ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 130/2017

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin sentința nr. 1350/08.10.2013, Tribunalul Iași, secția a II-a civilă - contencios administrativ și fiscal a admis excepția netimbrării capătului de cerere prin care reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. S.A., constatarea nulității absolute a contractului de închiriere nr. x/16.04.2007 și obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate în baza contractului sus-menționat și în consecință, a anulat ca netimbrat acest capăt de cerere; a respins excepțiile prescripției dreptului material la acțiune, lipsei calității procesuale pasive a Companiei Naționale de Căi Ferate C.F.R. S.A. și lipsei de interes în judecarea acestui capăt de cerere, a respins excepția inadmisibilității acțiunii, a admis cererea de arătare a titularului dreptului ca fiind Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, formulată de Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. S.A., a respins acțiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de S.C. A. S.R.L în contradictoriu cu C.N. C.F.R. S.A., prin Sucursala C.F.R. Iași și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a respins cererea privind obligarea pârâților la stabilirea unui drept de superficie, la întocmirea documentației cadastrale și la intabularea dreptului de proprietate în cartea funciară pentru suprafața de 285,11 m.p., delimitat de punctele de contur A, 9, G, 10, H, I, J, A, precum și cererea de obligare a pârâților la emiterea unui mandat special pe numele reclamantei, pentru efectuarea lucrărilor cadastrale și de intabulare necesare, a respins cererea reclamantei de întocmire a unui contract de superficie și de obligare a pârâților la întocmirea documentației cadastrale și la intabularea suprafeței de 828,39 m.p., delimitate de punctele de contur 9, B, C, D, E, F, 10, G, 9 aflat în proprietatea Municipiului Iași și cererea de obligare a pârâților la emiterea unui mandat special pe numele reclamantei, pentru efectuarea lucrărilor cadastrale și de intabulare necesare; a respins cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă C.N. CFR S.A., având ca obiect obligarea reclamantei la plata sumei de 137.030,78 RON, reprezentând penalități calculate în temeiul contractului de închiriere nr. x/16.04.2007.

Împotriva acestei sentințe, S.C. A. S.R.L. și Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. S.A., prin Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații C.F. Iași, au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinice.

Prin decizia nr. 65/21.03.2014, Curtea de Apel lași, secția Civilă a admis apelurile și a desființat în parte sentința atacată; a înlăturat dispoziția privind admiterea excepției netimbrării capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de închiriere (locațiune) nr. 5286/16.04.2007 și obligarea pârâtei Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. S.A. la restituirea sumelor încasate în baza contractului de închiriere și a trimis cauza Tribunalului Iași, în vederea rejudecării acestui capăt de cerere, precum și a cererii reconvenționale, păstrând celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că tribunalul, omițând să pună în discuția părților excepția netimbrării capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de închiriere (locațiune) nr. 5286/16.04.2007 și obligarea pârâtei Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. S.A. la restituirea sumelor încasate în baza contractului de închiriere, a încălcat principiul contradictorialității, lipsind partea împotriva căreia s-a admis excepția de posibilitatea de a se apăra, împrejurare care atrage nulitatea hotărârii.

Așa fiind, a reținut că apelul declarat de S.C. A. S.R.L. este fondat, impunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare, numai în ceea ce privește capătul de cerere sus-menționat.

Apreciind că soluția ce se va pronunța în capătul de cerere trimis spre rejudecare are o înrâurire asupra soluției din cererea reconvențională, curtea de apel a admis și apelul formulat de apelanta-pârâtă, desființând sentința și sub aspectul soluției date cererii reconvenționale.

Recursul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, împotriva acestei decizii a fost respins ca nefondat, prin decizia nr. 3545/12.11.2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

În rejudecare, prin sentința nr. 320/15.03.2016, Tribunalul Iași, secția a II-a civilă - contencios administrativ și fiscal a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, a admis în parte capătul de cerere formulat de S.C. A. S.R.L., astfel cum a fost precizat și, în consecință, a constatat nulitatea absolută a contractului de închiriere nr. x/16.04.2007 încheiat între S.C. A. S.R.L. și Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. S.A., prin Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații C.F. Iași, a respins cererea privind restabilirea situației anterioare între părți, prin obligarea pârâtei-reclamante la restituirea sumei totale de 778.701,11 RON, compusă din 586.376,52 RON, cu titlu de chirie și 192.324,59 RON, reprezentând dobânda legală calculată de la data fiecărei plați și până la 10.01.2016, a respins cererea reconvențională și a obligat pârâta-reclamantă la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 9.488,76 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa de timbru în fond și apel, corespunzătoare capătului de cerere admis.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, subliniind că, deși acțiunea în restituirea prestațiilor succesive efectuate în temeiul unui act lovit de nulitate este prescriptibilă în termenul general de 3 ani, termenul de prescripție nu începe sa curgă decât la momentul constatării nulității absolute a clauzei, o altă interpretare fiind de natură a lipsi de orice utilitate posibilitatea invocării oricând a nulității absolute.

În soluționarea capătului de cerere trimis spre rejudecare, tribunalul a notat, în esență, că între S.C. A. S.R.L. și C.N. C.F. - C.F.R. S.A., prin Sucursala Regională C.F. Iași, s-a încheiat contractul de închiriere nr. x/16.04.2007, având ca obiect terenul situat în Stația C.F. Iași Exterior, în suprafață de 1.311,20 m.p., având destinație de platformă drum de acces; potrivit art. 5 din contract, terenul este închiriat pe toată durata existenței Centrului Comercial B., proprietatea reclamantei, realizată potrivit destinației prevăzute în contract.

Totodată, a notat că, potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză, suprafața de 1.311,20 m.p. ce a constituit obiectul contractului de închiriere se compune din trei corpuri distincte: S1 - 1.113,5 m.p. - drum acces, S2 - 98,85 m.p. - fundația pilei P1 și S3 - 98,85 m.p. - fundația C1, delimitate de punctele de contur A, B, C, D, E, F, G, H, I, J, A.

A mai notat tribunalul că terenul intabulat se suprapune pe terenul închiriat în două puncte, respectiv suprafața de 98,85 m.p. din S2, fundația pilei P1, teren delimitat de punctele 5, 6, 7, 8, 5 - planșa 3 și teren în suprafață de 60,83 m.p. delimitat de punctele de contur 3, 4, 9, 10, 3 - parte din S3, fundația C1 - planșa 3, dar și că pe terenul în suprafață de 1.675 m.p. pe care este amplasată rampa pasajului rutier care asigură accesul la centrul comercial proprietatea reclamantei, există o documentație cadastrală separată; contractul de închiriere privește două suprafețe, conform expertizei efectuate, respectiv 38,02 m.p., delimitat de punctele de contur 1, A, J, 2, 10, 9, 1, parte din terenul în suprafață de 98,85 m.p. S3 - fundația C1 (planșa 3) și S1 1113, 50 mp drum acces, teren delimitat de punctele de contur A, B, C, D, E, F, G, H, I, J, A.

În continuare, tribunalul a evocat dispozițiile art. 14 și 15 din Legea nr. 213/1998, în forma în vigoare la data încheierii contractului de închiriere și art. 123 din Legea nr. 215/2001, vizând închirierea bunurilor proprietate publică a statului sau a unităților administrativ-teritoriale și a subliniat că, potrivit raportului de expertiză tehnică, specialitatea topografie, terenul ce face obiectul cauzei aparține domeniului public al statului, aspect cunoscut pârâtei, care la data de 18.04.2012 a solicitat admiterea cererii sale de arătare a titularului dreptului, indicând Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Așa fiind, tribunalul a reținut că se impunea respectarea condiției stabilite de dispozițiile legale sus-menționate, în sensul organizării unei licitații publice în vederea încheierii contractului de închiriere.

În acest context, a subliniat că art. 14 și 15 din Legea nr. 213/1998 sunt deplin aplicabile în speță, așa încât este dincolo de orice îndoială că nu a fost respectată procedura licitației publice, deși era imperios necesară, neavând relevanță susținerile pârâtei-reclamante în sensul că ambele părți au semnat contractul de închiriere fără obiecțiuni.

A reținut tribunalul că, potrivit principiului general de drept ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, la momentul închirierii contractului de închiriere trebuia parcursă procedura licitației publice, și aceasta, chiar dacă pârâta ar fi dovedit că terenul i-a fost dat în administrare sau în folosință.

Astfel, subliniind că normele legale invocate în precedent sunt imperative, a apreciat că, pentru nesocotirea lor, se impune aplicarea sancțiunii nulității absolute.

În acest context, notând că în speță sunt incidente dispozițiile C. civ. de la 1864, iar contractul de închiriere este unul cu executare succesivă, a subliniat că obligația de transmitere a dreptului de folosință asupra bunului este considerată definitiv executată, astfel că locatorul nu poate fi obligat la întoarcerea chiriei primite, întrucât s-ar produce o îmbogățire fără justă cauză a locatarului.

Având în vedere aceste considerente, tribunalul a respins ca nefondată solicitarea de obligare a pârâtelor la restituirea sumelor încasate în baza contractului de închiriere nr. x/16.04.2007, astfel cum a fost precizată.

Ca o consecință a nulității contractului de închiriere, tribunalul a respins cererea reconvențională, având ca obiect obligarea reclamantei-pârâte la plata sumei de 137.030,78 RON, compusă din 124.033,15 RON, reprezentând penalități aferente facturilor neachitate la scadență, calculate până la data de 30.04.2010 și 12.997,63 RON, cu titlu de penalități aferente facturilor neachitate la scadență, calculate pentru perioada 01.05.2010-19.05.2010.

A mai reținut tribunalul că, deși pârâta, prin răspunsul la interogatoriul administrat în cauză, a susținut că deține terenul în litigiu în baza contractului de concesiune seria x nr. x/2002 încheiat cu Ministerul Transporturilor, din raportul de expertiză efectuat în cauză rezultă că documentația cadastrală nu a fost avizată de O.C.P.I. Iași întrucât "limitele imobilului depășesc distanța de 20 m din axul marginal al căii ferate, prevăzut de art. 25, alin. (2), O.U.G. nr. 12/1998."

În acest context, a apreciat că nu prezintă relevanță susținerile pârâtei în sensul că în speță nu se pune în discuție însuși dreptul de proprietate asupra imobilului închiriat, ci doar dreptul de folosință temporară, de vreme ce aceasta nu a făcut nici dovada dreptului de folosință asupra terenului închiriat.

Împotriva acestei sentințe, S.C. A. S.R.L. și C.N. C.F. - C.F.R. S.A., prin Sucursala Regională C.F. Iași au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia nr. 471/29.06.2016, Curtea de Apel Iași, secția Civilă a respins ca nefondate apelurile.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a apreciat că situația de fapt stabilită în considerentele sentinței atacate are corespondent în probele administrate.

În acest sens, a reținut că părțile au încheiat contractul de închiriere nr. x/16.04.2007, având ca obiect terenul în suprafață de 1.311,20 m.p., situat în Stația CFR Iași Exterior, cu destinația de platformă drum de acces. Terenul a fost închiriat pe toată durata construcției realizate potrivit destinației prevăzute în contract, finalitatea urmărită de părți fiind aceea de a încheia o convenție de superficie, contractul de locațiune fiind încheiat numai pe durata executării pasajului peste calea ferată, ca titlu justificativ pentru acordarea autorizației de construcție, în lipsa documentației cadastrale.

A subliniat curtea de apel că aspectele soluționate definitiv și irevocabil în primă instanță, care nu au fost apelate, au intrat în puterea lucrului judecat.

Totodată, a apreciat că tribunalul a stabilit corect și normele de drept material și procesual incidente în cauză și a subliniat că, urmare a probatoriului administrat în cauză, este de necontestat regimul juridic al terenului, respectiv acela de bun aparținând domeniului public al statului, în parte dat în administrare Municipiului Iași, cauza nulității contractului de închiriere reprezentând-o neîndeplinirea condiției licitației publice.

În continuare, a notat că prin cererea de chemare în judecată reclamanta a invocat ca temei de drept art. 962, 969 și art. 1073 - 1079 C. civ., art. 14 și 15 din Legea nr. 213/1999, O.U.G. nr. 12/1998 și art. 123 din Legea nr. 215/2001 - citate și interpretate de tribunal în considerentele sentinței, iar în rejudecare și prin motivele de apel reclamanta a invocat art. 948, 954 și 966 C. civ.

A apreciat curtea de apel că, în cadrul procesual determinat de reclamantă, care a beneficiat de asistență juridică în tot cursul procesului, tribunalul a reținut că "obiectul" locațiunii există și se află în circuitul civil, însă este supus unor condiții speciale, impuse de art. 123 din Legea nr. 215/2001 și art. 14 și 15 din Legea nr. 213/1998, conform cărora vânzarea, concesionarea și închirierea se fac prin licitație publică, în modalitatea prevăzută de lege, constatând, în mod corect, că procedura licitației era imperios necesară, neavând relevanță semnarea contractului de părți sau împrejurarea că pârâta a avut sau nu în administrare ori folosință terenul.

În fapt, a reținut că raporturile de locațiune s-au derulat între părți, executarea a avut loc, locatorul acționând ca un proprietar aparent, ori cel puțin ca o persoană care dispune de dreptul de administrare pe care îl poate transmite prin contractul de închiriere, locatarul a primit posesia terenului și datorează prețul, pe care l-a și achitat.

A apreciat curtea de apel că este corect raționamentul primei instanțe cu privire la imposibilitatea obiectivă de restabilire a situației anterioare, cu argumentul că părțile au acționat cu bună-credință până la data indicării de pârâtă a titularului dreptului de proprietate, ca urmare a stabilirii regimului juridic al terenului pe cale judiciară.

În continuare, curtea de apel a reținut că reclamantul a avut folosința netulburată a bunului, asigurată de pârâtă, ceea ce, în fapt, nu poate restitui, dar și că locatorul are alte remedii de drept material pentru a înlătura efectele contractului de închiriere care a avut un obiect și o cauză licită. Faptul că pârâta nu a avut terenul nici măcar în administrare justifică respingerea cererii reconvenționale.

Astfel, a reținut că scopul părților contractante a fost acela de a se constitui un drept de superficie pentru reclamantă, ceea ce nu s-a obținut și nici nu se poate obține pe durata derulării contractului de închiriere și nici a judecării cauzei. Or, lipsa titlului, sub orice formă, nu o îndreptățește pe pârâtă să încaseze chiria și nici penalitățile aferente celor două facturi.

În acest context, a subliniat că respingerea cererii reclamantei de restituire a chiriei are o altă justificare, respectiv imposibilitatea restituirii prestației de către locatar, contractul încheiat de părți fiind corect calificat de tribunal ca unul sinalagmatic și cu executare succesivă.

Curtea de apel a apreciat că este neîntemeiată solicitarea pârâtei-reclamante privind cheltuielile de judecată, reținând că acțiunea în constatarea nulității unui contract este supusă plății taxelor judiciare de timbru, dar și că prima instanță a stabilit corect cheltuielile de judecată datorate de pârâta-apelantă, raportat la totalitatea cheltuielilor efectuate de reclamantă, a cărei acțiune a fost admisă în parte.

Împotriva acestei decizii, C.N. C.F. - C.F.R. S.A., prin Sucursala Regională C.F. Iași, a declarat recurs, solicitând modificarea sa, în parte, în sensul admiterii apelului pe care l-a declarat.

În motivare, a reiterat istoricul litigiului și a reluat integral motivele prezentate în cererea de apel.

A arătat recurenta că, în speță, contractul fiind unul de închiriere, nu se pune în discuție dreptul de proprietate asupra imobilului închiriat, ci doar dreptul de folosință temporară asupra acestuia, care, potrivit opiniei majoritare în materie, este unul de creanță, nu unul real.

În acest context, a subliniat că a închiriat reclamantei-pârâte terenul în litigiu, asigurându-i folosința liniștită și utilă a acestuia, până la încetarea contractului.

În continuare, a evocat dispozițiile legale în baza cărora a fost înființată și a prezentat împrejurările în care părțile au încheiat contractul de închiriere, arătând că la data încheierii acestuia erau în derulare operațiunile de intabulare a dreptului de proprietate, dar și că, în calitate de cesionar, avea dreptul să încheie contracte comerciale cu terții pentru valorificarea în condiții de eficiență a exploatării obiectivelor concesiunii (art. 4 alin. (5) din contractul de concesiune nr. x/2002 încheiat cu Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței).

Mai mult, a subliniat că la data încheierii contractului de închiriere, reclamanta ocupa deja terenul în litigiu.

O altă critică vizează soluția de respingere a cererii reconvenționale, susținând că eronat s-a reținut culpa sa în nerealizarea obligațiilor contractuale, cu motivarea că terenul închiriat fie aparține domeniului public al Statului Roman, fie este în administrarea operativă a Municipiului Iași.

A susținut recurenta că, acțiunea fiind una în răspundere contractuală, întemeiată pe un contract de închiriere, semnat fără obiecțiuni, în baza căruia i-a asigurat reclamantei folosința liniștită și utilă a bunului până la încetarea contractului, aceasta este ținută să își execute obligația corelativă de plată a chiriei și a penalităților aferente.

În acest sens, a apreciat că nu prezintă relevanță faptul că facturile anexate cererii reconvenționale nu sunt acceptate la plată, ci sunt contestate, de vreme ce au fost plătite la data de 19.05.2010, cu depășirea scadenței, astfel că reclamanta datorează penalități care trebuie achitate conform legii.

A criticat recurenta și respingerea solicitării vizând acordarea cheltuielilor de judecată părții adverse proporțional cu pretențiile admise.

Astfel, a solicitat cenzurarea cheltuielilor de judecată acordate de către tribunal și obligarea la plata doar a celor aferente constatării nulității contractului de închiriere.

În drept, a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

La 23.01.2017 intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, asupra căreia Înalta Curte, în conformitate cu art. 137 alin. (1), cu aplicarea art. 298, raportat la art. 316 C. proc. civ., reține următoarele:

Prin memoriul de recurs, recurenta a reiterat motivele prezentate în cererea de apel, însă nu a formulat nicio critică la adresa deciziei instanței de apel, care să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Astfel, simpla reluare a situației de fapt a cauzei și prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspund exigențelor cerute de art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți, învestite cu verificarea legalității hotărârii instanței de apel.

Examinarea memoriului de recurs impune concluzia că recurenta nu a formulat nicio critică care să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar indicarea celui reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a fost făcută doar formal.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, nu și al treilea grad devolutiv.

De aceea, chiar dacă în apel este menținută hotărârea primei instanțe, al cărei raționament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar.

Dispozițiile art. 304 C. proc. civ. statuează că recursul se declară împotriva unor hotărâri judecătorești, a căror casare sau modificare se poate obține pentru anumite motive de nelegalitate expres prevăzute.

Prin urmare, motivele de recurs trebuie să vizeze critica hotărârii judecătorești recurate, iar nu reiterarea susținerilor părților de la judecata în instanța de prim control judiciar devolutiv.

Aceasta, deoarece recursul este reglementat drept o cale de atac extraordinară, care privește analiza măsurii în care criticile aduse de recurentă, prin motivele de recurs, hotărârii instanței anterioare, se încadrează sau nu în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

În speță, susținerile recurentei, prezentate de aceasta drept motive de recurs, nu conțin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași părți făcute în fața instanței de apel, dar care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Astfel, potrivit art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, care constituie motivarea în concret a recursului, adecvată căii de atac, având în vedere că motivele de nelegalitate sunt prevăzute sub aspect general în art. 304 menționat.

Prin urmare, nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare. O astfel de situație intervine și în cauza de față din moment ce, așa cum s-a arătat, susținerile recurentei nu vizează decizia atacată, ci doar temeinicia afirmată a cererii de apel, deși recursul nu are caracter devolutiv.

În alți termeni, se poate reține că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac.

Față de considerentele expuse mai sus, Înalta Curte urmează a constata nul recursul în conformitate cu art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Stabilind astfel culpa procesuală a recurentei-pârâte, instanța supremă o va obliga, în temeiul art. 274 C. proc. civ., la plata către intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a sumei de 5.396 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de recurenta-pârâtă C.N. C.F. - C.F.R. S.A., prin Sucursala Regională C.F. Iași împotriva deciziei nr. 471/29.06.2016, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a sumei de 5.396 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 31 ianuarie 2017.