ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1707/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, la data de 06.10.2014 sub nr. x/2014, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea raportului de evaluare nr. x/12.09.2014, întocmit de pârâta Agenția Națională de Integritate, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

II Hotărârea pronunțată de instanța de fond

Prin Sentința civilă nr. 4377/09.06.2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, a fost admisă excepția necompetenței materiale, iar competența de soluționare a cauzei a fost declinată în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Prin Sentința civilă nr. 510 din 18 februarie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a respins excepția netimbrării invocată de chemații în garanție ca neîntemeiată și a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a chematei în garanție B. și a respins cererea de chemare în garanție formulată în contradictoriu cu aceasta pentru lipsa calității procesuale pasive.

- a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive și lipsei de interes invocate de chematul în garanție C. ca neîntemeiate.

- a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate și chematul în garanție C., ca neîntemeiată.

- respins cererea de chemare în garanție formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu chematul în garanție C. ca neîntemeiată.

III. Recursul formulat de reclamant

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, reclamantul A. a formulat recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii primei instanțe și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București, iar în subsidiar, admiterea recursului, casarea hotărârii pronunțate de instanța de fond și reținerea cauzei spre rejudecare cu consecința admiterii contestației formulate și anularea raportului de evaluare.

Recurentul a indicat ca temei drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând în esență următoarele aspecte:

Unul dintre motivele de nelegalitate a raportului de evaluare contestat a fost încălcarea de către ANI pe parcursul procedurii de evaluare a principiului respectării dreptului la apărare al persoanei evaluate.

În opinia recurentului, în mod greșit, s-a reținut în raportul de evaluare contestat, la punctul II, că "urmare a informării transmise prin adresa x/26.09.2012, A. nu a transmis un punct de vedere cu privire la aspectele semnalate", întrucât în realitate recurentul-reclamant a formulat un punct de vedere cu privire la conținutul ei, semnalând pârâtei că acesta nu se află în situația unui conflict de interese.

De asemenea, recurentul a susținut că instanța de fond a încălcat dreptul la apărare al reclamantului A., prin aceea că a respins în mod nejustificat o serie de cereri formulate de către avocatul acestuia, cu ocazia judecării în fond a contestației, iar ulterior a pronunțat o hotărâre ce reflectă o decizie luată de instanță dinainte să aibă loc dezbaterile asupra fondului.

În acest sens, arată că instanța de fond a dispus în ședința de judecată respingerea cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu privire la toate întrebările formulate, fără a considera că ar avea nevoie de timp pentru a analiza toate chestiunile învederate de către părți.

Recurentul -reclamant a arătat că încă de la începutul susținerii cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene instanța de fond a limitat concluziile apărătorului, căruia nu i-a permis că expună toate aspectele relevante susținerii cererii, indicându-i să discute doar pe anumite chestiuni.

Instanța de fond a respins în mod nejustificat și tendențios cererea formulată de către apărătorul recurentului-reclamant A., considerând că nu se justifică acordarea unui nou termen de judecată, încălcând dreptul acestuia de a depune la dosarul cauzei sentințe pronunțate de către instanțe de judecată în spețe similare.

Ulterior, deși instanța de fond a fost de acord cu lăsarea cauzei la a doua strigare pentru pregătirea concluziilor orale față de toate aspectele discutate la respectivul termen de judecată, reluarea cauzei are loc peste 5 minute.

În deliberările asupra fondului cauzei, apărătorul recurentului-reclamat A. a invocat o serie de motive de netemeinicie ale raportului de evaluare ce nu au fost dezvoltate pe larg în cuprinsul contestației formulate, precum cele privind lipsa de opțiune a recurentului cu privire la emiterea Dispoziției de numire în funcție.

Soluția dată de către instanța de judecată este rezultatul unei decizii anterioare termenului de judecată din data de 18.02.2016. din moment ce aceasta nu a considerat necesar să amâne pronunțarea pentru a putea analiza toate aspectele invocate în respectiva ședință de judecată, pronunțând imediat o soluție de respingere, fără a avea de altfel timpul necesar pentru efectuarea unei analize efective.

Sentința recurată este dată cu încălcarea normelor de drept material ce reglementează termenul de prescripție extinctivă a răspunderii administrative .

Atragerea răspunderii pentru presupusul conflict de interese reținut prin Raportul de evaluare contestat, la data de 06.12.2010 s-a prescris la împlinirea termenului de 3 ani de la data săvârșirii presupusei fapte -06.12.2013.

Recurentului - reclamant A. i se impută prin Raportul contestat emiterea Dispoziției nr. 469/06.12.2010, prin care se presupune că ar fi fost avansată în funcției doamna D., fiica sa.

Așadar, presupusa faptă a conflictului de interese imputată recurentului - reclamant a fost săvârșită la 06.12.2010. În materia administrativ-disciplinară a conflictelor de interese, termenul de prescripție a răspunderii este termenul general de prescripție de 3 ani de la data săvârșirii faptei, prevăzut, la acea dată, de art. 3 din Decretul 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.

Sentința recurată este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material referitoare la conflictul de interese, prin identificarea greșită a "dispoziției" care a avut drept urmare dobândirea presupusului folos material de către fiica recurentului. În realitate, fiica sa a fost avansată ca urmare a promovării examenului și nu ca urmare a semnării dispoziției de numire în funcție, cu privire la care recurentul-reclamant A. nu avea un drept de opțiune.

În mod eronat a reținut instanța de fond că avansarea doamnei D. și obținerea de către aceasta a unor drepturi salariale a intervenit ca urmare a emiterii Dispoziției nr. 496/06.12.2010, aspect ce a generat presupusul conflict de interese.

Recurentul-reclamant a susținut că nu a participat la procedura de selecție a candidaților, aceasta fiind efectuată de către comisia de concurs special constituită în acest scop, astfel că nu a fost implicat în procesul de avansare al fiicei sale.

Cu privire la acest din urmă aspect, arată că sunt vădit neîntemeiate susținerile instanței de fond potrivit cărora primarul are atribuții în desfășurarea și stabilirea rezultatelor concursului de promovare, atribuții conferite de dispozițiile art. 36 alin. (3) lit. b) din Legea 215/2001, potrivit cărora "aprobă, în condițiile legii, la propunerea primarului, înființarea, organizarea și statul de funcții ale aparatului de specialitate al primarului, ale instituțiilor și serviciilor publice de interes local, precum și reorganizarea și statul de funcții ale regiilor autonome de interes local;".

S-a mai arătat că prin modalitatea de soluționare a prezentei cauze, instanța de fond contrazice, fără vreo justificare, jurisprudența constantă a instanțelor judecătorești, confirmată inclusiv prin decizii ale înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul că nu constituie conflict de interese situația în care persoana care a emis actul vizat nu avea un drept de opțiune sau o marjă de apreciere, fiind obligată de dispoziții normative să emită actul în cauză.

Sentința recurată este dată cu încălcarea normelor de drept material referitoare la atragerea răspunderii altor persoane, precum și la atribuțiile secretarului unei unități administrativ teritoriale . În mod neîntemeiat a considerat instanța de fond că în sarcina chematului în garanție nu poate fi reținută nicio faptă cauzatoare de prejudicii.

Sentința recurată este dată cu încălcarea normelor de drept material din dreptul Uniunii Europene referitoare la protecția datelor cu caracter personal .

Procedura de evaluare a conflictelor de interese, prevăzută de Legea 176/2010, în baza căreia a fost emis raportul contestat, încalcă legislația Uniunii Europene privind protecția datelor cu caracter personal, așa cum a fost interpretată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, prin Hotărârea din Cauza C-201/14 Bara și alții.

În consecință, solicită instanței de recurs să facă aplicarea principiilor efectului direct și efectului util al dreptului Uniunii Europene și să lipsească de efecte juridice această procedură și, drept urmare, să anuleze raportul ANI emis în urma desfășurării procedurii lipsite de efecte juridice.

În cauză, în scopul soluționării lucrării, ANI a solicitat și a primit date cu caracter personal ce-l vizează pe recurent, de la următoarele autorități și instituții publice: Primăria E. - Județul Vâlcea, Administrația Finanțelor Publice a Municipiului pentru Evidența persoanelor și administrarea bazelor de date, A.N.C.P.I., Biroul de Credit, SC Depozitarul Central 5. A., Direcția Regim Permise și înmatriculare a Vehicolelor, ANAF - Direcția Generală a Colectării Creanțelor Bugetare, Instituții Bancare.

Drept urmare, hotărârea Curții din hotărârea în Cauza Bara se aplică și în cazul transmiterii datelor cu caracter personal din partea autorităților solicitate către ANI, în cadrul procedurii de evaluare a conflictelor de interese.

În fine, solicită să se facă aplicarea directă a dreptului Uniunii Europene și să se constate că procedura de evaluare a conflictelor de interese, desfășurată în temeiul prevederile art. 15 și 20 din Legea 176/2010 în ceea ce-l privește pe recurentul-reclamant, contravine dreptului UE în materia protecției datelor cu caracter personal și, în consecință, nu poate produce efecte juridice.

IV Apărările formulate de intimați

Intimata-pârâtă Agenția Națională de Integritate a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a sentinței atacate, apreciind că instanța de fond a interpretat și aplicat în mod corect prevederile aplicabile în speță .

Intimații-chemați în garanție B. și F. au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca inadmisibil pentru neîncadrarea motivelor de recurs în condițiile prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., în subsidiar solicitând respingerea recursului ca nefondat întrucât soluția instanței de fond este justă, temeinică și legală

Cu privire la sentință, a arătat că în mod corect instanța de fond a interpretat și aplicat dispozițiile legale ce reglementează materia regimului conflictului de interese, raportat la situația de conflict de interese în care se află recurentul-reclamant.

V Chestiuni prealabile soluționării pe fond a recursului

Cu privire la excepția inadmisibilității recursului, invocată de intimații-chemați în garanție

Înalta Curte constată că dispozițiile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. permit evitarea sancțiunii nulității recursului, în cazul în care motivele invocate se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din C. proc. civ.

Or, din lecturarea cererii de recurs, Înalta Curte constată că toate criticile pot fi subsumate motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material").

Înalta Curte apreciază că atâta timp cât există critici privind nelegalitatea sentinței, formularea și a unor referiri privind netemeinicia hotărârii nu poate duce la anularea recursului, ca urmare, se va respinge excepția inadmisibilității recursului.

VI Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma motivelor din cererea de recurs care se circumscriu motivelor de casare invocate, prevăzute de dispozițiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin raportul de evaluare contestat în cauză, intimata-pârâtă Agenția Națională de Integritate a reținut incidența dispozițiilor art. 70 și art. 76 din Legea nr. 161/2003, apreciind că reclamantul A. a încălcat regimul juridic al conflictelor de interese, întrucât acesta, în calitate de Primar al comunei E., județul Vâlcea, a emis Dispoziția nr. 469/06.12.2010 prin care a fost avansată în funcție doamna D., fiica acestuia .

Analizând acest înscris, în raport de dispozițiile legale incidente, prima instanță a concluzionat că soluția adoptată de pârâtă prin raportul de evaluare este legală și temeinică.

O primă critică formulată de recurentul-reclamant prin prezentul recurs se referă la încălcarea de către intimata-pârâtă ANI a dreptului la apărare, nesancționată de către instanța de fond.

Înalta Curte va respinge, ca nefondată, această critică, reținând că în mod corect prima instanță a apreciat că reclamantul-recurent este ținut a face dovada existenței unei vătămări ce nu ar putea fi înlăturată altfel decât prin anularea actului, în condițiile în care acesta și-a exercitat în concret dreptul la apărare în fața instanței, invocând prin cererea de chemare în judecată apărări referitoare la neîndeplinirea condițiilor legale pentru a se reține conflictul de interese, pe care prima instanță le-a analizat în detaliu.

De altfel, din actele aflate la dosar, rezultă că reclamantul a transmis un punct de vedere, primit de autoritate la data de 23.06.2014, dar a făcut trimitere în antetul acestui act la lucrarea nr. x, în vreme ce lucrarea sa ce avea ca obiect verificarea elementelor conflictului de interese în care acesta s-ar fi aflat, avea numărul x/07.06.2013.

Înalta Curte constată că este nefondată și critica privind încălcarea de către instanța de fond a dreptului la apărare al reclamantului, prin respingerea cererilor formulate de apărătorul reclamantului.

Astfel, nu poate fi primită susținerea recurentului referitoare la faptul că instanța de fond a respins cererea sa de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene în mod nejustificat, limitându-i susținerile.

Potrivit art. 244 din C. proc. civ. "Când judecătorul se socotește lămurit, prin încheiere, declară cercetarea procesului încheiată și fixează termen pentru dezbaterea fondului în ședință publică."

Prin urmare, în mod corect instanța fond, considerându-se lămurită, a limitat susținerile avocatului și a pronunțat soluția cu privire la cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Nu pot fi primite nici susținerile referitoare la refuzul nejustificat al instanței de acorda un nou termen de judecată pentru a da posibilitatea reclamantului să depună la dosarul cauzei hotărâri pronunțate în spețe similare. Jurisprudența invocată de recurentul-reclamant nu poate fi apreciată ca reprezentând parte a probei cu înscrisuri, iar acesta avea posibilitatea conform art. 194 lit. e) din C. proc. civ., să le depună o dată cu cererea de chemare în judecată, neexistând vreo obligație pentru instanța de fond să amâne cauza pentru acest moment.

De asemenea, Înalta Curte constată că sunt lipsite de suport juridic argumentele recurentului referitoare la faptul că soluția dată de către instanța de judecată ar fi rezultatul unei decizii anterioare termenului de judecată din data de 18.02.2016, pe motiv că judecătorul nu a considerat necesar să amâne pronunțarea pentru a putea analiza toate aspectele invocate în respectiva ședință de judecată.

Înalta Curte reține că timpul necesar judecătorului în vederea pronunțării unei soluții este apanajul exclusiv al acestuia și nu reprezintă o ingerință în respectarea dreptului la apărare

Cu privire la motivul de recurs privind încălcarea normelor de drept material ce reglementează termenul de prescripție extinctivă a răspunderii administrative, Înalta Curte constată că această critică nu a fost invocată în fața instanței de fond, astfel că invocarea acestei critici direct în recurs este inadmisibilă.

Pentru a răspunde motivelor de nelegalitate expuse de reclamant pe fondul cauzei, Înalta Curte are în vedere că, potrivit art. 70 din Legea nr. 161/2003:

"Prin conflict de interese se înțelege situația în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcție publică are un interes personal de natură patrimonială, care ar putea influența îndeplinirea cu obiectivitate a atribuțiilor care îi revin potrivit Constituției și altor acte normative.", iar conform art. 76 alin. (1) din același act normativ:

"Primarii și viceprimarii, primarul general și viceprimarii municipiului București sunt obligați să nu emită un act administrativ sau să nu încheie un act juridic ori să nu emită o dispoziție, în exercitarea funcției, care produce un folos material pentru sine, pentru soțul său ori rudele sale de gradul I.."

Conform prevederilor art. 71 "Principiile care stau la baza prevenirii conflictului de interese în exercitarea demnităților publice și funcțiilor publice sunt: imparțialitatea, integritatea, transparența deciziei și supremația interesului public".

În cauză, sunt îndeplinite ipotezele prevăzute de textele de lege menționate, emiterea dispoziției prin care a fost avansată fiica a condus la existența conflictului de interese.

Totodată, interesul personal de natură patrimonială este evident, prin direcționarea unor venituri din bugetul de stat către familie, alte rude. Situația analizată ar putea influența îndeplinirea cu obiectivitate a atribuțiilor care îi revin persoanei ce exercită o demnitate publică.

De altfel, acest interes nu trebuie materializat, simpla existență a acestuia la nivel potențial fiind suficientă pentru a fi reținut conflictul de interese.

Este nefondată susținerea recurentului privind neindicarea modalității de stabilire a cuantumului presupuselor foloase materiale pentru a se putea reține conflictul de interese, în speță prezentând relevanță producerea unui folos material în favoarea fiicei sale prin semnare dispoziției n.469/2010, iar nu cuantumul acestui folos material.

Totodată, Înalta Curte reține că, pentru a aprecia asupra incidenței conflictului de interese, nu este necesar ca actul emis/încheiat de alesul local să întrunească toate condițiile de valabilitate, ci este suficient a se constata existența unui interes personal sau patrimonial al alesului local, respectiv posibilitatea prefigurării unui beneficiu sau dezavantaj pentru sine sau pentru soț, soție, rude sau afini până la gradul al doilea inclusiv, împrejurări de natură a afecta îndeplinirea cu obiectivitate și imparțialitate a atribuțiilor ce-i revin potrivit legii.

În speță, urmare a dispoziției emise de reclamant, fiica sa a ocupat funcția de inspector, clasa I, grad profesional principal, treapta 3 de salarizare, gradația 2.

În ceea ce privește critica recurentului referitoare la lipsa de atribuții în desfășurarea și stabilirea rezultatelor concursului de promovare, Înalta Curte constată în acord cu judecătorul fondului, că în speță, concursul de promovare în gradul profesional a funcției publice de execuție la care a participat fiica reclamantului nu ar fi putut avea loc în lipsa unei propuneri din partea primarului, singura autoritate a administrației publice locale care are competență să facă propuneri privind statul de funcții, numărul de personal și regulamentul de organizare și funcționare a aparatului propriu de specialitate, ale instituțiilor și serviciilor publice din subordine.

De altfel, din înscrisurile depuse dosar, reiese că singurul candidat care s-a înscris la acest concurs a fost fiica reclamantului, rezultând și din această împrejurare că unicul scop pentru care concursul de promovare a fost organizat a fost acela al ocupării postului de către descendentul reclamantului, însă sub o aparență de obiectivitate și imparțialitate a modalității de ocupare.

Contrar susținerilor recurentului, Înalta Curte constată că prin emiterea dispoziției nr. 496/06.12.2010 privind încadrarea fiicei sale pe funcția de inspector, clasa I, grad profesional principal, treapta 3 de salarizare, gradația 2, acesta a pus în aplicare rezultatele unui concurs care a fost organizat la propunerea sa.

Înalta Curte va respinge, ca nefondată și critica privind încălcarea normelor de drept material referitoare la atragerea răspunderii altor persoane, reținând că nu există nicio prevedere legală care să stabilească în sarcina secretarului unității administrativ teritoriale obligația de a aduce la cunoștința primarului situațiile care pot crea conflicte de interese, în acest cazuri, prevăzute de lege, recurentul avea obligația de a cunoaște obligațiile ce decurg din funcția de primar pe care o exercită.

Sunt fără suport juridic alegațiile recurentului referitoare la dispozițiile Hotărârii nr. 504/2003 pentru aprobarea Programului de aplicare a Legii nr. 161/2003, conform cărora, în opinia recurentului, în atribuțiile secretarului UAT E. intră obligația de a verifica legalitatea dispoziției nr. 496/2010 și de a înștiința primarul cu privire la aspecte de nelegalitate ivite în legătură cu această dispoziție.

În realitate, avizul de legalitate dat de către secretarul unității administrativ teritoriale se referă la conținutul concret al dispoziției al primarului, iar nu la situația personală a acestuia.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge și acest argument, ca nefondat, reținând că recurentul-reclamant nu poate invoca propria culpă, constând în emiterea unui act administrativ contrar legii.

În ceea ce privește motivul de recurs referitor la încălcarea normelor de drept material din dreptul Uniunii Europene privind protecția datelor cu caracter personal, Înalta Curte constată că și acesta este nefondat.

Dispozițiile Legii nr. 176/2010 prevăd care este procedura de urmat de către inspectorii de integritate în activitatea de instrumentare a datelor și informațiilor cu caracter personal, activitate care este parte integrantă a procedurii de evaluare, aplicabile fiind dispozițiile art. 20 raportat la art. 13 și 15 din această lege.

Instanța de recurs reține că recurentul reiterează și sub acest aspect susținerile din fața instanței de fond, fără a formula critici cu privire la modul în care prima instanță a răspuns apărărilor sale.

Contrar susținerilor recurentului, Înalta Curte reține că dispozițiile din Legea nr. 176/2010 conțin norme de procedură de natură să garanteze protecția persoanei evaluate în privința prelucrării datelor cu caracter personal, așa încât nu se poate considera că au fost încălcate dispozițiile art. 11 din Directiva 95/46.

În speță, reclamantului i s-a comunicat, în conformitate cu dispozițiile art. 20 alin. (1) - (4) din Legea nr. 176/2010, invitația de a prezenta punctul său de vedere scris și orice alte date sau informații pe care le consideră necesare, iar acesta, primind invitația de a formula un atare punct de vedere, a avut în mod efectiv posibilitatea de a combate datele prelucrate de ANI și, prin urmare, de a-și face orice apărare în cauză.

În mod corect a reținut prima instanță că spre deosebire de cauza Bara (C-201/14) în prezenta cauză pârâta are, în virtutea art. 15 din Legea nr. 176/2006, o bază legală de a obține orice date cu caracter personal care sunt necesare soluționării dosarului de evaluare, iar, în mod corelativ, orice instituție, autoritate publică sau persoană fizică ori juridică are obligația de a comunica asemenea date.

În mod just s-a reținut în considerentele sentinței atacate că în speță transmiterea informațiilor în prezenta cauză a fost efectuată cu respectarea dispozițiilor art. 10 din Directiva 95/46. Câtă vreme dispozițiile art. 10 - 11 din Directiva 95/46 nu au fost încălcate, nu se mai pune problema necesității existenței unei derogări de la drepturile și obligațiile stabilite prin aceste norme unionale, în conformitate cu art. 13 din același act juridic al Uniunii.

Prin urmare, Înalta Curte constată că toate criticile formulate sunt nefondate, iar soluția pronunțată de prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

VII Soluția instanței de recurs

Pentru aceste considerente, va respinge excepția nulității recursului și, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția inadmisibilității recursului.

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva Sentinței civile nr. 510 din 18 februarie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 martie 2019.

GGC - OB