ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 319/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Piatra-Neamț la data de 13 aprilie 2016, ulterior declinată în favoarea Tribunalului Neamț, reclamanta A. a formulat, în contradictoriu cu pârâta B., acțiune în răspundere civilă delictuală, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 450.000 RON cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat prin încălcarea dreptului la demnitate și la propria imagine, cu cheltuieli de judecată. Pârâta a formulat întâmpinare și cerere reconvențională, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată și obligarea reclamantei-pârâte la plata sumei de 500.000 RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ca urmare a încălcării dreptului la imagine și demnitate, conform art. 1349 C. civ.

Prin Sentința civilă nr. 539 din 14 martie 2017, Tribunalul Neamț a respins, ca neîntemeiată, acțiunea principală în pretenții formulată de reclamanta A.. Totodată, a fost respinsă, ca prescrisă, cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă B., având ca obiect pretenții pentru faptele ilicite petrecute anterior datei de 20 mai 2013 și, ca neîntemeiată, cererea reconvențională având ca obiect pretenții pentru faptele ilicite petrecute ulterior datei de 20 mai 2013.

Prin Decizia nr. 403/2018 din 18 aprilie 2018, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. împotriva Sentinței civile nr. 539 din 14 martie 2017, pronunțată de Tribunalul Neamț.

Recursul declarat în cauză. Împotriva susmenționatei decizii, a declarat recurs reclamanta A.. Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate cu privire la cererea principală și trimiterea cauzei spre o nouă judecată a apelului la o altă instanță de același grad, în conformitate cu prevederile art. 497 C. proc. civ. În motivarea recursului, recurenta reclamantă a formulat următoarele critici: Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei - art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. În acest sens, se arată că deși excepția prescripției în ceea ce privește pretențiile deduse judecății prin cererea reconvențională a fost admisă de instanța de fond, în cauză au fost reținute declarațiile martorilor C. și D. (martori propuși de către pârâtă) care au relatat tocmai cu privire la fapte prescrise, astfel că nu mai puteau face obiectul analizei instanței. Consideră că hotărârea instanței de fond este nemotivată, iar nerespectarea obligației acestei instanțe de a arăta în cadrul hotărârii, motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, precum și cele pentru care au fost înlăturate cererile părților inclusiv în ceea ce privește declarațiile martorilor audiați, atrag sancțiunea nulității hotărârii. De asemenea, recurenta susține că prin această hotărâre a fost favorizată pârâta, în acest sens invocând și faptul că soțul său, care îndeplinește funcția de procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamț are influență în cadrul instanțelor din Neamț. Arată recurenta că deși a formulat această critică în apel, instanța de apel s-a limitat la a arăta generic ce trebuie să prevadă o hotărâre, fără a răspunde în concret, motivelor de apel. Precizează, totodată, că deși a solicitat în apel probele cu înscrisuri, interogatoriul pârâtei, martori și expertiză medico-legală psihiatrică, instanța de apel, nelegal și cu încălcarea art. 6 Convenția Europeană a Drepturilor Omului a respins această cerere. Cu toate acestea, în considerentele hotărârii în mod contradictoriu această instanță a apreciat că reclamanta trebuia să prezinte dovezi care să demonstreze în ce măsură drepturile sale patrimoniale au fost afectate. Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a susținut următoarele: Instanțele de fond nu au apreciat corect incidența și aplicabilitatea dispozițiilor art. 1349, art. 1357, art. 1352 din C. civ. și art. 8 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului. Făcând trimitere la dispozițiile art. 1349 alin. (1) C. civ., art. 253 alin. (3) și (4) C. civ., art. 252 C. civ., recurenta arată că mesajele postate de pârâta reprezintă acțiuni ilicite care i-au cauzat suferințe de ordin moral și psihic, astfel că, apreciază eronată aprecierea instanțelor de fond care au respins acțiunea sa prin care a urmărit repararea patrimonială a acestui prejudiciu. Recurenta arată că faptele ilicite imputate pârâtei sunt dovedite prin probele administrate în cauză, respectiv că mesajele defăimătoare postate de pârâtă pe pagina sa de E. au fost de natură sa contureze în opinia publicului o percepție negativă asupra reputației reclamantei, cunoscută în localitate ca o persoană cu o conduită ireproșabilă. În opinia recurentei, instanțele nu au ținut cont nici de practica CEDO - cauzele D.A. împotriva Estoniei și Ozturk împotriva Turciei- în care s-a statuat că responsabilitatea pentru publicarea unor afirmații defăimătoare la adresa unei persoane revine persoanei care face posibilă aducerea la cunoștință publică a informațiilor respective. În același sens, arată că au fost ignorate și dispozițiile art. 30 alin. (6) și (7) din Constituția României, dat fiind că pârâta a utilizat expresii jignitoare, de natură a o discredita, atingerea adusă onoarei sale urmând a fi apreciată din punctul de vedere al cetățeanului obișnuit înzestrat cu o sensibilitate medie. În opinia recurentei, probatoriul administrat în cauză relevă faptul că pârâta a săvârșit o faptă ilicită cu vinovăție, producându-i un prejudiciu moral, că există o legătură de cauzalitate între fapta pârâtei și prejudiciul invocat, iar faptul că reclamanta ar fi făcut, la rândul său, afirmații defăimătoare la adresa pârâtei, imputându-i acesteia fapte neprobate, nu constituie o cauză care să înlăture răspunderea pârâtei raportat la prevederile art. 1352 C. civ. Astfel, nu poate fi vorba de o "replică" la adresa comportamentului pârâtei, care să întrunească caracteristicile forței majore sau cazului fortuit. De asemenea, arată recurenta că, atât prin deciziile de speță ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, dar și în practica CEDO, s-a statuat că proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul moral și raportul de cauzalitate să se prezume, proba sa directă fiind imposibilă. Prejudiciul cauzat victimei fiind unul de natură morală, instanța de judecată are a stabili prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cel în cauză, în plan psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială, aceste criterii fiind subordonate conotației aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs. În opinia recurentei, se impune a se constata că pârâta a făcut afirmații inadecvate pe rețelele de socializare cu privire la statutul social și profilul său moral, iar prejudiciul invocat există și constă în faptul că prin imputarea celor afirmate în mod public, pe E., pârâta a reușit practic să o târască în zona trivialului și să o asocieze scandalului public, ceea ce a condus la afectarea imaginii sale publice, la producerea unor neliniști și suferințe interioare, victima fiind o persoană cu o anumită notorietate și un anumit prestigiu în lumea medicală. Cât privește cuantumul daunelor morale solicitate, recurenta arată că acesta este justificat în cauză raportat la gradul de lezare al valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii aduse acestora și respectă criteriul impus de Curtea Europeană a Drepturilor Omului potrivit căruia "despăgubirile trebuie sa prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă reputației". De asemenea, recurenta a invocat jurisprudența CEDO (cauzele A. c. Norvegiei, nr. 28070/06, Danev c. Bulgariei și Iovtchev c. Bulgariei, în Elefteriadis c. României) în care s-a reținut, în esență, încălcarea normelor convenției, ca urmare a abordării formaliste a instanțelor naționale, care au pretins reclamantului să dovedească existența prejudiciului moral prin dovezi susceptibile să confirme manifestări externe ale suferințelor fizice sau psihologice, conduită care a avut ca rezultat privarea reclamantului de despăgubirea pe care ar fi trebuit să o obțină. În opinia recurentei, instanțele de fond nu puteau constata fără o expertiză psihiatrică că problemele medicale pe care reclamanta le are, nu pot fi considerate doar consecința faptelor singulare din prezentul dosar. Astfel, instanțele au omis să observe că după adresarea injuriilor și discreditarea sa publică pe E., recurenta a avut nevoie de psihoterapie, respectiv că pârâta a avut intenția să o desființeze psihic, împreună cu soțul său, cunoscând că debutul problemelor medicale a fost cauzat (etiologia bolii) de infidelitatea conjugală a soțului acesteia din urmă. Recurenta a făcut trimitere la actele medicale pe care le-a anexat la dosar și la declarația martorului F., arătând că împrejurarea că aceasta a fost diagnosticată anterior postărilor de pe E., cu o afecțiune nu era de natură a exclude susținerile sale în sensul că a avut nevoie de terapie și de tratament medicamentos, fiind vizibil afectată, pe un fond labil al sănătății. De asemenea, în opinia recurentei, nu se poate aprecia că atitudinea sa a fost provocatoare, deoarece pârâta este cea care a început relația extraconjugală cu soțul reclamantei, a intrat noaptea în domiciliul său conjugal, a amenințat-o și a postat mesaje denigratoare pe E. la adresa sa. O altă critică vizează modalitatea de soluționare a motivului de apel vizând nulitatea absolută a Hotărârii civile nr. 539 din 14 martie 2017, pronunțată de Tribunalul Neamț, secția I civilă, în Dosarul nr. x/2016. Arată recurenta că Tribunalul Neamț trebuia, în baza art. 424 alin. (1) din C. proc. civ. să pronunțe o sentință, iar nu o decizie, astfel că, respingerea acestui motiv de apel, care tindea la a demonstra nulitatea hotărârii primei instanțe, relevă încălcarea art. 424 alin. (1) și art. 174 alin. (2) din C. proc. civ., respectiv a art. 85 din Regulamentul de ordine interioară a instanțelor. De asemenea, apreciază recurenta că solicitarea sa de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecată în fond și apel s-ar fi impus a fi admisă, având în vedere caracterul fondat al cererii sale de chemare în judecată.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., astfel cum a fost completat a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 13 noiembrie 2019 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de recurenta reclamantă și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea recursului la data de 22 ianuarie 2020. Intimata nu a formulat întâmpinare în cauză și nici nu și-a exprimat un punct de vedere în privința admisibilității recursului. II. Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și în raport de dispozițiile legale și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, relevante în această materie, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele următoare: În referire la critica întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ. Critica nu poate fi validată. În acest sens, Înalta Curte reține că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii instanța trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță. Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente care trebuie să se raporteze atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății. Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia. Raportând cele expuse la litigiul pendinte, precum și la susținerile recurentei legate de nemotivarea hotărârii recurate, Înalta Curte constată, din examinarea considerentelor deciziei civile recurate că instanța de apel a argumentat în fapt și în drept soluția de respingere a apelului declarat de reclamantă, răspunzând criticilor de apel cu analiza cărora a fost învestită. Astfel, deși recurenta susține că instanța de apel nu ar fi răspuns criticii sale din apel vizând omisiunea primei instanțe de a prezenta, în cadrul raționamentului care a justificat soluția adoptată, probele la care s-a raportat în stabilirea situației de fapt a cauzei, o atare argumentare ignoră considerentele deciziei recurate, în cuprinsul căreia, Curtea de Apel a răspuns acestui motiv de apel, procedând, totodată, la cenzurarea raționamentului expus de Tribunal prin hotărârea apelată. De asemenea, instanța de apel a indicat explicit, în cadrul controlului de temeinicie exercitat, probatoriul care a justificat raționamentul propriu expus în referire la contextul săvârșirii faptelor ilicite imputate pârâtei și la existența prejudiciului pretins a fi fost înregistrat de reclamantă, acesta fiind reprezentat de declarațiile martorilor audiați în cauză la cererea ambelor părți, SMS-urile anexate la dosarul de fond, postările de pe E., respectiv actele medicale depuse la dosar. În contextul în care, prin decizia civilă recurată, instanța de apel a procedat la reevaluarea probatoriului administrat și a constatat, făcând trimitere la ansamblul probelor administrate de părțile litigante, că acesta confirmă situația de fapt reținută în cauză de prima instanță - anume că faptele pe care părțile și le impută reciproc și în privința cărora nu s-a constatat intervenită prescripția extinctivă, au fost dovedite, respectiv că, între părți a existat o lungă perioadă de timp o situație conflictuală care se caracterizează prin depășirea limitelor unui comportament decent și civilizat, conduita recurentei anterioară săvârșirii faptelor imputate pârâtei nefiind lipsită de culpă, ci determinând și contribuind la întreținerea și escaladarea acestui conflict, nu se poate reține incidența unei ipoteze de nemotivare a deciziei recurate sub acest aspect. Totodată, contrar opiniei recurentei, nu pot fi apreciate ca fiind contradictorii considerentele instanței de apel care, deși a apreciat că nu se impune suplimentarea probatoriului a constatat că, în cauză, nu rezultă că faptele intimatei pârâte deduse judecății au prejudiciat reputația profesională a apelantei și au expus-o disprețului public, respectiv că acestea relevă că problemele de sănătate invocate de reclamantă în susținerea acțiunii în pretenții au intervenit, conform actelor medicale depuse la dosar, cu mult timp anterior postărilor de pe E. În acest sens, Înalta Curte constată că recurenta redă în mod trunchiat considerentele deciziei recurate, omițând faptul că argumentele decizorii care au justificat raționamentul instanței de apel în privința prejudiciului moral invocat, în cauză, au fost reprezentate nu de o constatare a insuficienței probatoriului administrat, ci de circumstanțele în care au fost săvârșite faptele imputate pârâtei relevate de aceste probe și care au fundamentat concluzia instanței de control judiciar în sensul că nu se impune despăgubirea reclamantei pentru prejudiciul pretins în speță. În acest sens, instanța de apel a constatat că analiza condiției prejudiciului invocat de reclamantă nu poate face abstracție de împrejurarea că ambele părți au depășit limitele libertății de exprimare, urmare a stării conflictuale determinată de infidelitatea soțului reclamantei (aspect recunoscut de ambele părți), respectiv s-a raportat la atitudinea provocatorie a reclamantei în întreținerea și escaladarea conflictului dintre cele două părți, conflict care, potrivit stării de fapt a cauzei, a depășit cu mult cadrul decenței și civilizației, necesar normalei desfășurări a raporturilor interumane. În considerarea celor anterior reliefate, Înalta Curte apreciază că, în speță, instanței de apel nu-i poate fi imputată neîndeplinirea obligației de motivare în expunerea argumentelor care susțin această critică. Totodată, critica din recurs vizând aplicarea greșită de către instanța de apel a normelor legale care reglementează nulitatea actelor de procedură, raportat la modul în care, în apel a fost soluționată critica formulată de aceeași parte, vizând nemotivarea sentinței civile apelate - critică care se impune a fi analizată prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., întrucât nu vizează nemotivarea deciziei civile recurate, așa cum se arată în cererea de recurs, ci modalitatea în care, în apel, a fost dezlegată critica vizând nemotivarea sentinței civile apelate - ignoră nepermis regula instituită prin art. 177 alin. (1) din C. proc. civ. potrivit căreia judecătorul are obligația să dispună îndreptarea neregularităților în toate cazurile în care este posibilă înlăturarea vătămării fără anularea actului. Astfel, în opinia legiuitorului, sancțiunea procesuală a nulității își găsește aplicare ca ultim remediu, respectiv în ipoteza în care numai desființarea actului poate repara/remedia vătămarea produsă. Or, potrivit art. 478 alin. (2) din C. proc. civ., instanța de apel are îndreptățirea de a reanaliza motivele, mijloacele de apărare și dovezile invocate la prima instanță sau arătate în cadrul apelului sau prin întâmpinare, aprecierea asupra legalității și temeiniciei hotărârii apelate permițând instanței de control suplimentarea și complinirea motivării hotărârii primei instanțe, caz în care aceasta poate fi menținută, în totalitate, fără a se putea reține încălcarea de către instanța devolutivă de apel a formelor procedurale prevăzute de lege sub sancțiunea nulității. Raportat la considerentele expuse, rezultă cu evidență, că instanța de apel a procedat corect la reaprecierea probatoriului administrat în prima fază procesuală, fiind evident că în acest mod au fost îndreptate orice pretinse neregularități săvârșite de prima instanță din această perspectivă și care au constituit fundamentul criticii din apel vizând nemotivarea hotărârii primei instanțe la care se face referire în recurs. Se constată, totodată, că recurenta invocă în speță, o pretinsă greșeală de judecată a instanței de apel, care s-ar fi raportat și la probe care atestau faptele în privința cărora prin sentința civilă apelată, s-a constatat intervenită prescripția extinctivă, respectiv nu a înlăturat declarațiile martorilor propuși de pârâtă, în privința cărora aceasta a susținut că sunt subiective. Or, dincolo de faptul că, în calea de atac a recursului, această parte nu are posibilitatea de a solicita instanței de recurs, contrar condițiilor restrictive reglementate de dispozițiile C. proc. civ., cenzurarea probatoriului în privința căruia instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere din perspectiva concludenței și pertinenței dovezilor administrate, această susținere ignoră nepermis teza probatorie avută în vedere de către instanțele devolutive, la momentul încuviințării probelor propuse de pârâtă - care nu s-a limitat în speță, la dovedirea faptelor imputate reclamantei prin cererea reconvențională ci, la întreaga situație conflictuală existentă între părțile litigante care s-a derulat între acestea, chiar în public, începând cu anul 2012, invocată în apărare. De altfel, recurenta omite că cererea reconvențională nu a fost respinsă, în integralitate, ca fiind prescrisă. Nu poate fi validată nici susținerea recurentei în sensul că instanța de apel a respins în mod neîntemeiat probele solicitate de aceasta în apel, în condițiile în care prima instanță de control judiciar, ca instanță devolutivă, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora. Pe de altă parte, contrar argumentelor recurentei subsumate acestei critici, Înalta Curte constată că cererea de administrare de probe formulată de reclamantă în apel a fost respinsă motivat de către instanța de apel, care s-a raportat, în analiza sa, la cerințele impuse de prevederile art. 258 din C. proc. civ. coroborat cu art. 479 alin. (2) din C. proc. civ. Astfel, în contextul în care aprecierea asupra utilității probelor solicitate de apelanta reclamantă a fost realizată prin raportare la ansamblul materialului probator deja administrat în cauză, iar proba cu expertiză psihiatrică nu avea un caracter esențial în dezlegarea fondului cauzei, raportat la obiectul pricinii și la circumstanțele săvârșirii faptei imputate pârâtei, nu se poate reține încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Pe de altă parte, deși în recurs se invocă lipsa de obiectivitate a primei instanțe critica formulată ignoră faptul că obiectul recursului este reprezentat de decizia civilă recurată, respectiv că, în apel, reclamanta, care a avut posibilitatea de a formula o atare critică, nu a procedat în acest sens. Or, conform prevederilor art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor. Totodată, chiar recurenta arată că a formulat o cerere de strămutare a pricinii, ulterior soluționării pricinii în primă instanță, după cum nu se poate ignora faptul că, această ultimă cerere a fost analizată de instanța competentă și respinsă ca nefondată, printr-o încheiere definitivă a cărei legalitate excede controlului prezentei instanțe de recurs. În egală măsură, împrejurarea că cererea de despăgubire dedusă judecății a fost apreciată ca nefondată nu poate reprezenta o prezumție a lipsei de imparțialitate invocată, în contextul în care, argumentele reclamantei au fost în mod real ascultate și analizate, iar respingerea acestora a fost temeinic motivată. În referire la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ. În esență, formulând acest motiv de recurs, recurenta invocă, într-o primă critică o greșită aplicare în cauză a prevederilor art. 1352 din C. civ., de către instanța de apel, care, ar fi apreciat că ar fi incidentă o cauză de înlăturare a răspunderii pârâtei. Sub acest aspect, Înalta Curte, constată acțiunea civilă dedusă judecății a fost întemeiată de reclamantă pe dispozițiile care reglementează răspunderea civilă delictuală, respectiv art. 1357 și art. 1349 din C. civ., aceasta pretinzând dezdăunarea sa ca urmare a prejudiciului moral pretins a fi fost înregistrat ca urmare a lezării dreptului nepatrimonial la demnitate și onoare prin săvârșirea unei fapte ilicite de către pârâtă, în conformitate cu dispozițiile art. 252 și art. 253 din C. civ. Se impune a fi subliniat, totodată, faptul că în ceea ce privește dreptul la liberă exprimare reglementat prin art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar și în ceea ce privește dreptul la viață privată, reglementat prin art. 8 din Convenție, analiza legalității deciziei recurate nu poate face abstracție de principiile enunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa, în această materie. Or, potrivit acestei jurisprudențe, deși libertatea de exprimare, ca drept esențial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Aceste limitări se concretizează în posibilitatea existenței unor ingerințe ale autorităților statale în exercițiul dreptului la libertatea de exprimare, spre a se realiza scopurile enunțate de art. 10 paragraful 2 din Convenție. Instanța europeană a subliniat în repetate rânduri că restricțiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuție, nu sunt compatibile cu dispozițiile art. 10 paragraful 2 decât dacă îndeplinesc condițiile pe care textul le impune în privința lor. Astfel, conform celor ce rezultă din dispozițiile normei convenționale evocate, ingerințele în exercițiul libertății de exprimare trebuie să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim și să fie necesare într-o societate democratică. "Scopul legitim" este dat de interesele de ordin general și de cele individuale prevăzute de paragraful 2 al art.

Totodată, în ceea ce privește necesitatea măsurii într-o societate democratică, potrivit jurisprudenței Curții, libertatea de exprimare reprezintă unul din fundamentele oricărei societăți democratice și una din condițiile capitale pentru progresul și dezvoltarea fiecăruia, iar protecția care trebuie acordată este de o importanță deosebită. Această libertate este supusă excepțiilor prevăzute de par. 2 al art. 10 din Convenție, care trebuie interpretate în mod strict, iar necesitatea oricărei restricții trebuie stabilită în mod convingător (cauzele Tammer împotriva Estoniei, Hotărârea din 6 februarie 2002, Nilsen și Johsen împotriva Norvegiei, Hotărârea din 25 noiembrie 1999, Ligens împotriva Austriei, Hotărârea din 8 iulie 1986), adjectivul "necesară" cu referire la calificarea ingerinței ca necesară într-o societate democratică implicând o nevoie socială imperioasă. De asemenea, ingerința litigioasă trebuie să fie examinată "în lumina ansamblului problemei", cu luarea în considerare a "cuvintelor reproșate reclamanților" și a contextului în care au fost utilizate (cauza Stângă și Scultelnicu împotriva României), reținându-se, totodată, că actul de defăimare se înscrie în limitele prevăzute de art. 10 din Convenție în condițiile în care acțiunea denigratorilor a fost provocată de comportamentul culpabil al celui denigrat (cauza Oberschlick vs Austria). Pe de altă parte, în accepțiunea Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de viață privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane cum ar fi numele său, integritatea sa fizică și morală. Garanția oferită de art. 8 din Convenție este destinată în principal să asigure dezvoltarea, fără ingerințe din afară, a personalității fiecărui individ în relațiile cu semenii. (cauza Von Hannover contra Germaniei și cauza Petrina contra României). Totodată, este recunoscut că dreptul la viață privată acoperă prin aria sa de protecție dreptul la onoare și demnitate, precum și dreptul la imagine și la reputație al unei persoane (cauza Chauvy și alții contra Franței). În același timp, pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenție, un atac împotriva reputației unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate și să cauzeze un prejudiciu victimei prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieții private (cauza A. contra Norvegiei). Cu privire la mecanismul prin prisma căruia este analizat raportul dintre libertatea de exprimare și dreptul la viața privată, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că trebuie găsit un echilibru între cele două drepturi, deopotrivă protejate prin Convenție (cauza Petrina contra României, cauza Andreescu contra României). În cauză, recurenta pretinde că, în contextul în care, prin decizia civilă recurată, s-a reținut și culpa sa în determinarea și escaladarea stării conflictuale dintre părți, o atare situație nu avea aptitudinea de înlătura răspunderea civilă delictuală a pârâtei, conduita sa neavând caracteristicile forței majore sau a stării de necesitate, condiții impuse de art. 1352 din C. civ. Or, câtă vreme, în conformitate cu jurisprudența CEDO (care împreună cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și protocoalele sale adiționale formează un bloc de convenționalitate ce se impune cu forță obligatorie instanțelor naționale) actul de defăimare imputat pârâtei se înscrie în limitele prevăzute de art. 10 din Convenție, iar justificarea oricărei ingerințe în dreptul la liberă exprimare trebuie raportată la nivelul de gravitate al faptei prin care se aduce atingere dreptului la respectul vieții private, nu s-ar putea imputa instanței de apel că, în expunerea raționamentului judiciar, a procedat la soluționarea conflictului intre cele două drepturi fundamentale, prin prisma verificării existenței în speță a justului echilibru între dreptul la onoare și reputație de care se bucură reclamanta și dreptul la liberă exprimare recunoscut pârâtei. Astfel, trebuie observat că instanța de apel, deși nu a făcut trimitere în mod expres la jurisprudența anterior menționată, în cadrul verificării aspectelor de fapt ale litigiului, nu a reținut nici incidența unei cauze care să înlăture răspunderea civilă a pârâtei, așa cum nefondat susține recurenta, nici inexistența faptei imputate pârâtei, nici lipsa vinovăției acesteia și nici nu a apreciat că expresiile utilizate de pârâtă, privite în mod izolat sau general, nu au un caracter ofensator, ci s-a raportat la contextul săvârșirii faptei imputate acesteia, analiza astfel realizată urmărind a determina, în concret, dacă a existat, o afectare a onoarei sau demnității reclamantei de o asemenea gravitate încât să facă necesară intervenția instanței pentru restabilirea situației anterioare. Or, luând în considerare reperele trasate de jurisprudența CEDO anterior relevată și contextul factual în care s-a derulat conflictul între părți, care potrivit situației de fapt pe care se grefează controlul de legalitate în recurs, relevă, pe de o parte că reclamanta a adoptat o conduită provocatoare, iar pe de altă parte că, ambele părți au înțeles să expună, în mai multe rânduri, disputele din viața privată, în public, contrar normelor de conduită și de morală unanim acceptate, Înalta Curte constată că aprecierea instanței de apel în sensul că faptele imputate în prezenta cauză pârâtei, deși privite în mod izolat, au valența de a afecta demnitatea unei persoane, nu impun cu necesitate sancționarea intimatei pentru acoperirea prejudiciului pretins de recurentă, ca element al răspunderii civile delictuale, nu relevă o situație de aplicare greșită a normelor legale incidente anterior evocate. Cum din cele expuse nu rezultă o ipoteză în care instanța de apel a aplicat eronat prevederile art. 1352 din C. civ., iar criticile deduse analizei în recurs trebuie raportate la raționamentul care a justificat soluția adoptată prin decizia civilă recurată, critica cu acest obiect nu poate fi validată. În ceea ce privește criticile vizând greșita apreciere a instanței de apel în privința neîndeplinirii cerințelor prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei cu consecința aplicării eronate în cauză a prevederilor art. 1349 și art. 1357 din C. civ. și art. 253 alin. (3) și (4) din C. civ., respectiv art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 30 din Constituție și ignorarea jurisprudenței CEDO. O primă observație, care se impune a fi făcută în speță, vizează faptul că, din modul în care au fost expuse aceste critici, cererea de recurs nu a fost structurată exclusiv pe aspecte de nelegalitate, recurenta făcând ample referiri la aspectele de fapt ale judecății, la probatoriul administrat și la modalitatea în care în apel s-a procedat la evaluarea acestuia. Or, instanța de recurs nu are a examina aceste critici de netemeinicie. În ceea ce privește criticile care se subsumează motivului de nelegalitate invocat, Înalta Curte, apreciază că, raționamentul expus de instanța de apel este corect în conformitate cu argumentele ce vor fi prezentate în cele ce urmează. Astfel, deși în speță, reclamanta pretinde că s-ar fi impus ca instanțele de fond să dispună obligarea pârâtei la plata despăgubirilor solicitate prin cererea de chemare în judecată, întrucât dovada prejudiciului moral pe care l-a pretins în cauză ar rezulta din însăși dovedirea săvârșirii faptei de către pârâtă, aceste argumente nu pot fi validate: În acest sens, se reține că, într-adevăr, în cazul prejudiciului moral, de natura celui reclamat în speță, în jurisprudența națională și în practica Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că dovada faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate prin raportare la circumstanțele specifice cauzei, prezumția simplă fiind la rândul său un mijloc de probă, soluția adoptată, deși atipică în raport cu regimul general al răspunderii, fiind justificată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, care nu poate fi probat în mod direct. Rezultă că, de principiu, instanța poate deduce producerea prejudiciului moral din existența faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu și a împrejurărilor în care a fost săvârșită. În speță, recurenta ignorând ansamblul considerentelor deciziei recurate- care relevă faptul că instanța de apel nu a omis potențialul generic ofensator al expresiilor uzitate de pârâtă din cuprinsul postărilor pe pagina sa de socializare, ci, a constatat, în esență, raportat la starea de fapt a cauzei, că aceste expresii nu au avut, în cazul particular analizat, aptitudinea de a afecta onoarea sau reputația reclamantei de o manieră care să facă necesară intervenția instanței și sancționarea conduitei pârâtei - și redând în mod trunchiat raționamentul expus de către instanța de apel - care a conchis, raportat la circumstanțele anterior reliefate, că reclamanta nu a probat prejudiciul invocat a se fi produs prin fapta imputată pârâtei - pretinde incidența unei ipoteze de nelegalitate a hotărârii recurate ca urmare a faptului că s-ar fi reținut eronat prin decizia criticată în recurs că, în acest caz era necesară administrarea unui probatoriu direct al prejudiciului moral pretins. Sub acest aspect, Înalta Curte constată însă că, raportat la circumstanțele particulare ale pricinii, este corectă aprecierea instanței de apel în sensul că, pentru sancționarea pârâtei, nu era suficientă aplicarea prezumției simple întemeiată pe dovedirea săvârșirii faptei imputate pârâtei, ci se impunea a se stabili nu numai contextul în care s-au desfășurat faptele, dar și a se verifica dacă imaginea și percepția terțelor persoane în privința reputației reclamantei s-a schimbat semnificativ ulterior afirmațiilor pârâtei, în raport de perioada anterioară, în care starea conflictuală a fost, de asemenea, prezentă și adusă în atenția unor persoane străine cercului privat al părților litigante. Astfel, preocuparea instanței de apel de a stabili dacă conduita pârâtei s-a plasat în afara limitelor de protecție oferite de art. 10, cu consecința încălcării art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, inclusiv din perspectiva echilibrului care trebuie păstrat între cele două drepturi fundamentale garantate deopotrivă de CEDO nu face decât să evidențieze că raționamentul expus prin hotărârea recurată este conform jurisprudenței CEDO care a statuat asupra elementelor esențiale care trebuie avute în vedere în aprecierea respectării limitelor libertății de exprimare, anterior reliefate. În consecință, este judicioasă aprecierea instanței de apel în sensul că răspunderea civilă delictuală a pârâtei, care reprezintă o ingerință în dreptul garantat de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu poate fi antrenată în contextul în care reclamanta a incitat o atare conduită, iar faptele imputate se înscriu în coordonatele specifice comportamentului pe care însăși titulara acțiunii de față a înțeles să îl adopte în relația cu pârâta și care, potrivit situației de fapt, pe care se grefează controlul de nelegalitate în recurs, conturase deja imaginea ambelor părți în spațiul public și un anumit mod de percepție a acestora din partea celorlalți membrii ai comunităților în care locuiesc, respectiv își desfășoară activitatea părțile. Totodată, contrar argumentelor din recurs, Înalta Curte apreciază că analiza realizată în speță, în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor impuse de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei, nu face decât să evidențieze preocuparea reală a instanțelor de fond de a stabili în mod complet și echidistant starea de fapt a cauzei. O atare analiză este conformă jurisprudenței CEDO care, contrar celor afirmate în recurs, a constatat încălcarea dreptului părților la un proces echitabil și a art. 13 din Convenție, raportându-se la circumstanțele concrete ale pricinilor analizate, în care părțile din acele pricini au fost private disproporționat și nerezonabil de posibilitatea de a proba prejudiciul moral, prin impunerea unei probațiuni la care nu aveau acces, iar nu în considerarea unei aprecieri generice a existenței unei încălcări de această natură, ori de câte ori, reclamantului i se pretinde dovedirea gravității prejudiciului moral și a legăturii de cauzalitate între faptele imputate și prejudiciul pretins. De altfel, sub acest ultim aspect, Înalta Curte apreciază că, în selectarea jurisprudenței CEDO, importanță prezintă nu doar similitudinile existente din perspectiva situației de fapt, cât mai ales raționamentul instanței de contencios european sub aspectul ipotezelor în raport de care se analizează ingerința în drepturile garantate de Convenție, față de scopul legitim urmărit. Tot astfel, invocarea de către recurentă a unor probleme de sănătate de natură psihică, în contextul în care, starea de fapt stabilită în cauză, atestă neechivoc diagnosticarea unei atare afecțiuni cu mult timp anterior săvârșirii faptei imputate pârâtei, dar și faptul că reclamanta a necesitat și anterior tratament de specialitate (durata în timp și consecințele acestora fiind prezentate, de altfel, pe larg chiar de către reclamantă), nu este de natură a justifica validarea criticii prin care se impută instanței de apel o apreciere eronată în privința întrunirii cumulative a cerințelor răspunderii civile delictuale. De altfel, trebuie observat că nici chiar reclamanta nu a pretins că o atare afectare ar fi fost cauzată exclusiv de către fapta prezentă a pârâtei, ci arată, inclusiv în recurs, că aceasta este în directă legătură atât cu alte incidente intervenite între părți, aspecte rezultate și din hotărârile judecătorești anexate în recurs, dar și cu infidelitatea soțului acesteia și acțiunile acestuia, care, în opinia sa, a intenționat să o discrediteze. Or, aceste argumente nu fac decât să evidențieze lipsa de temei a susținerilor recurentei vizând caracterul esențial al expertizei la care face trimitere în recurs. În consecință, nu se poate imputa instanței de apel faptul că s-a raportat în determinarea legăturii de cauzalitate dintre fapta imputată pârâtei și susținerile reclamantei relative la prejudiciul moral înregistrat atât la actele medicale anexate la dosar, cât și la depozițiile martorilor audiați, la propunerea părților, respectiv că, în activitatea de apreciere și evaluare a probatoriului nu a ignorat succesiunea de evenimente rezultată din aceste probe, la a căror producere a constatat că a contribuit deopotrivă, reclamanta, dar și terțe persoane, pentru a determina dacă această faptă, în mod singular are natura unei cauze necesare în producerea rezultatului prejudiciabil pretins. Totodată, luând în considerare paradigma controlului Curții Europene în această materie, era necesar ca analiza realizată de instanțele de fond în cauză să releve măsura în care ingerința în dreptul la liberă exprimare a pârâtei, ce se solicită a fi dispusă în speță, poate fi apreciată ca urmărind un scop legitim; respectiv că este necesară într-o societate democratică și îndeplinește condiția proporționalității. Or, raportat la circumstanțele particulare ale cauzei, anterior reliefate, chiar acceptând că acțiunea pârâtei a fost de natură a întreține un disconfort psihic în persoana reclamantei, de vreme ce temeiul originar al acestei conduite îl constituie comportamentul culpabil și de durată al ambelor părți, (așadar inclusiv a celei care cere protecție și daune) conduită care, în cauză, nu a fost conformă normelor și uzanțelor impuse de preceptele de morală, bunei desfășurări a relațiilor interumane, concluzia instanței devolutive în sensul că fapta dedusă judecății nu impune cu necesitate sancționarea pârâtei, prin obligarea acesteia la plata unor despăgubiri morale, este corectă. Astfel, dat fiind că dreptul fundamental la viață privată pretins a fi protejat în cauză, s-a dovedit a fi fost afectat, în mod substanțial, anterior săvârșirii faptei imputate pârâtei, inclusiv prin acțiunea culpabilă a titularului său, obligarea pârâtei la despăgubiri ar echivala cu o ingerință disproporționată, care nu corespunde, în cazul concret unei nevoi sociale imperioase de reglare a raporturilor sociale la care face trimitere art. 10 alin. (2) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Rezultă, astfel, că instanța de apel care a examinat fapta imputată pârâtei prin prisma dreptului la liberă exprimare, garantat de art. 10 din Convenția europeană, și a verificat dacă normele de drept intern care permit antrenarea răspunderii civile delictuale (și care reprezintă o ingerință în dreptul la liberă exprimare), vizează un scop legitim, iar aplicarea lor poate fi calificată ca fiind necesară într-o societate democratică, a realizat în cauză o aplicare judicioasă a normelor legale incidente și jurisprudenței CEDO anterior prezentate, în speță nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ. Este, totodată, nefondată critica din recurs, care se impune a fi analizată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ. vizând greșita soluționare a motivului de apel prin care s-a invocat nulitatea sentinței civile apelate, raportat la împrejurarea că aceasta poartă denumirea de decizie, iar nu de sentință, așa cum s-ar fi impus, potrivit art. 424 alin. (2) din C. proc. civ. În acest sens, în mod judicios a constatat instanța de apel că, raportat la minuta care consemnează soluția pronunțată de tribunal, cauza de nulitate invocată de recurentă reprezintă, în realitate, o simplă eroare materială produsă la momentul redactării hotărârii, care, potrivit C. proc. civ. poate fi îndreptată pe calea procedurii prevăzute de art. 442 din C. proc. civ. Cum pentru îndreptarea erorilor materiale recurenta are la îndemână doar această procedură specială, iar nu calea de atac a apelului, critica cu acest obiect a fost în mod judicios apreciată ca fiind nefondată. Cum toate aceste argumente relevă culpa procesuală a recurentei reclamante, nefiind îndeplinite cerințele impuse de art. 494 coroborat cu art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., nu poate fi validată nici susținerea acesteia vizând faptul că s-ar fi impus obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată avansate în legătură cu cauza. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază ca fiind nefondate criticile recurentei reclamante, astfel că va respinge recursul ca nefondat.