunile conținute de acest act nu fac dovada ambelor elementelor (animus și corpus) care se cer a fi cumulativ întrunite pentru a exista posesie în sensul art. 1846 alin. (2) C. civ. Situația de fapt astfel reținută - situație care nu poate forma obiect de reevaluare în recurs pentru că această cale de atac este rezervată controlului de nelegalitate pentru motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. - relevă calitatea de detentor precar a reclamantei recurente, astfel încât atrage incidența prevederilor art. 1853 C. civ., conform cărora "Actele ce exercităm sau asupra unui lucru al altuia, sub nume precar, adică în calitate de locatari, depozitari, uzufructuari etc., sau asupra unui lucru comun, în puterea destinației legale a aceluia, nu constituie o posesiune sub nume de proprietar. Tot asemenea este posesiunea ce am exercita asupra unui lucru al altuia, prin simpla îngăduință a proprietarului său", coroborate cu cele ale art. 1855 C. civ., conform cărora "Când posesorul a început a poseda pentru altul, se presupune că a conservat aceeași calitate, dacă nu este probă contrarie". Plecând de la aceste trăsături juridice ale situației de fapt în care se regăsea reclamanta și față de prevederile art. 1857 C. civ. - conform căruia "Posesorul care posedă nu sub nume de proprietar nu poate să schimbe el însuși, fie prin sine singur fie prin alte persoane interpuse, calitatea unei asemenea posesiuni" - în mod judicios s-a reținut că, pentru a se prevala de efectele uzucapiunii, partea era ținută să dovedească survenirea vreunuia dintre cazurile de excepție cărora legea le conferă aptitudinea de a interverti detenția în posesie, în sensul art. 1858 C. civ. Împrejurarea că instanța de apel a reținut o situație de fapt diferită de cea pe care reclamanta a afirmat-o în timpul procesului, constituie expresia exercitării competențelor conferite de art. 22 coroborat cu art. 264 C. proc. civ., deci a efectuării demersului analitic ce este specific activității jurisdicționale. De aceea, reținerea unei concluzii diferite de cea pe care reclamanta a propus-o nu relevă o "ignorare" a faptelor, astfel cum greșit afirmă recurenta prin motivele de recurs. Nu pot fi analizate susținerile critice conform cărora probele administrate ar releva dobândirea posesiei de către reclamanta recurentă încă din anul 1938 și existența inclusiv a elementului animus al posesiei pentru că, așa cum s-a reținut, asemenea demers de reevaluare a probelor și a situației de fapt este incompatibil cu judecata în recurs. Înalta Curte constată că prin, decizia civilă pronunțată în apel, nu s-a reținut că ar fi nevoie de un act juridic în temeiul cărora să se poată stabili calitatea de posesor a recurentei. Prin urmare, nu există suportul necesar evaluării de nelegalitate, a hotărârii judecătorești care formează obiect al recursului conform art. 483 alin. (1) C. proc. civ., din perspectiva criticii fundamentate de recurentă pe o asemenea ipoteză. Având în vedere că soluția de respingere a cererii de constatare a intervenirii uzucapiunii - menținută prin decizia instanței de apel - își găsește o completă motivare prin prisma argumentelor expuse în principal de instanța de fond și de apel, anume cele care relevă lipsa unei reale posesii, ca element indispensabil spre a opera acest mod de dobândire al proprietății, Înalta Curte constată că aspectele evocate în motivarea subsidiară (referitoare la apartenența terenului în litigiu de domeniul public al orașului) au natura juridică a unor considerente supraabundente și lipsite de utilitate pentru fundamentarea soluției. Prin urmare, se va constata că soluția conținută în decizia civilă recurată este legală în raport cu motivarea expusă în principal și în raport de caracterul nefondat reținut (prin prezenta hotărâre) în privința criticilor pe care recurenta le-a adus respectivei motivări, așa încât vor fi privite ca abstracte și inutile considerentele ce corespund motivării subsidiare. De aceea, Înalta Curte nu va proceda la analiza criticilor pe care recurenta le-a formulat la adresa acestor din urmă considerente. Prin urmare, se constată că instanța de apel a hotărât cu interpretarea și aplicarea corectă a legii, decizia sa fiind motivată coerent și comprehensibil, iar nu contradictoriu, neputându-se reține, prin raportare la prevederile art. 488 C. proc. civ., caracterul întemeiat al criticilor formulate de recurentă, motiv pentru care, în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ., recursul declarat în cauză urmează a fi respins, ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,