ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3649/2018

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector l București sub nr. x/2015 la data de 9 octombrie 2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., obligarea acesteia la plata sumei de 83.665,87 RON cu titlu de cheltuieli de judecată suportate de către reclamant în cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2003, soluționat de Tribunalul București, secția a UI a civilă prin sentința nr. 2233 din 19.12.2003.

Prin sentința nr. 3320 din 25 februarie 2016 Judecătoria Sector/București a admis în parte acțiunea; a obligat pârâta ia plata, către reclamant, a sumei de 22.072,78 RON cu titlu de pretenții; a respins restul pretențiilor; a redus onorariul apărătorului reclamantului de la suma de 995 euro la suma de 300 euro și a obligat pârâtă să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în sumă de 1.208,63 RON reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă pretențiilor admise și în sumă de 300 euro, în echivalent în RON la cursul BNR din ziua plății reprezentând onorariul de avocat în cauză.

Prin decizia nr. 446/A din 17 februarie 2017 Tribunalul București, secția a V a civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinței; a admis apelul pârâtei și a schimbat în parte sentința apelată, în a sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 3,946,39 RON cu titlu de pretenții; a înlăturat dispoziția privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., înregistrat la Tribunalul București la data de 12.03.2018.

Prin adresa din 17.04.2018, Tribunalul București a înaintat cererea de recurs, împreună cu dosarul, spre soluționare, Curții de Apel București.

Prin decizia nr. 384 din 03.09.2018 Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, reținând că, având în vedere art. 97 și 483 alin. (1), (3), (4) C. proc. civ., raportat și la decizia nr. 369/2017 a Curții Constituționale, litigiul având ca obiect pretenții este de competența instanței supreme.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 24.09.2018.

Prin rezoluția din 26.09.2018, s-a fixat termen la 17.10.2018, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursului.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției de necompetență, pe care o va admite, în considerarea următoarelor argumente:

Hotărârea de declinare a competenței nu poate realiza o legală învestire a instanței supreme, temeiurile juridice la care se face referire nejustificând competența materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursului într-o cauză având ca obiect pretenții în cuantum de 83.665,87 RON, soluționată în primă instanță de judecătorie și în apel de tribunal.

Astfel, dispozițiile art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care stabilesc competența Înaltei Curți ca instanță de recurs, statuează expres ca este vorba despre "hotărârile curților de apel sau alte hotărâri prevăzute de lege", care pot face obiectul unui astfel de control în fața instanței supreme.

Or, în speță, obiectul recursului nu se circumscrie celor două ipoteze ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ., nefiind vorba nici de o hotărâre a curții de apel și nici de o altă hotărâre, într-o materie anume prevăzută de lege, pentru a fi dedusă judecății recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Dispoziția procedurală menționată nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor ci dimpotrivă, folosește două criterii ale circumscrierii acestei competențe-unul care vizează ierarhia instanțelor de judecată în sistemul judiciar românesc (hotărârile curților de apel) și celălalt indicația expresă a legii ("cazurile anume prevăzute de lege").

Aceste două criterii utilizate de legiuitor exclud ideea unei competențe de drept comun, posibila doar în situația în care norma nu ar circumscrie în mod specific domeniul ei de aplicare.

O interpretare în sens contrar a dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., așa cum procedează curtea de apel, înseamnă nesocotirea conținutului expres al normei și extinderea nepermisă a sferei ei de aplicare, ajungându-se astfel la crearea unei reguli noi de competență, prin adăugarea la lege și încălcarea regulilor procedurale (conform art. 122 C. proc. civ. "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod", iar potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, competența instanțelor este prevăzută numai prin lege).

Nici dispozițiile art. 483 alin. (3) și (4) C. proc. civ. la care face referire curtea de apel nu sunt de natură să demonstreze o plenitudine de competență în materia recursurilor pentru instanța supremă.

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Așadar, norma procedurală menționată are ca obiect de reglementare natura și scopul recursului, cale extraordinară de atac în cadrul căreia se realizează controlul de legalitate.

În ceea ce privește obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanța supremă în recurs, el se determină cu observarea normei de competență înscrisă în art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în termenii menționați anterior.

De asemenea, dispoziția din alin. (4) al art. 483 C. proc. civ. face referire la faptul că și celelalte instanțe, atunci când judecă în recurs, realizează același tip de control de legalitate.

Nici referirea la considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017 nu este aptă să demonstreze competența de drept comun a instanței supreme în materia recursului.

Hotărârea instanței de contencios constituțional nu a avut ea obiect de analiză vreo normă de competență a cărei neconstituționalitate să o fi constatat.

Obiectul controlului de constituționalitate l-a reprezentat sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" din conținutul art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, astfel încât analiza și considerentele justificative ale soluției adoptate s-au circumscris problemei admisibilității recursurilor împotriva unor hotărâri excluse de la posibilitatea exercitării acestei căi ele atac pe criteriul valoric.

Pentru toate aceste considerente, se constată că dezinvestirea curții de apel s-a făcut în mod eronat, cu nesocotirea normelor procedurale menționate anterior.

În consecință, judecata recursului va fi declinată la Curtea de Apel București, căreia îi revine competența de soluționare, ea instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența de soluționare a recursului declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 446/A din 17 februarie 2017 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, în favoarea Curții de Apel București.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17.10.2018.