ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 146/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, la 2 martie 2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, a solicitat anularea și suspendarea O.U.G. nr. 95/2014 pentru modificarea și completarea Legii recunoștinței față de eroii-martiri și luptătorii care au contribuit la victoria Revoluției române din decembrie 1989, precum și față de persoanele care și-au jertfit viața sau au avut de suferit în urma revoltei muncitorești anticomuniste de la Brașov din noiembrie 1987 nr. 341/2004, publicată în M. Of. nr. 969/30.12.2014, cu modificările și completările operate prin O.G. nr. 1/2015 publicată în M. Of. nr. 44/19.01.2015.

Prin Sentința civilă nr. 20 din 3 februarie 2017, Curtea de Apel Galați a respins cererea de retrimitere a excepției de neconstituționalitate la Curtea Constituțională, formulată de reclamant, și a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României prin reprezentant legal prim-ministru, având ca obiect anulare act administrativ - suspendare act administrativ.

Împotriva Sentinței civile nr. 20 din 3 februarie 2017, pronunțată de instanța de fond, a formulat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 4 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., susține recurentul-reclamant că prima instanța a pronunțat o hotărâre cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, arătând, în acest sens, că, la data de 15.11.2016, a formulat o cerere de retrimitere a dosarului la Curtea Constituțională, însă instanța de sesizare (Curtea de Apel Galați) nu a ținut cont de Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 978/27 februarie 2014 și nici nu a motivat refuzul de a admite cererea respectivă, încălcând astfel o obligație legală.

A mai susținut recurentul A. că a omis prima instanță a se pronunța asupra excepției inexistenței O.U.G. nr. 95/2014, invocată de titularul cererii de chemare în judecată, motivată de împrejurarea că actul normativ nu a fost publicat pe site-ul instituției pentru dezbatere publică, potrivit prevederilor art. 7 din Legea nr. 52/2003, nu a fost pe ordinea de zi a ședinței de guvern din data de 29.12.2014 și nu a avut avizul obligatoriu al Consiliului Legislativ, conform art. 4 din Legea nr. 73/1993, aviz ce a fost obținut abia la data de 30.12.2014, cu obiecții. A pretins recurentul-reclamant că lipsește semnătura ministrului justiției de pe O.U.G. nr. 95/2014.

Totodată, a afirmat recurentul-reclamant că nu se putea pronunța Curtea Constituțională a României pe o ordonanță de urgență inexistentă, iar la dosar nu există o dovadă a înființării Curții Constituționale. Aceste critici au fost încadrate în prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., susținând recurentul A. că s-a pronunțat prima instanță fără a constata inexistența O.U.G. nr. 95/2014.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., a pretins recurentul-reclamant că sentința primei instanțe este nelegală, însă pentru aceleași argumente vizând lipsa semnăturii ministrului justiției de pe O.U.G. nr. 95/2014, neluarea în considerare a Deciziei nr. 978/27.02.2014 pronunțată în recurs de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, Decizia Curții Constituționale a României nr. 1595/2011, publicată în M. Of. Nr. 924/2011, Decizia Curții Constituționale a României nr. 375/6.07.2005, publicată în M. Of. Nr. 591/08.07.2005, Decizia Curții Constituționale a României nr. 830/2008, publicată în M. Of. Nr. 559/24.07.2008.

A înțeles recurentul-reclamant să invoce, în calea recursului, excepția inexistenței Guvernului României, inexistența Curții Constituționale a României, inexistența O.U.G. nr. 95/2014, făcând trimitere, ca temei de drept, la prevederile art. 6 pct. 1, art. 13, art. 17, toate din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și la prevederile art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene.

Intimatul-pârât Guvernul României a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

A susținut intimatul-pârât că este legală și temeinică sentința primei instanțe, având în vedere faptul că, prin încheierea de ședință din 24.09.2015, în temeiul art. 29 alin. (1), (3) și (4) din Legea nr. 47/1992, republicată, a dispus judecătorul cauzei trimiterea sesizării formulate de reclamantul A. la Curtea Constituțională a României, pentru a se pronunța asupra excepției de neconstituționalitate a O.U.G. nr. 95/2014, iar prin Decizia nr. 389/14.06.2016, Curtea Constituțională a respins această excepție ca neîntemeiată.

Răspunzând argumentelor din cuprinsul întâmpinării formulate de Guvernul României, recurentul A. a susținut că, potrivit jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție (Decizia nr. 978/27.02.2014), dacă într-un litigiu întemeiat pe art. 9 din Legea nr. 554/2004, se invocă mai multe excepții de neconstituționalitate, iar Curtea Constituțională, pronunțându-se, omite să soluționeze una dintre ele, instanța de sesizare este obligată să clarifice împrejurarea ivită și să sesizeze din nou Curtea Constituțională pe acest aspect sau să ceară lămuriri, în caz contrar judecătorul fondului neputându-se pronunța în mod legal, respingând acțiunea ca inadmisibilă.

A reluat recurentul-reclamant celelalte argumente formulate în cuprinsul căii de atac declarate în cauză.

Prin rezoluția din 16 noiembrie 2018 a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 15 ianuarie 2020, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând recursul declarat prin prisma criticilor formulate, a temeiurilor de drept invocate și a probelor administrate în cauză, Înalta Curte reține caracterul său nefondat, pentru argumentele expuse în continuare.

Obiectul cererii de chemare în judecată formulate de către A. în cadrul Dosarului nr. x/2015 îl reprezintă anularea și suspendarea în tot a O.U.G. nr. 95/2014, fiind invocate dispozițiile art. 14 ale Legii nr. 554/2004, iar din susținerile în fapt ale acțiunii se reține că, în realitate, titularul cererii consideră că viciul de neconstituționalitate este cel ce afectează în tot actul normativ contestat, solicitându-se, în consecință, trimiterea cauzei la Curtea Constituțională, pentru a se pronunța asupra excepției ridicată de reclamant, prin raportare la textele constituționale a căror încălcare a pretins-o A.

În sprijinul calificării temeiului de drept pe care și-a fundamentat reclamantul demersul judiciar, au fost depuse precizările de la dosarul de fond, în care se arată că "anularea și suspendarea efectelor O.U.G. nr. 95/2014 este o consecință a examinării la Curtea Constituțională a României a aspectelor de neconstituționalitate ale respectivei ordonanțe", textul aplicabil unei asemenea acțiune fiind art. 9 din Legea nr. 554/2004, calificare corect realizată de către prima instanță.

Prin încheierea de ședință din data de 24.09.2015 s-a dispus sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a întregii Ordonanțe de Urgență nr. 95/2014, raportat la dispozițiile art. 1 alin. (3), (4), (5), art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 20, art. 22 alin. (1), art. 31 alin. (2), art. 44 art. 47 alin. (2), art. 53 alin. (1) și (2), art. 82 alin. (2), art. 114, art. 115 alin. (4) și (5) din Constituția României.

Prin Decizia nr. 389/14.06.2016, Curtea Constituțională a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a O.U.G. nr. 95/2014, iar Dosarul nr. x/2015 a fost repus pe rol, la Curtea de Apel Galați. Pentru termenul de judecată din 15.11.2016, reclamantul a solicitat retrimiterea excepțiilor de neconstituționalitate la Curtea Constituțională, apreciind că au fost omise chestiuni punctuale la care autorul sesizării a făcut referire și nu au fost luate în considerare decizii ale judecătorului constituant, ale Curții Europene a Drepturilor Omului și ale Curții de Justiție a Uniunii Europene, evocate de A. în susținerea punctului său de vedere cu privire la viciile de neconstituționalitate ale O.U.G. nr. 95/2014.

Prin aceeași cerere au fost invocate mai multe excepții de nelegalitate și excepția de inexistență a O.U.G. nr. 95/2014.

În acest context factual și legal, a pronunțat prima instanță Sentința civilă nr. 20/F/03.02.2017, ce formează obiectul prezentului recurs, soluția fondului fiind de respingere a cererii de retrimitere a excepției de neconstituționalitate la Curtea Constituțională a României și de respingere, ca inadmisibilă, a acțiunii în anularea și suspendarea O.U.G. nr. 95/2014.

Reține Înalta Curte că demersul judiciar întemeiat pe dispozițiile art. 9 din Legea nr. 554/2004 este unul ce depinde, indisolubil, de soluția instanței de contencios constituțional dată asupra excepției de neconstituționalitate cu care a fost sesizată.

Criticile din calea de atac a recursului, care se impun a fi analizate, sunt cele formulate în referire la soluția pronunțată de prima instanță, avându-se în vedere, totodată, cauza juridică a litigiului dedus soluționării, ale cărei limite nu trebuie depășite.

Invocarea, în cauză, a motivelor de casare prevăzute de art. 488 pct. 3 și 4 C. proc. civ. este una formală, criticile subsumate acestor temeiuri de drept fiind, în mod evident, neîntemeiate. Astfel, chestiunea pronunțării hotărârii cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe a fost susținută pe împrejurarea că s-a refuzat retrimiterea excepțiilor la Curtea Constituțională, soluția judecătorului fondului fiind considerată nelegală, cât timp nu s-a pronunțat Curtea Constituțională a României pe toate aspectele pe care recurentul-reclamant le considera a fi date în competența sa.

În realitate, observă Înalta Curte că prima instanță s-a pronunțat în limitele competenței sale materiale și teritoriale, doar cu privire la cererile ce țin strict de atribuțiile sale de soluționare, atât cererea de trimitere/retrimitere la Curtea Constituțională a României a unor excepții de neconstituționalitate, cât și cererea de anulare/suspendare a unui act administrativ fiind date de legiuitor în competența instanței de contencios administrativ determinate în funcție de criteriile prevăzute la art. 10 din Legea nr. 554/2004, în cauză fiind legal învestită Curtea de Apel Galați, completul desemnat pentru cauze de contencios administrativ.

Tot în referire la faptul că nu s-a pronunțat Curtea Constituțională a României asupra excepțiilor de neconstituționalitate invocate de către reclamantul A., a pretins acesta că s-au depășit atribuțiile puterii judecătorești, motiv de casare reglementat de art. 488 pct. 4 C. proc. civ. Și aceste critici sunt neîntemeiate, cât timp filtrul de verificare a îndeplinirii condițiilor necesare pentru a fi sesizată Curtea Constituțională a României cu o excepție de neconstituționalitate îl realizează instanța de trimitere, potrivit prevederilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, iar respingerea unei solicitări în acest sens nu echivalează cu depășirea atribuțiilor conferite puterii judecătorești, ci reflectă chiar exercitarea lor legală în cadrul unei acțiuni în justiție.

A mai fost invocat, de către recurentul-reclamant, motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., și acesta fiind nefondat.

Cererea de retrimitere la Curtea Constituțională a excepției de neconstituționalitate a O.U.G. nr. 95/2014 a fost corect respinsă de către prima instanță, reținându-se, în examinarea sa, că, în sesizarea anterioară, realizată în cadrul aceluiași dosar, au fost avute în vedere, de către instanța de contencios constituțional, temeiurile din Constituția României pretins încălcate prin textul O.U.G. nr. 95/2014, temeiuri ce au fost expuse în considerentele Deciziei nr. 389/14.06.2016. În cadrul aceleiași decizii s-a arătat că își păstrează valabilitatea soluțiile și considerentele din decizii anterioare, în care au fost examinate critici de neconstituționalitate similare cu cele din cauza pendinte.

Trimiterea unei excepții de neconstituționalitate în fața instanței de contencios constituțional nu poate fi permisă ori de câte ori se consideră că nu s-a pronunțat expres Curtea Constituțională asupra unor chestiuni care, invocate fiind, nu sunt susceptibile de a reclama un răspuns punctual, sau în situația în care titularul sesizării, nemulțumit de soluția pronunțată, solicită reexaminarea aceleiași excepții. Faptul că nu s-a făcut referire, în considerentele Deciziei nr. 389/2016, la jurisprudența Curții Constituționale a României, Curții Europene a Drepturilor Omului și Curții de Justiție a Uniunii Europene, invocată de către A. prin notele scrise depuse la dosarul pendinte la Curtea Constituțională, nu reprezintă un temei al admiterii solicitării sale de retrimitere, cererea formulată în acest sens fiind corect respinsă de către prima instanță.

Soluția de respingere a acțiunii în anulare/suspendare a O.U.G. nr. 95/2014, ca inadmisibilă, în raport de prevederile art. 9 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, nu a fost recurată de către reclamantul A., astfel că nu va fi repusă în discuție în examinarea prezentei căi de atac.

În privința excepțiilor vizând inexistența Curții Constituționale a României și a Guvernului României, acestea nu reprezintă veritabile excepții, fiind privite doar ca motive de recurs, care, de altfel, nu au legătură cu soluția ce se critică, examinarea lor fiind, așadar, irelevantă din perspectiva aspectelor dezlegate de către judecătorul fondului.

Nici chestiunile referitoare la inexistența actului administrativ contestat, prin reluarea prezentării unor vicii de nelegalitate ale O.U.G. nr. 95/2014, nu pot fi verificate în calea de atac de față, cât timp hotărârea primei instanțe a fost de respingere a acțiunii ca inadmisibilă, în raport de faptul că excepția de neconstituționalitate a O.U.G. nr. 95/2014 a fost respinsă ca neîntemeiată, temeiul de drept al acțiunii în contencios administrativ fiind cel prevăzut de art. 9 din Legea nr. 554/2004.

Pentru considerentele expuse anterior, în aplicarea prevederilor art. 496 C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 488 pct. 3, 4 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinței civile nr. 20 din 3 februarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția de contencios administrativ și fiscal, sentința ce va fi menținută întocmai, fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinței civile nr. 20 din 3 februarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 ianuarie 2020.

GGC - NN