ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2790/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2790/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr. 2790/2015

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

1525 din 7 iulie 2010, Tribunalul Iași a respins excepțiile prescripției

dreptului la acțiune, lipsei calității procesuale active, lipsei calității

procesuale pasive a A. Iași, inadmisibilității acțiunii și prescripției

achizitive.

A admis excepția

lipsei calității procesuale active a pârâtului B. Iași și în consecință a respins

pentru lipsa calității procesuale pasive acțiunea formulată de reclamanta SC C.

SA Iași în contradictoriu cu pârâtul B. Iași.

A admis, în parte,

cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC C. SA Iași în

contradictoriu cu pârâtul A. Iași și intervenientul Statul Român reprezentat de

M.F.P.

A obligat pârâtul A.

Iași și intervenientul Statul Român reprezentat de M.F.P. să lase reclamantei

în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 1.254,55 mp situată în

Iași, Bulevardul xxx, suprafață de teren ce are drept repere fixe la Sud - B-dul

xxx și la Nord cele două proprietăți ce au făcut obiect al contractelor de

vânzare cumpărare X/1998 și X/1999 și care totalizează o întindere de 4.060 mp.

A respins cererea de

chemare în judecată a M.I.R.A. și B. Iași, formulată de pârâtul A. Iași.

A anulat, ca

netimbrată, cererea reconvențională formulată de A. Iași.

A obligat pârâtul A.

Iași și intervenientul Statul Român reprezentat de M.F.P. să plătească

reclamantei 11.265,4 lei cheltuieli de judecată (taxa de timbru și onorariu

expert corespunzător pretențiilor admise).

A obligat reclamanta

să plătească pârâtului B. Iași - 375 lei cheltuieli de judecată (onorarii

expert).

A obligat reclamanta

să plătească B.E.T.C. în contul expertului D. - 3.500 lei diferența de onorariu

expert.

Tribunalul a reținut următoarele:

În beneficiul

reclamantei SC C. SA Iași a fost eliberat la data de 10 august 1995 certificatul

de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor. Conform acestuia suprafața

de teren în proprietatea exclusivă a SC C. SA este de 56.386,00 m.p. iar suprafața

în cotă parte indiviză este de 138,30 m.p. Cu privire la ambele suprafețe se face

mențiunea că sunt identificate prin anexa nr. 2. Anexa nr. 2 cuprinde situația centralizatoare

privind stabilirea terenurilor aflate în patrimoniul societății cu capital de

stat SC C. SA Iași, individualizează întinderea suprafeței de teren situată în

Iași, B-dul xxx, în coloana „suprafață delimitată pe bază de titlu” fiind menționat

23.724 m.p. iar în coloana „suprafața rezultată prin măsurători

topografice”fiind menționat 23.852 m.p. Relevantă în litigiul în care se

reclama dreptul real de proprietate este întinderea suprafeței de teren pentru

care la amplasamentul indicat, Iași, B-dul xxx, reclamantei i-a fost atestat

dreptul de proprietate prin certificatul exhibat în susținerea dreptului său.

Prin Hotărârea nr. 204

din 27 martie 1996 Guvernul României a aprobat transmiterea fără plată a imobilului

compus din construcții și terenul aferent, situat în Iași, B-dul xxx

identificat potrivit anexei care face parte din hotărâre din patrimoniul SC C.

SA în proprietatea publică a Statului și în administrația M.I. ca sediu pentru unitatea

de grăniceri din cadrul Comandamentului Național al Grănicerilor. Patrimoniul SC

C. SA a fost diminuat cu valoarea de inventar a imobilului prev. la art. 1,

reevaluat în condițiile legii fără micșorarea capitalului aferent F.P.P. II

Moldova, prin compensarea cotei aferente de către F.P.S. Anexa la care se face trimitere

în H.G. nr. 204/1996 ce face parte din această hotărâre, cuprinde datele de identificare

a construcțiilor și terenului din Municipiul Iași, județul Iași, care se transmit

în proprietatea publică a statului și în administrarea M.I. Astfel, totalul suprafeței

construite este de 4.670 m.p. iar totalul suprafeței terenului este de 18.212 m.p.

Este dincolo de orice echivoc că în totalul suprafeței de teren este

inclusă atât suprafața construită (având o întindere de 4670 m.p.) cât și suprafața neconstruită. Anvergura acestora – suprafața construită și neconstruită –

este de 18.212 m.p. și rezultă din interpretarea impusă de logica firească a

faptul că prin edificarea unor construcții suprafața acestora include în

conținutul său și subfața. Dreptul de proprietate asupra construcției nu poate

fi privit și interpretat independent de dreptul de proprietate asupra terenului

pe care construcția este edificată pentru ca la stabilirea întinderii suprafeței

de teren să se cumuleze suprafața construită cu total suprafață teren în

aprecierea faptului că determinarea mărimii suprafeței terenului exclude ab

initio suprafața afectată construcțiilor. În sprijinul și confirmarea acestui raționament

vine și regula romana preluată de legiuitorul român în textul art. 489 C. civ. potrivit

căreia proprietatea pământului cuprinde în sine proprietatea suprafeței și a

subfeței lui.

Este adevărat că la

momentul în care s-a încheiat protocolul din 31 mai 1996 în conformitate cu

H.G. nr. 204/1996 și în considerarea suprafeței totale de teren de 18.212 m.p.,

în fapt, potrivit anexei nr. 2 (ce face parte integrantă din protocol) s-a predat

respectiv primit o suprafață mai mare de teren. Potrivit raportului de expertiză

efectuat în cauză de expert D. și expert consultant E., suprafața de teren efectiv

predată prin protocol este de 19.635 m.p. Ulterior acestui moment atunci când

expertul consultant E. și-a exprimat punctul de vedere personal (filele 289 –

293 Dosar nr. x/99/2008) a revenit și a arătat că suprafața predată efectiv

prin protocolul din 1996 este de 19.558 m.p. teren (pct. 5.3.1 din prima pagină

a raportului de expertiză). La rândul său expertul E. identificând suprafața predată

prin protocol a arătat că întinderea acesteia este de 19.595 m.p. Conflictul dintre

concluziile experților cu privire la suprafața predată și stăpânită efectiv în

prezent urmează a-și afla rezolvarea la un punct ulterior atunci când se va

determina întinderea suprafeței de teren pentru care își găsește incidența dispoziția

cuprinsă în art. 480 C. civ.

La data de 21

decembrie 2006 a fost publicată în M.O. al României anexa nr. 1 „Inventarul

bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului astfel cum acesta a fost

aprobat prin H.G. nr. 1705 din 29 noiembrie 2009 la rândul său publicată în

M.O. al României la aceeași dată, respectiv 21 decembrie 2006. Potrivit

acesteia suprafața de teren aparținând domeniului public al statului a fost

identificată prin trimiterea făcută la H.G. nr. 204/1996.

Actul normativ care

vine să reglementeze proprietatea publică și regimul juridic al acesteia

respectiv Legea nr. 213 a fost edictată de legiuitor în anul 1998. În speță

transmiterea dreptului de proprietate, fără plată, în proprietatea publică a

Statului Român a avut loc în anul 1996, anterior intrării în vigoare a Legii nr.

213/1996.

În absența unei reglementări

legislative a modurilor prin care se dobândește dreptul de proprietate publică

se reține ca prin H.G. nr. 204/1996 dreptul de proprietate asupra imobilului situat

în Iași B-dul xxx în suprafață de 18.212 m.p. s-a perpetuat în patrimoniul, domeniul

public al statului. Drept rezultat suprafața astfel determinată în H.G. nr. 204/1996

de 18.212 m.p. formează obiectul dreptului de proprietate publică care alcătuiește

domeniul public al statului. Protocolul încheiat la data de 31 mai 1996 nu face

altceva decât să materializeze H.G. nr. 204 de transfer a dreptului de proprietate

fără a naște la rândul său consecințe juridice de natura celor produse de H.G.

pusă în aplicare. Este lipsită de orice efecte juridice predarea – primirea unei

suprafețe mai mari de teren decât cea pentru care s-a dispus transmiterea prin

hotărâre de guvern.

Nici inventarului

bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului nu i se pot recunoaște efectele

juridice pretinse de pârâți și intervenienți.

Potrivit dispozițiilor

art. 20 din Legea nr. 213/1998 - în vigoare la momentul publicării în M.O. a acestui

inventar – inventarul bunurilor din domeniul public al statului se întocmește după

caz, de ministere, de celelalte organe de specialitate ale administrației publice

centrale precum și de autoritățile publice centrale care au în administrare

asemenea bunuri. Centralizarea inventarului menționat la alin. (1) se realizează

de către M.F. și se supune spre aprobare Guvernului.

În acest inventar identificarea

bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului s-a făcut prin trimitere

la H.G. nr. 204/1996. Ca atare, nici acesta nu putea produce efecte mai largi decât

însăși hotărârea.

Alăturat acestora se au

în vedere și dispozițiile art. 25 și 32 din Legea nr. 7/1996. Prin mijlocirea

acestor texte de lege este reglementat efectul de opozabilitate față de terți

pe care-l are înscrierea în cartea funciară. Chiar și acest efect de opozabilitate

față de terți al înscrierilor este inoperant - potrivit art. 32 lit. a) – în

privința suprafeței terenurilor.

Concluzionând, în

proprietatea publică a Statului Român a intrat exclusiv suprafața de 18.212 m.p.

teren situată în Iași, B-dul xxx.

În contextul juridic

al celor relevate, reclamanta SC C. SA Iași, era subsecvent momentului emiterii

H.G. nr. 204/1996 și încheierii protocolului nr. x/1996, titulara dreptului de proprietate

asupra suprafeței situată în Iași, B-dul xxx având o întindere totală de 5.512

m.p. (suprafață ce rezultă din scăderea suprafeței de 18.242 ce a făcut obiect al

H.G. nr. 204/1996 din totalul suprafeței de 23.724 m.p. înscrisă în certificatul

de atestare a dreptului de proprietate din 10 august 1995 potrivit situației centralizatoare

- anexa nr. 2).

Mențiunile din cartea

funciară a bunului imobil având număr cadastral 3390 situat în Iași B-dul xxx evidențiază

încheierea de către reclamanta SC C. SA Iași a 2 contracte de vânzare –

cumpărare autentificate sub nr. x/1998 și sub nr. x/1999 având ca obiect o

suprafață de teren de 3.800 m.p. respectiv 260 m.p. Un al treilea contract de vânzare

– cumpărare a fost încheiat la data de 22 martie 2000 și autentificat sub nr. 814

de B.N.P. - F. Prin mijlocirea acestuia SC C. SA a vândut iar SC G. SRL Iași, a

cumpărat o suprafață de teren de 197,45 m.p. situată în Iași, B-dul Poitiers.

În aceste condiții,

în aprilie 2000, reclamanta SC C. SA Iași mai avea în proprietate o suprafață

de 1.254,55 m.p. situată în Iași, B-dul Poitiers.

În anul 2004, SC C.

SA, societate cu capital de stat a fost privatizată încheindu-se contractul de vânzare

- cumpărare de acțiuni nr. B 008 din data de 24 martie În calitate de cumpărător

figurează SC R. SRL București. Singurele mențiuni contractuale referitoare la teren

sunt cele din cuprinsul art. 8.6. Potrivit acestora vânzătorul A.P.D.P.S. București

a atestat că SC C. SA Iași nu deține certificatul de atestare a dreptului de proprietate.

În cuprinsul art. 8.6.2 este reglementată exclusiv situația eventualității obținerii

unor noi certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor.

Se arată în privința acestora

că în termen de 60 zile de la eliberarea lor cumpărătorul se obligă să

determine societatea să majoreze capitalul social cu valoarea terenului urmând ca

acțiunile rezultate din această majorare să revină vânzătorului.

Încheierea contractului

de vânzare – cumpărare de acțiuni având drept premisă nedeținerea de către societatea

privatizată a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor

determină instanța a face aplicarea art. 12 alin. (5) din Legea nr. 137/2002 privind

unele măsuri pentru accelerarea privatizării. Conform textului „În cazul în

care eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor

nu a fost urmată anterior privatizării, de majorarea corespunzătoare a capitalului

social sau (…), capitalul social se majorează de drept cu valoarea terenurilor,

care va fi considerată aport în natură a statului sau (…), în schimbul căreia se

vor emite acțiuni suplimentare care vor reveni de drept instituției publice implicate

în privatizare. Alin. (6) al aceluiași articol arată că „În situația în care majorarea

capitalului social cu valoarea terenurilor se realizează după privatizarea societății

comerciale, cumpărătorul sau succesorul în drepturi al acestuia are drept de preferință

la cumpărare de la instituția publică implicată în privatizare a unui număr de acțiuni

suplimentare necesare menținerii cotei de participare la capitalul social, existentă

anterior majorării acesteia cu valoarea terenurilor.

La Dosarul nr. 23650/245/2007

a fost depus certificatul constatator din 14 noiembrie 2007 eliberat de O.R.C. de

pe lângă Tribunalul Iași. Potrivit acestuia SC C. SA Iași este o societate cu capital

integral privat având ca acționari SC R. SRL cu o cotă de participare la beneficii

și pierderi de 59,31 % și persoane fizice cu o cotă de participare la beneficii

și pierderi de 40,69%.

În puterea art. 12 alin.

(5) din Legea nr. 137/2002 și în prezența certificatului de atestare a dreptului

de proprietate exhibat de reclamantă pornind prezumtiv de la inexistența majorării

corespunzătoare a capitalului social al SC C. SA Iași anterior privatizării (prezumție

simplă ce este reținută de instanță în considerarea mențiunilor de la art. 8.6.1

din Contractul de vânzare – cumpărare de acțiuni „vânzătorul atestă că societatea

nu deține certificatul de atestare a dreptului de proprietate”) capitalul social

al societății reclamante s-a majorat de drept cu valoarea terenului având întinderea

de 1.254,55 m.p.

Chiar dacă acest capital

social legislativ este considerat aport în natură al statului, în schimbul

căruia se vor emite acțiuni suplimentare ce vor reveni de drept instituțiile publice

implicate în privatizare, nu pot fi primite susținerile făcute în cauză potrivit

cărora SC C. SA nu este titulara dreptului de proprietate asupra imobilului în

litigiu. Aceasta a avut și continuă să aibă în patrimoniul său terenul în

suprafață de 1.254,55 m.p. situat în Iași B-dul Poitiers nr. 12 pentru care s-a

emis acesteia certificatul de atestare a dreptului de proprietate. Exercitarea sau

nu de către acționarul SC R. SRL, cumpărător în contractul de vânzare –

cumpărare de acțiuni a dreptului de preferință reglementat de alin. (6) și (7) al

art. 12 din Legea nr. 137/2002 nu este de natură a determina schimbări decât exclusiv

asupra structurii acționarului reflectată în cota de participare la beneficii și

pierderi.

Lipsite de fundament juridic

în contextul relevat sunt și susținerile potrivit cărora prin încheierea contractului

de vânzare – cumpărare de acțiuni, reclamanta are un alt patrimoniu decât cel existent

la momentul 1996. Singurele amendamente care pot fi aduse sunt cele rezultate din

încheierea celor 3 contracte de vânzare – cumpărare în anii 1998, 1999 și 2000 prin

care din patrimoniul reclamantei a ieșit o suprafață totală de teren de 4.257,45

m.p. situată în Iași, B-dul xxx. Totodată sunt anodine juridic în aplicarea art.

480 C. civ. invocat de reclamantă atât structura cât și statutul societății,

aspecte aduse în discuție în apărare.

Concretizând cele arătate,

se reține calitatea de proprietară a reclamantei SC C. SA Iași asupra suprafeței

de 1.254,55 m.p. teren situată în Iași B-dul xxx calitate ce rezultă din

certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 10 august 1995. Existența

dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantei asupra acestei suprafețe face

ca excepția lipsei calității sale procesuale să fie nefondată.

Raționamentul aplicat

atunci când s-a stabilit apartenența dreptului de proprietate al terenului aparținând

reclamantei face ca analiza incidenței dispozițiilor art. 28 din Legea nr. 137/2002

să devină oțioasă. În discuția nu sunt daune cauzate cumpărătoarei SC R. SRL la

care este ținută instituția publică implicată în privatizare în condițiile reglementate

de art. 28. Încheierea contractului de vânzare – cumpărare de acțiuni și implicit

stabilirea prețului s-au făcut fără a fi avut în vedere dreptul de proprietate al

societății privatizate SC C. SA Iași asupra terenului în litigiu.

Acestea sunt motivele

ce îndreptățesc instanța a respinge excepția prescripției dreptului la acțiune

invocată de A. Iași la ultimul termen de judecată în baza art. 39 din Legea nr.

137/2002.

Nici excepția inadmisibilității

acțiunii nu poate fi primită.

Primordial se evidențiază

dispozițiile art. 21 din Constituția României și art. 6 din CEDO care

reglementează liberul acces la justiție.

Pe de altă parte incidența

dispozițiilor art. 28 și urm. din Legea nr. 137/2002 neputând fi reținută în

cauza pentru motivele anterior prezentate nici consecințele pe care A. Iași le trage

din interpretarea acestor texte nu pot fi primite.

Urmează a fi respinsă

și excepția prescripției achizitive de 10 ani. Uzucapiunea de 10 până la 20 de

ani, poate fi invocată atunci când posesorul posedă un bun imobil în baza unui just

titlu (justă cauză) și este de bună credință (art. 1895 C. civ.). Constituie just

titlu orice act juridic translativ de proprietate (vânzarea, donația, schimbul,

legatul cu titlu particular) când emană de la un altul decât de la adevăratul proprietar.

Or, invocând uzucapiunea, pârâtul A. Iași, nici măcar nu arată care este justul

său titlu ce-i fundamentează susținerea. În condițiile în care protocolul nr. X/1996

este justul său titlu potrivit chiar susținerilor sale, acesta pe de o parte, privit

strict prin prisma interpretării sale este de natură a transmite dreptul de proprietate.

Pe de altă parte, justul titlu trebuie să provină de la o altă persoană decât proprietarul,

în speță SC C. SA, condiție care nu este îndeplinită.

Soluționarea excepției

lipsei calității procesuale pasive a A. Iași se impune a fi făcută prin prisma mențiunilor

din cartea funciară.

Prin încheierea nr. 4492

pronunțată la data de 22 ianuarie 2008 de J. Iași, a fost admisă cererea formulată

de Statul Român dispunându-se intabularea dreptului de proprietate al acestuia

asupra imobilului construit și neconstruit în suprafață de 21.385 mp situat în

Iași, B-dul Poitiers. În același timp a fost notat și dreptul de administrare

asupra aceluiași imobil în favoarea A. Iași.

Ulterior, prin încheierea

din 29 octombrie 2008 J. Iași a dispus înscrierea dreptului de proprietate în

favoarea Statului Român și a dreptului de administrare în favoarea M.I.R.A. prin

Inspectoratul Județean al Poliției de Frontieră Iași asupra parcelei curte,

construcții 1 CC în suprafață de 1.497 m.p. pe care se afla construcțiile C 1 și

C 2 pavilioane administrativ situată în Iași, B-dul Poitiers.

Având drept punct de

plecare titularii dreptului de administrare astfel cum rezultă din evidențele de

carte funciară precum și deplina concordanță ce există prezumtiv între scriptic

și faptic rezultă că atributele posesiei și folosinței asupra suprafeței de teren

în litigiu, astfel cum aceasta a fost identificată de reclamanta prin cererea de

repunere a cauzei pe rol și de către experți în lucrarea efectuată, sunt în

exercițiul pârâtul A. Iași. Concluzia se desprinde și prin raportarea amplasamentului

suprafeței de teren în litigiu la amplasamentul construcțiilor ce sunt edificate

pe întreaga suprafață de teren parte fosta proprietate a reclamantei SC C. SA În

mod strict se are în vedere că construcțiile C 1 și C 2 pe care B. Iași are un

drept de administrare alături de suprafața de 1.497 m.p. teren aferentă sunt

amplasate înspre Șos. Manta Roșie în antiteză cu celelalte construcții aflate în

administrarea A. Iași și care converg către suprafața de teren în litigiu astfel

cum aceasta este configurată de raportul de expertiză.

Ca atare, excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului A. Iași nu poate fi primită.

Soluționarea excepției

lipsei calității procesuale pasive a B. Iași precum și a fondului cererii de revendicare

presupune premergător analizarea de către instanță a cererilor de arătare a titularului

dreptului formulate de pârâtul A. Iași și intervenientul B. Iași, precum și a cererii

de chemare în judecată a altor persoane formulată de A. Iași.

Potrivit art. 64 C.

proc. civ. pârâtul care deține un lucru pentru altul sau care exercită în

numele altuia un drept asupra unui lucru, va putea arăta pe acela în numele căruia

deține lucrul sau exercită dreptul, dacă a fost chemat în judecată de o

persoană care pretinde un drept real asupra lucrului.

Totodată, potrivit art.

12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998 în litigiile referitoare la dreptul de proprietate

asupra bunului titularul dreptului de administrare are obligația să arate instanței

cine este titularul dreptului de proprietate potrivit prevederilor Codului de procedură

civilă. În litigiile prev. la alin. 4 Statul este prezentat de M.F. (alin. (5) al

art. 12).

Art. 66 C. proc. civ.

nu prevede situația în speță când cel arătat ca titular al dreptului se înfățișează

și recunoaște susținerile pârâtului dar reclamantul nu este de acord cu înlocuirea

(potrivit celor arătate cu ședința publică din data de 5 iulie 2008). Instanța subscrie

soluției potrivit căreia terțul rămâne în proces în calitate de intervenient principal

context în care are a se pronunța și în contradictoriu cu acesta respectiv Statul

Român prin M.F.

Chemarea în judecată a

altor persoane este reglementată de Codul de procedură civilă în cadrul art. 57

– 59.

Potrivit textului art.

57 C. proc. civ. oricare din părți poate să cheme în judecată o altă persoană care

ar putea să pretindă aceleași drepturi ca și reclamantul. Specific acestei forme

de intervenție forțată este faptul că terțul ar putea pretinde aceleași

drepturi ca și reclamantul. Temeinicia cererii de chemare în judecată a altor

persoane presupune o cercetare a fondului raportului juridic dedus judecății întrucât

doar așa se poate stabili dacă cel chemat în judecată poate pretinde sau nu aceleași

drepturi ca și reclamantul.

Testimoniile administrate

în cauză conduc spre concluzia că persoanele chemate în judecată în condițiile art.

57 C. proc. civ. nu pot pretinde același drept de proprietate ca și

reclamantul. De altfel însuși titularul acestei cereri A. Iași, motivând cererea

arată că M.I.R.A. este titular al dreptului de administrare și nicidecum a dreptului

de proprietate. În privința B. Iași se arată că acesta are sediul în imobilul din

Iași, B-dul Poitiers. Această formă de intervenție nu poate fi folosită pentru introducerea

în proces a unui al doilea pârât pentru că pârâtul nu ar putea pretinde aceleași

drepturi ca și reclamantul, așa cum are textul.

Acestea sunt motivele

care justifică respingerea cererii de chemare în judecată a altor persoane respectiv

M.I.R.A. și B. Iași.

Pentru considerentele

arătate în analiza excepției lipsei calității procesuale pasive a I. Iași și

față de cele 2 încheieri ale J. Iași din 22 ianuarie 2008 și din 29 octombrie 2008

excepția lipsei calității procesuale pasive a B. Iași este întemeiată.

În soluționarea cererii

de revendicare, se va face aplicarea art. 480 C. civ. Potrivit textului de lege

proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un lucru în

mod exclusiv și absolut, însă în litigiile determinate de lege.

Coroborarea și

interpretarea înscrisurilor depuse la dosar conturează calitatea reclamantei de

titulară a dreptului de proprietate la momentul sesizării instanței cu privire la

suprafața de 1.254,55 m.p. teren situată în Iași B-dul xxx. Proprietatea publică

a Statului Român s-a mărit în anul 1996 ca urmare a transmiterii fără plată prin

H.G. nr. 204, a imobilului construit și neconstruit în suprafață de 18.212 m.p.

teren situat în Iași B-dul xxx din patrimoniul societății reclamante SC C. SA Iași,

la acel moment societate cu capital de stat. Ulterior din patrimoniul reclamantei

a ieșit o altă suprafață având întinderea de 4.257,45 m.p. situată la aceeași

adresă. Efectuarea operațiunilor matematice evidențiază o întindere a suprafeței

rămase în proprietatea reclamantei de 1.254,55 m.p. teren. Fiind dovedită calitatea

reclamantei de proprietară a acestei suprafețe de teren, aplicarea art. 480 C.

civ. nu poate fi dispusă decât în limitele acestei suprafețe.

În rapoartele de expertiză

efectuate în cauză fiecare din cei 3 experți desemnați au reținut întinderi diferite

ale suprafețelor de teren predate în fapt în baza protocolului încheiat în anul

suprafață de 19.635 m.p. expertul consultant E. a reținut suprafața aceluiași

teren ca fiind 19.558 m.p. iar expertul E. a reținut o suprafață de 19.595 m.p.

Independent de întinderea suprafeței de teren aflată în posesia și folosința pârâtului

A. Iași (fie aceasta de 19.635, fie de 19.595, fie de 19.558 m.p.) recunoașterea

și eficientizarea dreptului de proprietate al reclamantei nu poate depăși limitele

acestuia exprimate în 1.254,55 m.p. Or, chiar dacă s-ar lua în calcul cea mai mică

suprafață de teren aflată în uzul pârâtului A. Iași respectiv de 19.558 m.p. diferența

stăpânită în plus față de cea transmisă prin H.G. nr. 204/1996 (de 18.212 m.p.)

este de 1.346 m.p., mai mare decât suprafața pentru care instanța a reținut calitatea

reclamantei de titulară a dreptului. Această diferență se explică prin faptul că

încă din momentul întocmirii situației centralizatoare suprafața de teren deținută

de reclamantă în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate era

mai mică decât suprafața rezultată în urma măsurătorilor respectiv 23.724 m.p. față

de 23.852 m.p. (cu 128 m.p. teren).

Materializarea în

teren a acestei suprafețe de 1.254,55 m.p. făcută de expertul principal D. și

de expertul consultant E. trebuie însușită de instanță. Imposibilitatea

absolută de determinare reală a suprafeței de 1.254,55 m.p. rezultată din neconcordanțele

dintre H.G. nr. 204/1996 și protocolul încheiat în baza acesteia în același an

1996, ce a condus la predarea primirea unei suprafețe mai mari decât cea transmisă

de 18.212 m.p. nu-i poate fi imputată reclamantei și nici nu este de natura a-i

nega dreptul său de proprietate. Soluția contrară celei pronunțate înseamnă practic

sancționarea, lipsită de orice culpă deci de fundament juridic, a reclamantei,

lucru inadmisibil în lumina principiilor generale ale dreptului pozitiv și a echilibrului

în care constă dreptul. Era în căderea emitentului Hotărârii nr. 204 să stabilească

exact prin repere topografice suprafața de 18.212 m.p. teren ce a făcut obiect al

celor hotărâte pentru a se putea proceda la predarea primirea în acord cu cele statuate

acordându-se astfel posibilitatea efectivă de verificare a concordanței între cele

dispuse și cele aplicate.

Întrucât prin lucrarea

efectuată nu s-a identificat strict suprafața cu întinderea de 1.254,55 m.p. iar

dispoziția expresă a instanței în acest sens ar fi presupus o antepronunțare pe

fondul cauzei, rămâne a se proceda în cursul executării fie de bunăvoie, fie silit,

la determinarea exactă a acestei arii. Spre acest final se impune a se da eficiență

celor 2 laturi megieșite la Sud cu B-dul Poitiers și la Nord cu suprafața de 4.060

m.p. înstrăinată de reclamantă până la întregirea suprafeței de 1.254,55 m.p.

Față de cele expuse,

reținând transgresarea de către pârâta A. Iași și de către intervenientul principal

Statul Român prin Ministerul Finanțelor a dreptului de proprietate al

reclamantei SC C. SA Iași asupra suprafeței de 1.254,55 m.p. teren, în baza art.

480 C. civ. urmează a dispune conform celor cuprinse în prezenta hotărâre.

Cererii reconvenționale

formulate de pârâta A. Iași, îi sunt aplicabile dispozițiile art. 20 alin. (3) din

Legea nr. 146/1997 și ale art. 9 alin. (2) din O.G. nr. 32/1995 în acord cu

care neîndeplinirea obligației de plată a taxei judiciare de timbru și timbru

judiciar până la termenul stabilit se sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii.

În ședința publică din data de 25 februarie 2009 instanța i-a pus în vedere pârâtei

reclamante să achite taxa judiciară de timbru aferentă cererii sale

reconvenționale în cuantum de 1.439,69 RON și timbru judiciar de 5 RON în

conformitate cu dispozițiile art. 2 din Legea nr. 146/1997 și art. 3 din O.G. nr.

32/1995. Respingerea cererii de reexaminare formulată împotriva modului de stabilire

a taxei judiciare de timbru prin încheierea din 25 martie 2009 îndatora pârâta reclamantă

A. Iași la îndeplinirea obligației impusă legislativ. Or, aceasta nu a înțeles să

se conformeze celor dispuse de instanță.

Aplicarea dispozițiilor

art. 274 C. proc. civ. se va face corespunzător pretențiilor admise acordându-se

taxa judiciară de timbru și timbru judiciar corespunzătoare valorii celor 1.254,55

m.p. teren pentru care s-a admis acțiunea în revendicare, iar celelalte

cheltuieli de judecată (onorarii expert) proporțional pretențiilor admise în limita

procentului de 22,23% pe care suprafața de 1.254,55 m.p. o reprezenta din suprafața

de 5.640 m.p. teren revendicată. În cauză, nu s-a făcut dovada cuantumului

onorariului de avocat prin nedepunerea chitanței care să ateste plata acestuia.

Întrucât diferența de

onorariu de expert pentru D. nu a fost achitată, reclamanta va fi obligată la

plata acesteia în cuantum de 3.500 lei sumă în privința căreia s-a făcut aplicarea

art. 274 C. proc. civ.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel Inspectoratul de Jandarmi Județean Iași și Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a

Finanțelor Publice a Județului Iași.

Prin cererea de apel

formulat de Inspectoratul de Jandarmi Iași s-au adus următoarele critici

hotărârii instanței de fond.

- în mod greșit

instanța a respins excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de

intimată câtă vreme, după privatizarea integrală a societății, aceasta a

dobândit un statut cu alte norme incidente patrimoniului său, în acest caz fiind

incidente prevederile art. 39 din Legea nr. 137/2002 și art. 40 alin. (1) din Legea

nr. 137/2002.

- în mod greșit s-a

respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei. A solicitat în

susținerea acestei excepții ca reclamanta să fie obligată să depună raportul de

evaluare și stabilire a valorii activelor fără ca acest raport să fie depus.

Numai în condițiile

în care reclamata prezintă acest înscris prin care face dovada că valoarea suprafeței

de teren revendicată a fost încorporată în valoarea activelor și în capitalul

social, reclamanta poate pretinde un drept de proprietate asupra acestei

suprafețe de teren.

- în mod greșit s-a

respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Inspectoratului de

Jandarmi Județean Iași, atâta timp cât odată cu privatizarea societății

reclamante, prin încheierea contractului de privatizare, aceasta a devenit o cu

totul altă persoană juridică, având un alt patrimoniu o altă structură și un

alt statut decât persoana juridică din patrimoniul căreia prin H.G. nr. 204/1996

a fost trecut în patrimoniul public al statului imobilul din care face parte

suprafața de teren revendicată.

Apelantei nu îi este

opozabilă documentația încheiată în cadrul procedurii de privatizare a

societății reclamante și nici contractul de privatizare în urma căruia SC C. SA

a fost vândută de către instituția publică implicată (de către A.P.A.P.S.) unor

persoane fizice juridice de drept privat.

Astfel reclamanta are

doar posibilitatea de a promova acțiune judecătorească împotriva instituției

publice implicate în privatizare.

- în mod greșit s-a

respins excepția inadmisibilității acțiunii întrucât reclamanta SC C. SA nu

poate solicita pe calea acestei acțiuni realizarea unui drept conferit de

legile speciale în domeniul privatizării societăților comerciale având doar

posibilitatea de a promova acțiune judecătorească pe calea prevăzută de art. 28

și urm. din Legea nr. 137/2002.

Mai mult, potrivit

punctului 16.5 din contractul din 24 martie 2008 depus la dosar, acesta are

valoare de cesiune de acțiuni, conform art. 98 alin. (1) din Legea nr. 31/1990,

acest aspect având relevanță și în ceea ce privește modalitatea și competența

de soluționare a oricăror neînțelegeri care rezultă din interpretarea

contractului.

În ceea ce privește

excepția prescripției achizitive, soluția de respingere este greșită, deoarece

apelanta a făcut dovada că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 185 C.

civ.

În mod greșit s-a

anulat ca netimbrată cererea reconvențională.

Pe fondul cauzei

soluția este în contradicție cu probele administrate în cauză.

Astfel, instanța de

fond a reținut că relevantă în litigiul în care se reclamă dreptul real de

proprietate este întinderea suprafeței de teren pentru care la amplasamentul

indicat, reclamantei i-a fost atestat dreptul de proprietate prin certificatul

exhibat în susținerea dreptului său.

Numai că întinderea

acestei suprafețe de teren de pe acest amplasament rezultă din documentația

privind stabilirea și evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul SC C. SA - Depozite

Bulevard Poitiers (Depozitul 3 Confecții) cu nr. 11596/1992 aflată la fila

90-120 din dosar.

Această documentație

trebuie analizată în integritatea sa cu acordarea importanței cuvenite titlului

în baza căruia a fost emisă.

Soluția instanței de

fond este criticabilă, ea fiind pronunțată cu ignorarea atât a concluziilor

expertizei efectuate în cauză, cât și a legalității documentației care a stat

la baza emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate al

reclamantei asupra terenului în litigiu, acesta din urmă fiind emis cu

încălcarea dispozițiilor H.G. nr. 834/1991.

Eliberarea

certificatului de atestare a dreptului de proprietate s-a făcut cu încălcarea

dispozițiilor imperative prevăzute de H.G. nr. 834/1991, în sensul că

documentația ce a stat la baza emiterii lui a fost incompletă, lipsind actele

primare de proprietate ale SC C. SA.

Astfel, în temeiul art.

2 din H.G. nr. 834/1992 au fost emise criteriile privind stabilirea și

evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital

de stat nr. 2665/1992.

Potrivit art. 4 lit. a)

din aceste criterii, pentru emiterea Certificatului de atestare a dreptului de

proprietate era necesară constatarea existenței titlului asupra terenurilor

precum și planurile și schițele anexe la titlu.

Or, în documentația

privind stabilirea și evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul SC C. SA

–Depozite Bulevard Poitiers (depozitul 3 Confecții) cu nr. 11596/1992 aflată la

fila 90-120 nu se regăsesc planurile și schițele anexă la titlurile în baza

cărora a fost emis certificatul de atestare.

Raționamentul

instanței este greșit atunci când raportat la probele administrate în cauză

face aplicarea disp. art. 480 C. civ.

Într-o acțiune în

revendicare reclamantul are obligația să-și dovedească existența dreptului.

În lipsa unor dovezi

pârâtul nu poate fi obligat să-și dovedească el titlul său de proprietate

deoarece legea ocrotește posesia independent de vreo dovadă a dreptului ce

pretinde a se manifesta prin ea.

Instanța trebuia să

compare titlurile părților în condițiile în care certificatul de atestare

eliberat reclamantei este incomplet și eliberat cu încălcarea dispozițiilor H.G.

nr. 834/1991.

În acest sens se

impune a se analiza înscrisul aflat la fila 99 dosar și care face parte din

documentația privind stabilirea și evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul SC

C. SA.

Atât la pct. A din

acest înscris în care este consemnat titlul asupra terenurilor și suprafețele

aferente acestui titlu rezultă un total al suprafeței incintei (ST) de 16647 mp

la care se adaugă suprafața construită de 7.077 m.p. din aceste două valori

rezultând suprafața delimitată pe bază de titlu de 23.724 m.p.

Din același înscris

se poate observa că titlul asupra terenului în suprafață de 16647 (ST) îl

constituie două ordine ale Ministerului Industriei Ușoare nr. 2280/1984 prin

care a fost predată suprafața de 14682 m.p. teren și alte mijloace fixe

reprezentând clădiri și amenajări ale terenului și clădirilor și Ordinul MIU nr.

419/1998, prin care a fost predat suprafața de 1965 mp teren și alte mijloace

fixe reprezentând clădiri și amenajări ale terenurilor și clădirilor.

De notat este faptul

că în cele două titluri este stabilită întinderea suprafeței de teren, însă nu

este stabilită și întinderea suprafețelor construite și cea a amenajărilor și

nu se arată dacă aceste din urmă suprafețe se adaugă terenului sau sunt incluse

în suprafața terenului.

Este adevărat că în

anexa la procesul-verbal întocmit în baza Ordinului nr. 2280/1984 este

stabilită suprafața clădirilor și amenajărilor, suprafețe care sunt

recapitulate și pe verso-ul filei 100 dosarul tribunalului. Acest proces verbal

ca de altfel și cele două ordine ale MIU nu au însă atașate schițe care să

delimiteze întinderea suprafețelor, știind faptul că, mai ales în acele

perioade nu se acorda atenție măsurării terenurilor.

De observat este și

faptul că pentru Ordinul nr. 419/1998 nu există în documentație un astfel de

proces-verbal.

Concluzionând, la

data încheierii documentației, privind stabilirea și evaluarea terenurilor, SC

C. SA deținea pe bază de titlu Iași B-dul xxx doar suprafața de 16.647 mp însă

a fost stabilită suprafața deținută pe bază de titlu ca fiind 23.724 mp

(suprafață notată în coloana 1 de la pct. 4 a Anexei 2 la Certificatul de

atestare).

Dacă reclamanta nici

măcar nu a făcut vorbire în acțiunea sa în revendicarea de existența din

cuprinsul Documentației privind stabilirea și evaluarea terenurilor, aceasta

poate fi consecința faptului că nu a dorit lămurirea aspectelor legate de

titlul său asupra terenului, mizând în culpa sa procesuală, pe eficiența unor

aspecte de detaliu și pe complexitatea aspectelor considerate tehnice, deși

este evidentă primordialitatea juridică a titlului asupra terenului, consemnat

la punctul A din înscrisul de la fila 95 dosar tribunal.

Nu este corectă

motivarea instanței de fond, cum că la data emiterii H.G. nr. 204/1996 nu

existau reglementări privind modul de dobândire a proprietății publice. Este ca

și cum prevederile constituționale privitoare la proprietate, stipulate în art.

135 din Constituția din 1991, ar fi fost inoperante la acea dată, ca și

celelalte reglementări în materie de proprietate publică sau domeniu public, în

vigoare la acea dată.

Dincolo de rigoarea

pe care o astfel de susținere o presupune, din nou se impune a se constata o

apreciere eronată a probelor administrate dar și elementelor de drept

aplicabile.

De altfel, instanța

ar fi trebuit să observe că la acea dată existau numeroase acte normative care

stabileau modalități de dobândire a dreptului de proprietate publică.

De asemenea, potrivit

art. 135 din Constituția României care era în vigoare în anul 1996, la alin. (4)

este stipulat că fac obiectul exclusiv al proprietății publice toate bunurile,

bunuri stabilite de lege. La data emiterii H.G. nr. 204/1996 era în vigoare

Legea fondului funciar care prevede că terenurile pentru nevoile de apărare

erau încadrate în categoria terenurilor cu destinații speciale.

Tot în același act

normativ se stipulează că terenurile pot aparține domeniului public sau

domeniului privat.

Terenurile care fac

parte din domeniul public sunt scoase din circuitul civil, dacă prin lege nu se

prevede altfel.

Cu referire la

inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului, instanța a constatat

că identificarea bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului s-a

făcut prin trimitere la H.G. nr. 204/1996, ajungând la concluzia că nici

aceasta nu putea produce efecte mai largi decât hotărârea. Pentru a ajunge la

această concluzie instanța a avut în vedere și prevederile art. 25 și 32 din Legea

nr. 7/1996 privitoare la opozabilitatea față de terți pe care îi are înscrierea

în cartea funciară, cu precizarea inoperării în privința suprafeței terenurilor

dată de art. 32 lit. a).

Și de această dată

analiza instanței de fond se face tratarea diferențiată în raport de cele două

părți, a elementelor de fapt și de drept pe care le ia în considerare în

motivarea soluției date.

În ceea ce privește

opozabilitatea față de terți pe care îl are înscrierea în cartea funciară în

ceea ce privește suprafața terenului, instanța argumentează în favoarea SC C.

SA pe considerentul incidenței art. 25 și 32 din Legea nr. 7/1996.

Instanța nu continuă

analiza și nu arată că atât Certificatul de atestare M08 nr. 101/1996 cât și H.G.

nr. 204/1996 și Protocolul din 31 mai 1996 au fost emise anterior intrării în

vigoare pe data de 25 iunie 1996 a Legii 7/1996.

Instanța nu are în

vedere prevederile art. 57 din Legea nr. 7/1996.

Or, în condițiile în

care protocolul a fost emis în baza H.G. nr. 204/1996 nu-i poate fi înlăturat

caracterul de act juridic de transmitere a dreptului real imobiliar și care a

fost emis în condițiile legii fiind semnat de reprezentanții legali ai

predătorului și a fost acceptat de primitor.

Prin cererea de apel

formulată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice Iași s-au invocat următoarele critici:

- excepția lipsei

calității de reprezentant a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Astfel, conform art. 3

pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 privind funcționarea Ministerului Finanțelor

Publice și a Agenției Naționale pentru Administrare Fiscală, Ministerul

Finanțelor Publice reprezintă Statul ca subiect de drepturi și obligații în

fața instanțelor precum și în orice alte situații în care acesta participă

nemijlocit în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabilește în

acest scop un alt organ.

Direcțiile generale

ale finanțelor publice județene asigură reprezentarea Ministerului Finanțelor

Publice în teritoriu numai în baza unui mandat special, a unei delegații de

reprezentare emisă pentru fiecare cauză în parte.

În cauza de față

cererea de chemare în judecată a fost înregistrată inițial pe rolul

Judecătoriei Iași pentru care Direcția Generală a Finanțelor Publice a

Județului Iași a primit mandatul din 13 februarie 2008, însă după declinarea

cauzei spre soluționare Tribunalul Iași, secția civilă, instanța nu a mai citat

în mod legal pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice mai întâi

la sediul său central ci a transmis citațiile la sediul Direcției Finanțelor

Publice.

Mandatul special a

operat numai pentru prima judecată ulterior nu a mai existat un astfel de

mandat, astfel că Direcția Finanțelor Publice a Județului Iași nu mai avea

calitatea de reprezentant al statului, astfel că se impune admiterea excepției

și citarea în cauză a Ministerului Finanțelor Publice.

Cu privire la fondul

litigiului s-a susținut că în mod greșit instanța de fond a reținut o transferare

a dreptului de proprietate dobândit de reclamanta SC C. SA Iași către

Inspectoratul Județean de Poliție Iași în condițiile în care nici prin

lucrările de specialitate nu s-a identificat strict această suprafață, cum de

altfel cei trei experți desemnați în cauză nu au putut determina cu exactitate

ce suprafață a fost efectiv preluată prin Protocolul din 31 mai 1996.

Instanța de judecată

a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând natura și

înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, în sensul că prin

hotărârea pronunțată nu s-a pronunțat în mod corect cu privire la cererea

formulată de reclamanta SC C. SA, astfel că pe fondul cauzei a solicitat

respingerea acțiunii ca neîntemeiată și admiterea apelului.

Prin Decizia nr. 17 din

4 februarie 2011, Curtea de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, a

respins

cererile de apel formulate de Inspectoratul de Jandarmi Județean Iași și de

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția

Finanțelor Publice a Județului Iași împotriva sentinței civile nr. 1525 din 7

iulie 2010 a Tribunalului Iași pe care a menținut-o.

A obligat apelantul

Inspectoratul de Jandarmi Județean Iași să plătească intimatei SC C. SA Iași

suma de 1.750 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A obligat apelantul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentată de Direcția

Finanțelor Publice a Județului Iași să plătească intimatei SC C. SA Iași suma

de 1.750, lei cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel a reținut

următoarele:

Motivele de apel care

vizează soluția de respingere a excepțiilor invocate de pârât sunt nefondate.

În mod corect

instanța a respins excepția prescripției dreptului la acțiune. Astfel,

reclamanta a investit instanța cu o acțiune în revendicare imobiliară, care

este o acțiune reală imprescriptibilă.

Argumentele apelantei

în susținerea acestei excepții cum că reclamanta după pronunțare a dobândit un

alt statut, astfel că în cazul acțiunii de față sunt aplicabile dispozițiile art.

35 din Legea nr. 137/2002 și art. 40 alin. (1) din Legea nr. 137/2002 este

nefondată. Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea

privatizării stabilește cadrul juridic pentru accelerarea procesului de

privatizare, iar art. 39 și 40 din Legea nr. 137/2002 invocate de apelant se

află la cap. 7 cu privire la situația litigiilor evident legate de aplicarea

acestei legi.

Or, în speță

reclamanta a invocat ca și temei al acțiunii art. 480 C. civ., formulând

acțiune în revendicare pe drept comun, astfel încât temeiurile prevăzute de art.

39 din Legea nr. 137/2002 nu sunt incidente în cauză.

Astfel acțiunea în

revendicare fiind o acțiune reală de apărare a dreptului de proprietate este

imprescriptibilă, motiv pentru care în mod corect instanța a respins excepția

prescrierii dreptului la acțiune.

În mod corect a

respins excepția calității procesuale active a reclamantei.

Calitatea procesuală

activă într-o acțiune în revendicare este dată titularului dreptului de

proprietate.

Or, reclamanta și-a

justificat această calitate cu titlul de proprietate, certificatul de atestare

a dreptului de proprietate emis la data de 10 august 1995.

De asemenea și

pârâtul-apelant își justifică calitatea procesuală pasivă în acțiunea în

revendicare fiind în situația posesorului neproprietar, iar susținerile

apelantului că sunt justificate excepțiile invocate privitor la calitatea

procesuală activă și pasivă raportat la legea privatizării nu pot fi primite,

acțiunea promovată fiind o acțiune de revendicare pe drept comun, întemeiată pe

dispozițiile art. 480 C. civ. Excepția inadmisibilității acțiunii de asemenea a

fost corect respinsă de instanța de fond.

Astfel, reclamanta în

calitate de titular al dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu are

deschisă calea acțiunii în revendicare pentru apărarea dreptului său de

proprietate.

Acțiunea în

revendicare, ca mijloc procedural de apărare a dreptului de apărare este în

concordanță cu principiul liberului acces la justiție.

În mod corect a fost

respinsă și excepția prescripției achizitive de 10-20 ani.

Dobândirea dreptului

de proprietate ca efect al uzucapiunii de 10-20 ani poate fi invocat numai

atunci când posesorul posedă bunul în baza unui just titlu.

Constituie just titlu

orice act translativ de proprietate când emană de la un altul decât adevăratul

proprietar.

Or, pârâtul nu a

invocat nici un just titlu în sensul art. 1897 C. civ., astfel încât în mod

judicios această excepție a fost respinsă.

Este legală soluția

instanței de fond de a anula ca netimbrată cererea reconvențională formulată de

pârâtul-apelant.

Astfel acestuia i s-a

pus în vedere să timbreze cererea reconvențională prin care a solicitat

obligarea reclamantei la suma de 24.219,38 lei reprezentând cheltuieli cu

întreținerea conservarea și îmbunătățirile aduse imobilului revendicat, cu sumă

de 1.439,64 lei și timbru judiciar de 5 lei.

Cererea de

reexaminare formulată de pârât împotriva modului de stabilire a taxei judiciare

de timbru a fost respinsă, astfel că apelantul avea obligația să achite taxa

judiciară de timbru, astfel cum o impune dispozițiile art. 20 alin. (1) și (2)

din Legea nr. 146/1997. La termenul de judecată din 29 aprilie 2009

reprezentantul pârâtei-reclamante a declarat că nu înțelege să achite taxa

judiciară de timbru, astfel că în mod legal instanța a aplicat dispozițiile art.

20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 și a anulat ca netimbrată cererea

reconvențională formulată de pârât.

În consecință toate

criticile vizând modul de soluționare a excepțiilor invocate sunt nefondate.

Criticile vizând

fondul litigiului formulate de apelanții-pârâți sunt de asemenea nefondate,

instanța de fond a analizat și interpretat corect probele administrate în cauză

și a aplicat în mod corect dispozițiile legale incidente în cauză.

Astfel, în cadrul

acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., instanța

este ținută la compararea titlurilor de proprietate ale părților. În cauză

reclamanta a depus certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 10

august 1995.

Conform acestuia

suprafața de teren în proprietatea exclusivă a SC C. SA este de 56.386,00 mp

iar suprafața cu cota indiviză este de 138,30 m.p.

Cu privire la ambele

suprafețe se face mențiunea că sunt identificate prin anexa 2.

În mod corect

instanța de fond a stabilit că relevant pentru litigiul de față este întinderea

suprafeței de teren pentru care la amplasamentul indicat, Iași B-dul xxx,

reclamantei i-a fost atestat dreptul de proprietate prin certificatul de

atestare a dreptului de proprietate.

Atâta timp cât acest

titlu nu a fost desființat, și nu s-a cerut acest lucru, criticile apelantei

pârâte în legătură cu nelegalitatea acestuia nu pot fi analizate în cadrul

procesual de investire.

Este real că prin

Hotărârea nr. 204 din 27 martie 1996 Guvernul României a aprobat transmiterea fără

plată a imobilului compus din construcții și terenul aferent situat în Iași, B-dul

xxx, identificat potrivit anexei care face parte din hotărâre din patrimoniul SC

C. SA în proprietatea publică a Statului în administrarea Ministerului de

Interne ca sediu pentru unitatea de grăniceri în cadrul Comandamentului

Național al Grănicerilor.

Patrimoniu SC C. SA a

fost diminuat cu valoarea de inventar a imobilului prevăzut la art. 1,

reevaluat în condițiile legii fără micșorarea capitalului aferent F.P.P. II Moldova

prin compensarea cotei aferente de către F.P.S.

Anexa la care se face

trimitere în H.G. nr. 204/1996 face parte integrantă din această hotărâre și cuprinde

datele de identificare a cons