ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3566/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Onești la data de 23 octombrie 2015, sub nr. x/2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., să se constate încălcarea dreptului său la onoare, demnitate, imagine, reputație și viață privată și obligarea pârâtului la plata sumei de 150.000 RON, cu titlu de daune morale.

La data de 4 decembrie 2015, pârâtul B. a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat obligarea reclamantului A. la plata sumei de 150.000 RON, reprezentând daune morale.

Prin sentința civilă nr. 2421 din 14 octombrie 2016, Judecătoria Onești a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B. A respins cererea reconvențională formulată de pârâtul B. A constatat încălcarea drepturilor nepatrimoniale ale reclamantului. A dispus obligarea pârâtului să plătească reclamantului suma de 5.000 RON, reprezentând contravaloarea daunelor morale. A dispus obligarea pârâtului să achite reclamantului cheltuieli de judecată în cuantum de 2.100 RON, reprezentând contravaloarea taxei de timbru și onorariul de avocat.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantul-pârât A. (la data de 9 februarie 2017) și pârâtul-reclamant B. (Ia data de 10 februarie 2017). Apelurile au fost înregistrate la Tribunalul Bacău, secția I civilă, la data de 15 februarie 2017, sub același număr de dosar.

Prin Decizia civilă nr. 891 din 13 decembrie 2017, Tribunalul Bacău, secția I civilă, a respins apelul declarat de pârâtul-reclamant B. și a admis apelul declarat de reclamantul-pârât A. A schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a dispus obligarea pârâtului să plătească reclamantului suma de 15.000 RON, reprezentând daune morale. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Pârâtul B. a formulat recurs împotriva Deciziei civile nr. 891 din 13 decembrie 2017, pronunțate de Tribunalul Bacău, secția I civilă, la data de 31 mai 2018.

Prin adresa din 14 iunie 2018, Tribunalul Bacău a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea recursului.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 18 iunie 2018 și repartizat, spre soluționare, completului nr. 11.

Prin rezoluția completului din data de 10 iulie 2018, s-a fixat termen de judecată la 11 octombrie 2018 în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în judecarea cererii de recurs, părțile fiind citate în acest sens.

Examinând competența materială de soluționare a cererii de recurs, conform dispozițiilor art. 111 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Hotărârea atacată cu recurs a fost pronunțată de tribunal în apel.

Potrivit dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă:

"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apei, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege;

Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 C. proc. civ., în căzui competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță - ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., care prevăd că "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod și art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora "competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indica titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de alte instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de competență în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și Justiție "potrivit competenței sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanțelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispozițiile art. 483 alin. (4) din acest act normativ, curțile de apel sunt competente să soluționeze recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din cod.

Cum în speță, judecătoria a fost învestită în primă instanță eu judecarea acțiunii, iar apelul a fost soluționat de tribunal, rezultă că nu este incidență norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competența în materia recursului a instanței supreme.

Aceasta întrucât, pe de o parte, nu este supusă cenzurii o decizie a curții de apel și, pe de altă parte, nu este vorba despre un caz prevăzut de lege (cu privire la alte hotărâri ale instanțelor), care să atragă competența de judecată în recurs a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În aplicarea acestor norme, competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de Tribunalul Bacău revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Bacău, instanță în favoarea căreia Înalta Curte urmează a declina competența de soluționare a recursului, văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența de soluționare a recursului formulat de pârâtul B. împotriva Deciziei civile nr. 891/A din data de 13 decembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Bacău, secția I civilă, în favoarea Curții de Apel Bacău.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11.10.2018.