Decizia nr. 3696/2022 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Cererea de chemare în judecată 1.1. Prin cererea înregistrată la data de 05.08.2019 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București sub nr. x/2019, reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători S.A. București a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Transporturilor și Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A., constarea nulității absolute parțiale a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x, emis la data de 05.03.2002 de către Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței, în sensul diminuării suprafeței de 349791,79 mp cu suprafața de 48983 mp, obligarea pârâtului Ministerul Transporturilor la emiterea unui Certificat de atestare a dreptului de proprietate, în favoarea reclamantei, asupra terenului în suprafață de 48983 mp, aferent reviziei de vagoane Iași, repartizată în proprietatea reclamantei prin H.G. nr. 834/1991, cu raportare la O.U.G. nr. 12/1998, coroborat cu Dispoziția Președintelui SNCFR nr. 58/22.07.1998, rectificarea cărții funciare nr. x a Municipiului Iași, în sensul diminuării cu suprafața de 48983 mp, amplasată în parcela x (142) CF, cuprinsă în suprafața totală de 104393,9 mp, intabulată de către pârâta Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A., Sucursala Regională de Căi Ferate Iași potrivit încheierii nr. 26343/13.10.2005 a Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară Iași și obligare pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârile atacate 2.1. Prin sentința civilă nr. 8885/13.12.2019, Judecătoria Sectorului 1 București, secția a-II-a civilă a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauze în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal. 2.2. Prin sentința civilă nr. 293 din data de 15 mai 2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția de nelegalitate, invocată de reclamantă în privința actului atacat pe cale principală, a admis excepția tardivității formulării acțiunii și a respins acțiunea introdusă de reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători S.A. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Transporturilor și Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A., ca fiind tardiv formulată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentințelor civile indicate anterior la punctele I.2.1 și I.2.2, a declarat recurs reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători S.A. - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Iași, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentințelor recurate și, în rejudecare, în principal, admiterea cererii așa cum a fost formulată, iar, în subsidiar, admiterea excepției de nelegalitate, respingerea excepției tardivității formulării acțiunii și admiterea acțiunii așa cum a fost formulată. În susținerea căii de atac promovate, invocând incidența cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta a arătat, în esență, că, atât prima instanță învestită cu soluționarea cauzei (Judecătoria Sectorului 1 București), cât și instanța la care a fost declinată soluționarea cauzei (Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal) au interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând atât temeiul de drept cât și natura cauzei. Din această perspectivă, recurenta a învederat că a învestit instanța cu o acțiune privind nulitatea absolută parțială a unui act juridic unilateral, solicitând obligarea organului emitent la emiterea unui act juridic în restabilirea dreptului pretins a fi încălcat, în sensul dispus de prevederile art. 1324, art. 1325, raportat la art. 1246, art. 1247 și art. 1250 din C. civ. și rectificarea cărții funciare, în temeiul dispozițiilor art. 907 din același act normativ, iar nu cu o acțiune care să vizeze legalitatea acestuia, în sensul dispozițiilor Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. A mai susținut recurenta că, în sensul dispus de prevederile art. 9 din C. proc. civ., privind dreptul de dispoziție al părților, a considerat, în identificarea cadrului procesual, că, deși legiuitorul, prin dispozițiile art. 1247 C. civ., s-a referit în mod special la contracte (acte juridice bilaterale sau multilaterale), reglementarea este, în general, aplicabilă ori de câte ori se pune în discuție nulitatea actului juridic, înțeles ca manifestare de voință a autorului său, natura absolută sau relativă a nulității unui act juridic fiind determinată de caracterul normelor legale încălcate, precum și de interesul general sau particular lezat prin actele atacate. În opinia recurentei, prin recalificarea obiectului cererii și declinarea competenței, a fost încălcat principiul disponibilității și al unui proces echitabil, în sensul dispus și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar invocarea excepției de nelegalitate a actului atacat, ce reprezintă un mijloc de apărare, nu poate fi calificat drept o achiesare la competența instanței. Printr-un alt set de critici, recurenta a criticat și soluția pronunțată de instanța de fond în privința excepției de nelegalitate a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x, emis la data de 05.03.2002 de către Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței, dar și soluția de respingere a cererii de chemare în judecată, drept tardiv formulată. În acest sens, recurenta a arătat că un act administrativ ilegal, neatacat în termen și devenit astfel definitiv, nu devine și legal, iar în cauza de față, prin dispozițiile art. I al H.G. nr. 834/1991 s-a statuat că "terenurile aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat la data înființării acestora, necesare desfășurării activității conform obiectului lor de activitate, se determină, pentru societățile comerciale înființate prin hotărâre a Guvernului, de către organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuțiile ministerului de resort, iar pentru societățile comerciale înființate prin decizia organului administrației locale de stat, de către autoritatea publică județeană". Totodată, recurenta a evocat prevederile art. 2 al aceluiași act normativ, conform cărora "criteriile de stabilire și de evaluare a terenurilor care fac parte din patrimoniul societăților comerciale se aprobă de Ministerul Economiei și Finanțelor împreună cu Ministerul Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului, cu consultarea ministerelor interesate", arătând și că, potrivit dispozițiilor art. 6 "terenurile stabilite potrivit art. I se evaluează de consiliile de administrație ale societăților comerciale, cu respectarea criteriilor prevăzute la art. 2, iar valoarea acestora se include în patrimoniul societăților comerciale, fără modificarea capitalului social al acestora". În executarea prevederilor de mai sus, s-a emis Dispoziția Președintelui S.N.C.F.R. nr. 58/1998 din 22.07.1998, prin care s-a dispus împărțirea patrimoniului corespunzător divizării Societății Naționale a Căilor Ferate Române. În anexa la această dispoziție, au fost cuprinse mijloacele fixe din patrimoniul S.N.C.F.R, repartizate pe noile structuri organizatorice. Recurentei, având ca sector de activitate transport călători, i-au fost transferate Reviziile de Vagoane, inclusiv Revizia de vagoane Iași și terenurile aferente. Totodată s-a statuat că, la nivelul fiecărei regionale de căi ferate și a Direcției de Căi Ferate Port Constanța, se va constitui câte o comisie regională menită să realizeze împărțirea patrimoniului SNCFR, ca urmare a divizării acestei societăți naționale, în baza O.U.G. nr. 12/1998. Astfel, în opinia recurentei, din dispozițiile de mai sus rezultă că legiuitorul a instituit în sarcina autorităților îndrituite să întocmească actul referitor la dreptul de proprietate, anumite prerogative obligatorii, printre care și faptul de a avea în vedere doar suprafețele aflate în patrimoniu societăților la data înființării, necesare obiectului de activitate. În raport de astfel de aspecte, recurenta a subliniat că certificatul de atestare a dreptului de proprietate ce face obiectul prezentului litigiu a fost dat cu nerespectarea dispozițiilor sus menționate, întrucât terenul în suprafață de 48983 m.p., amplasat în parcela x(142) CF, în care este cuprinsă suprafață totală de 104393,9 m.p., înscrisă în Cartea Funciară nr. x a Municipiului Iași, nu face parte din patrimoniul pârâtei C.N.C.F. "CFR" S.A.. Protocolul, încheiat în 20.11.1998, O.U.G. nr. 12/1998, Dispoziția nr. 58/22.07.1998 a Președintelui S.N.C.F.R. și H.G. nr. 584/1998 atestând că suprafața de teren este în patrimoniul recurentei și este necesară în scopul desfășurării activității, conform obiectului de activitate.

Apărările formulate în cauză 4.1. Prin întâmpinarea depusă în dosarul cauzei, intimatul-pârât Ministerul Transporturilor a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea, ca legală, a hotărârii primei instanțe. 4.2. În cauză a formulat întâmpinare și intimata-pârâtă Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A., care a solicitat, la rându-i, respingerea recursului ca nefondat, apreciind drept temeinică și legală hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București.

Răspunsurile la întâmpinări Prin răspunsurile la întâmpinări formulate, recurenta-reclamantă Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători S.A. - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Iași a solicitat, prin invocarea unor aspecte similare celor din memoriul de recurs și a celor evocate în faza de judecată a fondului cauzei, respingerea apărărilor formulate de intimați, apreciind susținerile acestora ca neîntemeiate.

Procedura în fața instanței de recurs În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 24 septembrie 2020 s-a fixat termen de judecată la data de 22 iunie 2022, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs A. Examinând cu prioritate, potrivit art. 248 C. proc. civ., excepția inadmisibilității recursului formulat împotriva sentinței civile nr. 8885 din data de 13 decembrie 2019, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători S.A. - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Iași este inadmisibil, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 457 alin. (1) C. proc. civ.: Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei, iar potrivit art. 129 din Constituția României: Împotriva hotărârilor judecătorești părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii. Din cuprinsul textelor de lege menționate anterior rezultă că părțile pot uza doar de căile de atac prevăzute de lege, iar exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătorești pentru care textele C. proc. civ. sau cele ale legii speciale nu prevăd o astfel de posibilitate reprezintă un demers inadmisibil, indiferent de criticile învederate de partea care a formulat calea de atac. Potrivit celor arătate în punctul I.2.1. al prezentei hotărâri, prin sentința civilă nr. 8885/13.12.2019, Judecătoria Sectorului 1 București, secția a-II-a civilă a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauze în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal. Potrivit art. 132 alin. (3) C. proc. civ.: dacă instanța se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac (...). Ca atare, având în vedere principiul legalității căii de atac consacrat de art. 457 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curtea constată că partea reclamantă, Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători S.A. - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Iași nu are deschisă calea de atac a recursului împotriva sentinței de declinare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal. Pentru considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 457 alin. (1) raportat la art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepția invocată și va respinge recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 8885 din data de 13 decembrie 2019, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, ca inadmisibil. B. Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința civilă nr. 293 din data de 15 mai 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în raport de motivele de casare invocate, de obiectul și normele legale incidente și de aspectele învederate în întâmpinări, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători S.A. - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Iași este nefondat, pentru următoarele considerente: Examinând criticile formulate de recurenta - reclamantă, Înalta Curte reține că, deși prin memoriul de recurs aceasta a susținut incidența cazurilor de casare reglementate de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., primul caz de casare (prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.) a fost invocat doar formal, având în vedere că, în speță, criticile învederate nu vizează faptul că hotărârea atacată nu ar cuprinde motivele pe care aceasta se întemeiază sau că ar cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, astfel că instanța de recurs nu poate analiza hotărârea recurată din această perspectivă. De altfel, și dacă s-ar trece peste aspectul lipsei, din memoriul de recurs, a unor argumente prin care recurenta să fi criticat hotărârea recurată din perspectiva ipotezelor reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că hotărârea primei instanțe este apărată de orice critică ce s-ar putea subsuma unui astfel de motiv de casare, câtă vreme, în planul chestiunilor de fapt și de drept dezlegate de instanța de fond (ce vizează excepția de nelegalitate a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x, emis la data de 05.03.2002 de către Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței și tardivitatea formulării acțiunii), instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care s-a ajuns la soluția adoptată, fiind arătat silogismul logico -juridic ce a stat la baza sentinței pronunțate și respectate prevederile art. 22 alin. (2) și ale art. 425 C. proc. civ.. Ceea ce trebuie observat în cauză este faptul că cerința existenței unei motivări concise, care nu are elemente de contradictorialitate, este îndeplinită, fiind respectate garanțiile unui proces echitabil și ale dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt ocrotite prin prisma dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel că nu se poate reține incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se constată că, prin parte din argumentele evocate, recurenta susține, în realitate, o pretinsă încălcare, de către prima instanță, a normelor procedurale ce reglementează: - maniera de stabilire a cadrului procesual obiectiv, în raport de principiul disponibilității reglementat de art. 9 C. proc. civ., recurenta apreciind că instanța de fond a schimbat cauza juridică a cererii sale de chemare în judecată, cu ignorarea temeiurilor de drept evocate de recurentă și natura acesteia; - excepția de nelegalitate reglementată de prevederile art. 4 din Legea nr. 554/2004, din perspectiva limitelor învestirii instanței; În raport de natura concretă a normelor apreciate de recurentă (prin argumentele ce pot fi grupate în sus indicatele categorii) ca fiind încălcate de instanța de fond (ce intră, în fapt, în categoria normelor de procedură, iar nu a celor de drept material), criticile evocate tind, în fapt, la invocarea cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Încadrând din oficiu aceste susțineri în motivul de casare precizat, Înalta Curte constată că art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. ("când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității") nu-și găsește incidența în legătură cu hotărârea atacată, obiectul cererii de chemare în judecată și cauza juridică concrete evocate de reclamantă fiind corect identificate de Curtea de Apel București. Din această perspectivă, Înalta Curte reține că, deși limitele prevederilor art. 22 alin. (4) prima teză C. proc. civ. (ce permit judecătorului să dea sau să restabilească calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire) sunt circumscrise necesității respectării principiului disponibilității (privit inclusiv din perspectiva cauzei juridice), în litigiul pendinte nu se poate reține o intervenție a instanței de fond dincolo de astfel de limite. Instanța de control judiciar apreciază că trebuie evitată realizarea unei confuzii între ipoteza unei invocări greșite a unui text de lege de către o parte (ce nu împietează asupra dreptului judecătorului de a stabili și aplica textul corect situației de fapt fundamentate juridic, în coordonatele conferite de prevederile art. 22 alin. (1) C. proc. civ.), și cauza juridică. Astfel, din expunerea făcută de recurentă prin cererea de chemare în judecată, Înalta Curte observă că, în realitate, anularea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x din data de 05.03.2002 (Certificatul de atestare) a fost solicitată în considerarea emiterii acestuia, în opinia reclamantei, cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 15/1990, H.G. nr. 834/1991, Dispoziției nr. 58/22.07.1998 a Președintelui S.N.C.F.R., H.G. nr. 584/1998 și O.U.G. nr. 12/1998. În acest sens sunt atât mențiunile exprese din debutul cererii de chemare în judecată, cât și cele expuse în tot cuprinsul acesteia. Pe cale de consecință, chestiunea real clamată de reclamantă în susținerea solicitării de constatare a nulității a fost cea a nelegalității actului administrativ atacat (natură juridică a certificatului de atestare, de altfel, necontestată de recurentă). Trimiterile la prevederile art. 1246, art. 1247, art. 1250 și urm., art. 1324 și art. 1325 C. civ., cuprinse în fila x a cererii de chemare în judecată, reprezintă doar o indicare eronată a textelor legale apreciate de recurentă ca fiind incidente în materia nulității ce afectează un act având natura celui atacat și denotă, cel mult, omisiunea recurentei - reclamante în a observa diferența de reglementare ce există în planul nulității incidente în dreptul public, față de cea din dreptul privat. În concluzie, în cauza de față, nu se poate reține o nesocotire, de către prima instanță, nici a principiului disponibilității și nici a dreptului la un proces echitabil, în sensul dispus și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fiind nefondate criticile recurentei, câtă vreme judecătorul fondului nu a procedat la schimbarea temeiului cererii de chemare în judecată, ci la o încadrare juridică a faptelor date chiar de reclamantă și, în aplicarea art. 22 alin. (1), (4) și (5) C. proc. civ., la identificarea corectă a normei aplicabile situației de fapt fundamentate juridic, plasând corect cauza în sfera de reglementare a Legii nr. 554/2004. De asemenea, nefondate sunt și criticile prin care recurenta evocă o schimbare, de către prima instanță, a naturii cauzei, Înalta Curte reținând, că, în materia dreptului public, instituția nulității nu cunoaște o clasificarea în funcție de natura interesului ocrotit -în nulitate relativă sau absolută (un astfel de criteriu fiind propriu dreptului privat). Pe cale de consecință, faptul că prima instanță a apreciat că este învestită cu o acțiune privind anularea actului administrativ unilateral cu caracter individual (reprezentat de Certificatul de atestare), nu echivalează cu o schimbare a naturii litigiului. Totodată, Înalta Curte apreciază relevante prevederile art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora (1) Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public; (2) Se poate adresa instanței de contencios administrativ și persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept. Mai mult, potrivit prevederilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 (forma în vigoare la data învestirii instanței): Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim. Motivele invocate în cererea de anulare a actului nu sunt limitate la cele invocate prin plângerea prealabilă. Nu în ultimul rând, conform prevederilor art. 18 alin. (1) - (3) din Legea nr. 554/2004: (1) Instanța, soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă; (2) Instanța este competentă să se pronunțe, în afara situațiilor prevăzute la art. 1 alin. (6), și asupra legalității operațiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecății; (3) În cazul soluționării cererii, instanța va hotărî și asupra despăgubirilor pentru daunele materiale și morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru. Or, toate aceste prevederi normative, ce creionează reperele acțiunii în contencios administrativ, se suprapun integral cu aspectele solicitate prin cererea de chemare în judecată, neputându-se reține o schimbare, de către prima instanță, a naturii cauzei, câtă vreme, prin intermediul acesteia, reclamanta a apreciat că a fost vătămată în drepturile sale prin emiterea certificatului de atestare și a invocat faptul că un astfel de act a fost emis cu nerespectarea prevederilor legale, solicitând constatarea nulității acestuia și obligarea pârâtului Ministerul Transporturilor la emiterea unui nou certificat de atestare, în sensul solicitat de reclamantă. Înalta Curte apreciază că nu poate să dea eficiență nici criticilor recurentei privind încălcarea prevederilor art. 4 din Legea nr. 554/2004, câtă vreme, în raport de aspectele învederate în paragrafele anterioare, prima instanță a apreciat corect că, în planul cadrului procesual obiectiv, a fost învestită atât cu o acțiune principală, având drept obiect anularea actului administrativ unilateral cu caracter individual (reprezentat de certificatul de atestare), în sensul prevederilor art. 1, art. 8 și 18 din Legea nr. 554/2004, cât și cu o excepție de nelegalitate a aceluiași act administrativ. Or, întrucât instituția excepției de nelegalitate reprezintă o modalitate indirectă de exercitare a controlului asupra actelor administrative, aceasta nu poate coexista, în același cadru procesual, cu modalitatea directă de control a unei astfel de legalități, reprezentată de acțiunea în anularea aceluiași act administrativ, întrucât examinarea legalității pe cale directă exclude controlul judecătoresc pe calea indirectă a excepției de nelegalitate la cererea aceleiași persoane. Pe cale de consecință, hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., fiind nefondate susținerile recurentei - reclamante. De asemenea, în cauza de față nu poate fi reținută nici incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., câtă vreme, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată (astfel cum acesta a fost analizat în paragrafele anterioare) nu sunt incidente prevederile art. 253 sau 257 C. civ., prima instanță apreciind corect că, în cauză, a intervenit sancțiunea decăderii, reglementată de art. 11 alin. (5) teză finală din Legea nr. 554/2004 (normă specială, derogatorie de la dreptul comun), drept efect al formulării cererii de chemare ulterior epuizării termenului de 1 an prevăzut de alin. (2) al aceluiași art. 11 al Legii contenciosului administrativ (forma în vigoare la data relevantă prezentei cauze). Înalta Curte observă că, în fapt, prin memoriul de recurs, recurenta - reclamantă nu critică dezlegările primei instanțe, prin care aceasta a reținut că existența și prevederile certificatului de atestare îi erau cunoscute recurentei - reclamante încă din anii 2013-2016. Pe cale de consecință, întrucât astfel de aspecte plasează data luării la cunoștință, în linia temporală, mult anterior datei la care cererea de chemare în judecată a fost formulată (01.08.2019 - conform datei aplicate de oficiul poștal de expediere pe plicul în cuprinsul căruia a fost comunicată cererea de chemare în judecată), maniera în care prima instanță a soluționat excepția tardivității formulării acțiunii este conformă prevederilor art. 11 alin. (2) și (5) din Legea nr. 554/2004. În concluzie, Înalta Curte apreciază că sentința civilă nr. 293 din data de 15 mai 2020, a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal este rezultatul unei corecte aplicări și interpretări a prevederilor normative expuse în paragrafele anterioare, fiind apărată de orice critici de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ. Pentru considerentele arătate, nefiind identificate motive de casare a sentinței civile sus indicate, Înalta Curte, în baza art. 496 C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul declarat de reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători S.A. - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Iași împotriva unei astfel de hotărâri, ca nefondat.