ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 352/2020

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, secția a IV-a civilă, la data de 15 iunie 2018, BEJ A. a solicitat încuviințarea executării silite formulate de creditorii B. și C. în contradictoriu cu debitorul Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice, în baza titlului executoriu reprezentat de Hotărârea arbitrală pronunțată în cauza ICSID nr. ARB/12/25 de Centrul internațional pentru Reglementarea Diferendelor Relative la Investiții.

I.2. Soluția primei instanțe

Prin încheierea din ședința de cameră de consiliu din data de 6 iulie 2018, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, cererea de încuviințare a executării silite formulată de creditorii B. și C., în contradictoriu cu debitorul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

I.3. Decizia Curții de Apel București

Împotriva încheierii pronunțate de tribunal, au declarat apel creditorii B. și C..

La termenul de judecată din 12 decembrie 2018, apelanții-creditori au arătat că înțeleg să renunțe la judecarea cererii introductive de instanță, având în vedere că au obținut încuviințarea executării silite într-o procedură paralelă.

Curtea a acordat termen, în raport de prevederile art. 406 alin. (2) C. proc. civ., pentru ca intimatul-pârât să-și exprime poziția (acordul ori opunerea) față de cererea de renunțare, precum și pentru ca apelanții să indice clar dacă renunță la cererea de încuviințare a executării silite ori la apel.

La termenul acordat, s-a constatat că apelanții au precizat că renunță la cererea introductivă de instanță, situație în care instanța de apel a reținut că sunt incidente prevederile art. 406 C. proc. civ.

Prin Decizia civilă nr. 110A din data de 30 ianuarie 2019 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a admis apelul declarat de apelanții creditori; s-a anulat încheierea apelată și s-a luat act de renunțarea reclamantului la judecarea cererii.

II. Calea de atac declarată în cauză

Împotriva deciziei date în apel a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, invocând în susținerea recursului cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ.

II.1 Motive de recurs

Recurentul-debitor a susținut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., precum și cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod.

În cuprinsul cererii de recurs, recurentul-debitor a formulat următoarele critici:

- există contradicție între considerentele deciziei atacate și dispozitivul Încheierii de ședință din data de 12 decembrie 2018, pronunțate în aceeași cauză;

- instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 406 C. proc. civ.

- la termenul de judecată din data de 12 decembrie 2018, nu a fost formulată o cerere de renunțare la judecată, întrucât, așa cum prevăd dispozițiile art. 406 alin. (2) din C. proc. civ., pentru a formula o astfel de cerere este necesară o procură specială în acest sens;

- din actele dosarului nu reiese că reprezentantul apelanților ar fi depus un mandat din care să rezulte că ar fi fost mandatat în mod expres pentru a renunța la judecata cererii de chemare în judecată;

- cererea de renunțare la judecata cererii de chemare în judecată a fost formulată pentru prima dată la termenul din data de 30 ianuarie 2019, dată la care instanța nu a acordat un nou termen pentru ca intimatul să își exprime poziția procesuală, astfel cum prevăd dispozițiile art. 406 alin. (4) din C. proc. civ.

II.2 Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată în termen legal, intimații-creditori B. și C. au solicitat respingerea recursului și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii atacate, precum și obligarea recurentului-debitor la plata cheltuielilor de judecată.

În cauză nu a fost formulat răspuns la întâmpinare.

II.3. Procedura de filtru

După încheierea procedurii de comunicare, s-a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Raportul întocmit în cauză în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul de filtru la data de 30 septembrie 2019, fiind comunicat părților; părțile nu au transmis instanței un punct de vedere asupra raportului, în termenul prevăzut de lege.

În aceste condiții, s-a fixat termen la 3 decembrie 2019 pentru discutarea admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea de la termenul menționat, recursul a fost admis în principiu și s-a stabilit termen în ședința publică de azi, 11 februarie 2020, în vederea soluționării pe fond a recursului.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casați și Justiție

Înalta Curte constată că deși recurentul-debitor a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., criticile formulate prin cererea de recurs nu conțin susțineri de natură a putea fi încadrate în ipoteza de recurs de la pct. (8) - încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, cu atât mai mult cu cât, prin decizia recurată, s-a dat eficiență unui act procedural de dispoziție al creditorilor, în sensul celor reglementate de art. 406 din C. proc. civ. - renunțarea la cererea adresată primei instanțe, manifestare de voință exprimată în fața instanței de apel.

În consecință, criticile recurentului urmează a fi analizate exclusiv pe temeiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. - când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte apreciază recursul ca nefondat.

Într-o primă critică, recurentul susține că există contradicții între considerentele deciziei recurate și dispozitivul încheierii de ședință de la termenul din 12 decembrie 2018.

Prin încheierea menționată, având în vedere nelămuririle cu privire la actul procedural de dispoziție al apelanților creditori - renunțarea la judecarea cererii de încuviințare a executării silite ori renunțarea la apel - s-a procedat la acordarea unui termen pentru a se da posibilitatea apărătorului să depună la dosar mandat special pentru renunțarea la judecată și pentru ca reprezentantul intimatului să exprime punctul de vedere al intimatului cu privire la renunțarea apelanților la judecata cererii.

Cu referire la cele dispuse prin încheierea din 12 decembrie 2018, instanța de apel, în cuprinsul considerentelor, a reținut că la termenul din 12 decembrie 2018, apelanții-creditori au arătat că înțeleg să renunțe la judecarea cererii introductive de instanță, având în vedere că au obținut încuviințarea executării silite într-o procedură paralelă. Curtea a acordat termen, în raport de prevederile art. 406 alin. (4) C. proc. civ., pentru ca intimatul-debitor să își exprime poziția (acordul sau opunerea) față de cererea de renunțare, precum și ca apelanții să indice clar dacă renunță la cererea de încuviințare a executării silite sau la apel.

La termenul acordat la data de 30 ianuarie 2019, instanța de apel a reținut că reprezentantul apelanților a arătat că renunță la judecarea cererii de încuviințare a executării silite, iar recurentul învederează că, în cauză, apărătorul apelanților-creditori nu a făcut dovada unui mandat expres din partea creditorilor pentru efectuarea acestui act procedural de dispoziție.

În plus, deși doar la acest moment procesual s-a clarificat intenția creditorilor de a renunța la judecarea cererii de încuviințare a executării silite, iar nu la apel, curtea de apel nu a acordat un termen intimatului pentru a-și exprima poziția procesuală cu privire la manifestarea de voință a apelanților, potrivit art. 406 alin. (4) și (5) din C. proc. civ.

Din analiza încheierii de la termenul din 12 decembrie 2018 (când ambele părți au fost prezente) și a considerentelor deciziei recurate, Înalta Curte constată că în cauză nu există o veritabilă contradicție între consemnările din aceste acte de procedură, întrucât instanța de apel, în cuprinsul considerentelor deciziei, la un moment la care actul procedural de dispoziție al apelanților-creditori era clarificat - renunțarea la cererea adresată primei instanțe de încuviințare a executării silite - a redat, cu referire la cele dispuse prin încheierea din 12 decembrie 2018, motivele amânării - clarificarea actului procedural de dispoziție al apelanților și exprimarea poziției procesuale a intimatului-debitor față de cererea de renunțate, având în vedere că art. 406 alin. (4) teza I din C. proc. civ. stabilește că "Dacă reclamantul renunță la judecată la primul termen la care părțile sunt legal citate sau ulterior acestui moment, renunțarea nu se poate face decât cu acordul expres sau tacit al celeilalte părți."

La termenul din 30 ianuarie 2019, intimatul-creditor nu a fost prezent, iar apărătorul apelanților-creditori a făcut dovada mandatului expres din partea apelanților pentru renunțarea la judecata cererii, potrivit împuternicirii avocațiale de la dosar apel, în care este menționată explicit mandatarea cu acest obiect, făcându-se astfel dovada îndeplinirii exigențelor art. 406 alin. (2) rap. la art. 81 alin. (1) din C. proc. civ.

În aceste condiții, curtea de apel a constatat îndeplinite toate cerințele art. 406 alin. (4) din C. proc. civ., iar în privința necesității acordului intimatului, a făcut aplicarea prezumției de acord tacit la renunțarea apelanților la judecata cererii de chemare de chemare în judecată, prezumție reglementată prin teza a doua a normei, astfel: "Dacă pârâtul nu este prezent la termenul la care reclamantul declară că renunță la judecată, instanța va acorda pârâtului un termen până la care să își exprime poziția față de cererea de renunțare. Lipsa unui răspuns până la termenul acordat se consideră acord tacit la renunțare."

Înalta Curte apreciază, contrar celor susținute de recurentul-debitor, că la termenul din 12 decembrie 2018 s-a dispus amânarea cauzei și în scopul exprimării poziției procesuale a intimatului față de renunțare, iar nu numai pentru clarificarea actului procedural de dispoziție al apelanților și a chestiunii procurii speciale pentru apărător (dacă renunțarea urma a avea loc prin reprezentantul convențional al acestora, iar nu personal); totodată, la termenul menționat, intimatul-debitor a fost prezent prin consilier juridic și a luat cunoștință nemijlocit despre dispoziția instanței.

Nu se poate reține că la termenul ulterior curtea de apel era ținută să acorde un nou termen de judecată pentru exprimarea poziției procesuale a intimatului-debitor, întrucât textul anterior citat permite acordarea unui singur termen în acest scop.

De asemenea, Înalta Curte constată că recurentul-debitor nu poate invoca nici caracterul echivoc al motivului de amânare a cauzei de la termenul din 12 decembrie 2018, în ceea ce îl privește, întrucât poziția sa trebuia exprimată doar pentru situația în care apelanții-creditori renunțau la judecată, nu și pentru cazul în care ar fi renunțat la judecata apelului, fără nicio condiționare.

Pentru cea din urmă ipoteză ar fi fost incidente dispozițiile art. 463 din C. proc. civ. care reglementează achiesare la hotărâre astfel: (1) Achiesare la hotărâre reprezintă renunțarea unei părți la calea de atac pe care o putea folosi ori pe care a exercitat-o deja împotriva tuturor sau a anumitor soluții din respectiva hotărâre. (2) Achiesarea, atunci când este condiționată, nu produce efecte decât dacă este acceptată expres de partea adversă. (3) (...)."

În acest context, devine evident că numai în ipoteza în care la termenul din 30 ianuarie 2019 apelanții-creditori ar fi învederat prin apărător, cu procură specială în acest sens, că renunță condiționat la apel, având în vedere absența acestuia la termen, ar fi fost necesară acordarea unui nou termen pentru ca intimatul-debitor să își exprime poziția procesuală, întrucât ar fi fost vorba despre un alt act procedural de dispoziție decât oricare dintre cele două enunțate la termenul anterior.

În acest condiții, Înalta Curte apreciază că într-o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 406 alin. (4) și (5) din C. proc. civ. a prezumat acordul tacit al intimatului la actul procedural de dispoziție al apelanților de renunțare la judecată.

Mai mult decât atât, și în cazul în care susținerile recurentului ar fi fost întemeiate, în sensul că instanța de apel nu a acordat un termen pentru exprimarea poziției asupra renunțării la judecată, eventuala încălcare a acestei reguli de procedură nu ar fi atras nulitatea deciziei, în absența unei vătămări a recurentului, întrucât legea procesuală nu stabilește o nulitate expresă în acest caz (fiind, așadar, o nulitate virtuală) și, cu atât mai puțin, nu este vorba despre o nulitate necondiționată, dintre cele enumerate la art. 176 din C. proc. civ.

Nulitatea, în acest caz, ar fi fost una relativă, potrivit art. 174 alin. (3) din C. proc. civ., astfel încât putea fi valorificată doar de partea interesată, era condiționată de vătămarea acesteia, conform celor prevăzute de art. 175 alin. (1) și numai dacă neregularitatea nu a fost cauzată de propria culpă, astfel cum stabilește art. 178 alin. (2) din C. proc. civ.

Vătămarea procesuală putea viza neacordarea cheltuielilor de judecată pe care le-ar fi putut solicita apelanților (în speță nefiind însă efectuate cheltuieli, întrucât recurentul este reprezentat prin consilier juridic) ori obținerea unei hotărâri pe fond prin care să se pună la adăpost de alte acte procedurale șicanatorii ulterioare ale debitorilor, deoarece, prin opunerea la actul procedural de dispoziție al apelanților, judecata în apel ar fi continuat; or, nici această ultimă variantă nu s-ar fi verificat, având în vedere că, deși nu erau obligați la o astfel de justificare, apelanții au învederat că au obținut deja încuviințarea executării silite într-o procedură paralelă.

Față de cele ce preced, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a încălcat regulile de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității, astfel că, în speță, nu sunt întrunite condițiile cazului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

În consecință, în aplicarea dispozițiilor art. 497 rap. la art. 496 din C. proc. civ., recursul debitorului va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva Deciziei civile nr. 110A din data de 30 ianuarie 2019 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 februarie 2020.

GGC - CL