ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1768/2017

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin decizia nr. 2458 din 25 noiembrie 2015 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 1091 din 24 noiembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reținut, în esență, că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 5 din Noul C. proc. civ. invocat de recurenți este nefondat, întrucât pretinsa încălcare a dispozițiilor legale menționate în cererea de recurs este nereală, în condițiile în care lipsa reclamantului nu a fost justificată printr-o cerere care să aducă la cunoștința instanței de apel faptul că acesta nu se poate prezenta din motive medicale, independente de voința sa, însoțită de actul justificativ care să probeze susținerile reclamanților.

De asemenea, s-a reținut, că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 din Noul C. proc. civ. invocat de recurenți este nefondat, întrucât din examinarea considerentelor deciziei recurate rezultă clar de ce instanța de apel a constatat lipsa de interes a reclamanților în promovarea prezentei acțiuni. Astfel, decizia atacată cuprinde motivele în fapt și în drept, în temeiul cărora s-a constatat lipsa de interes a reclamanților în promovarea cererii de chemare în judecată.

În ceea ce privește, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 din Noul C. proc. civ. s-a reținut, în sinteză, că nici acesta nu este fondat, întrucât art. 33 din Noul C. proc. civ. invocat de recurenți ca fiind încălcat, vizează de altfel interesul de a acționa, respectiv condițiile interesului care trebuie să fie determinat, legitim, personal și actual, condiții ce au fost analizate de instanța de apel în considerentele deciziei atacate.

Împotriva acestei decizii contestatorul B. a formulat contestație în anulare, în cuprinsul căreia a susținut că instanța de recurs nu s-a pronunțat cu privire la cererea de intervenție în cauză a intervenientului accesoriu C. S.A., încălcându-se prevederile art. 67 alin. (1) din Noul C. proc. civ. și art. 64 alin. (2) din același cod.

Raportat la acest aspect, contestatorul a considerat că sunt aplicabile prevederile art. 503 alin. (1) C. proc. civ., deoarece nu a fost citat și nu au fost îndeplinite condițiile judecării cererii de intervenție accesorie.

Totodată, contestatorul a arătat că instanța de recurs nu a luat în discuție înscrisurile pe care le-a depus prin Serviciul Registratura Generala a ICCJ, sub nr. x din 22.09.2015, existente în dosarul cauzei la filele x prin care făcea trimitere la dosarul x/2015, aflat la aceea dată pe rolul Tribunalului București și care avea ca obiect rezoluțiunea contractului nr. x/2012.

În raport de acest aspect, contestatorul a precizat că Tribunalul București, în motivarea hotărârii nr. 1380/2015 pronunțată în dosarul x/2015, a arătat că nu s-a înstrăinat un drept de proprietate cu privire la imobilul situat în București, Bd. x nr. 45 sect. 1, acesta rămânând în proprietatea recurenților în virtutea Certificatului de Moștenitor nr. x/06.02.2013, motiv pentru care existând un drept de proprietate implicit exista și interesul în cauză.

Având în vedere art. 504 alin. (2) din Noul C. proc. civ., contestatorul a susținut că și acest motiv este incident în promovarea prezentei contestații.

În ceea ce privește disjungerea dosarului inițial, contestatorul a mai arătat că aceasta nu a fost analizată de instanța de apel și de instanța de recurs prin prisma prevederilor art. 99 alin. (2) din Noul C. proc. civ., deși toate actele atacate aveau o cauză comună și erau în strânsă legătură, așa cum prevede textul legal.

Contestatorul a arătat că, prin respingerea recursului, Înalta Curte respinge și posibilitatea anulării contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x și a protocolului nr. 772, pentru cauză ilegală deoarece trebuie ținut seama, în contextul afirmațiilor de mai sus și de prevederile contractuale stipulate în contractul nr. x, respectiv art. 1 pct. 1.1 și art. 4 pct. 4.2.

S-a mai arătat că, în aceeași zi, la același notar s-a semnat și contractul prin care D. S.A. cedează 85,10 % din acțiunile sale societății E. S.A. (autentificat sub nr. x/2007).

In aceste condiții, cumpărătorul a obținut pachetul majoritar de acțiuni la un preț preferențial, iar vânzătorul a obținut un preț pentru un bun care nu îi aparținea. S-a arătat că, în fapt, cel care deținea 85% din acțiuni ar fi dispus și de modul în care s-ar fi folosit fondurile societății D. S.A., implicit și suma de 2.700.000 Euro dobândită de aceasta în baza contractului autentificat sub nr. x/2007. In bilanțul societății D. S.A. pentru anii 2007 și 2008, a susținut contestatorul, nu figurează această tranzacție, motiv pentru care acesta a menționat că prețul a fost însușit de directoarea F., care prin fals și uz de fals "a înglobat" imobilul din Bucureștii Noi nr. 45 în cartea funciara a imobilului din Bucureștii Noi nr. 43 și l-a vândut sub formă de parcelă societății E..

Contestatorul a mai arătat că, dacă instanța ar fi judecat aspectele privitoare la fals și uz de fals, precum și cele ce țin de vânzarea bunului altuia, menționate în fond, apel și recurs, atunci soluția de disjungere a dosarului ar fi fost infirmată.

Pentru aceste motive, contestatorul a solicitat anularea deciziei nr. 2458/2015 și soluționarea cauzei în sensul admiterii recursului declarat de moștenitori.

În drept, contestația a fost întemeiată pe dispozițiile art. 503, art. 504, art. 505, art. 506, art. 508, art. 63, art. 64, art. 67, art. 99 din Noul C. proc. civ. și art. 1133 din Noul C. civ., precum și pe art. 46 și art. 44 alin. (3) din Constituția României și art. 1 din Protocolul Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ratificat de România prin Legea 79/1995.

La data de 18 mai 2016, S.C. G. S.R.L., în insolvență, prin administrator special a depus întâmpinare, prin care a arătat că, în temeiul art. 412 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., se impune suspendarea cererii până la introducerea în cauză a moștenitorilor intimatei defuncte A.; totodată, a solicitat respingerea ca neîntemeiată a contestației în anulare.

Prin încheierea din 26 mai 2016 s-a dispus suspendarea judecării cauzei, conform dispozițiilor art. 412 alin. (1) pct. 1 din Noul C. proc. civ.

La data de 14 noiembrie 2016, intimata S.C. G. S.R.L. București prin administrator special H., a formulat, în temeiul art. 415 pct. 2 Noul C. proc. civ., cerere de repunere pe rol a cauzei.

Prin încheierea din 26 ianuarie 2017, instanța a repus cauza pe rol și a dispus introducerea în cauză, în calitate de intimat a moștenitorului legal al defunctei A., respectiv a minorului I., cu capacitate de exercițiu restrânsă, acesta urmând să fie asistat, conform dispozițiilor art. 57 alin. (2) Noul C. proc. civ. de reprezentantul legal - tatăl său - J..

La data de 17 mai 2017, numitul H. a transmis o cerere de intervenție accesorie în interesul intimatei S.C. G. S.R.L., întemeiată pe dispozițiile art. 61 alin. (3) C. proc. civ. raportat la dispozițiile art. 148 din același cod.

În esență, s-a solicitat admiterea în principiu a cererii de intervenție accesorie și introducerea sa în cauză, precum și respingerea, ca neîntemeiată, a contestației în anulare.

După prezentarea parcursului procesual al cauzei, numitul H. a expus considerentele referitoare la justificarea unui interes propriu în a interveni în cauză.

Astfel, s-a arătat că, după cum rezultă și din înscrisurile aflate la dosar, prin încheierea din 28.01.2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul București, secția a VII-a civilă a admis cererea debitoarei G., dispunând deschiderea procedurii insolvenței cu privire la aceasta și numirea, în calitate de administrator judiciar, la solicitarea creditoarei C., a K. Filiala București.

La ședința din data de 03.03.2016, prin Procesul-verbal încheiat de administratorul judiciar, cu ocazia Adunării Generale a Asociaților, s-a consemnat faptul că se desemnează ca administrator special al G., conform art. 56 din Legea nr. 85/2014, văzând votul asociatului majoritar L., H..

Ulterior, prin încheierea din 1 iulie 2016, rămasă definitivă prin hotărârea Curții de Apel București din 23 martie 2017, Tribunalul București a admis cererea de trecere la procedura generală a falimentului, dispunând și ridicarea dreptului de administrare.

Așadar, s-a arătat, la momentul de față, exercițiul capacității civile restrânse a societății comerciale este partajat între lichidatorul judiciar și administratorul special al debitoarei. Tot ceea ce privește administrarea revine lichidatorului judiciar, în timp ce administratorul special va exercita dreptul de a asista la unele acte procedurale, de a contesta sau de a aduce obiecții cu privire la actele și măsurile procedurale, în vederea apărării drepturilor și reprezentării intereselor debitoarei.

Față de obiectul cauzei și de implicările pe care o eventuală admitere a contestației în anulare analizată le-ar avea asupra patrimoniului societății G. S.R.L., al cărei administrator special este, numitul H. a apreciat că interesul personal în promovarea prezentei cereri de intervenție accesorie este mai mult decât evident.

În drept, au fost invocate prevederile art. 63 din C. proc. civ., prevederile Legii nr. 31/1990 și ale Legii nr. 85/2014, precum și orice alte dispoziții legale aplicabile în cauză și necesare în vederea justei soluționări.

La termenul din 28 septembrie 2017, instanța a admis în principiu cererea de intervenție accesorie în interesul intimatei S.C. G. S.R.L. București prin administrator judiciar K.., formulată de administratorul special al acesteia H..

La aceeași dată, respectiv 28 septembrie 2017, societatea M., în calitate de creditoare a S.C. G. S.R.L. a depus prin fax și, ulterior, prin poștă o cerere de intervenție accesorie în interesul acesteia, întemeiată pe dispozițiile art. 61 alin. (3) C. proc. civ. raportat la dispozițiile art. 148 din același cod.

În esență, s-a solicitat admiterea în principiu a cererii de intervenție accesorie și introducerea sa în cauză, precum și respingerea, ca neîntemeiată, a contestației în anulare.

După prezentarea parcursului procesual al cauzei, societatea M. a expus considerentele referitoare la justificarea unui interes propriu în a interveni în cauză.

Astfel, s-a arătat că, după cum rezultă și din înscrisurile aflate la dosar, prin încheierea din 28.01.2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul București, secția a VII-a civilă a admis cererea debitoarei G., dispunând deschiderea procedurii insolvenței cu privire la aceasta și numirea, în calitate de administrator judiciar, la solicitarea creditoarei C., a K. Filiala București.

S-a arătat că societatea M., urmare a cererii de înscriere la masa credală a debitoarei G. S.R.L., a fost înscrisă în tabelul preliminar cu o creanță în valoare de 2.171.112,80 RON, administratorul judiciar K. înțelegând să dispună admiterea în parte a cererii sale.

S-a mai susținut că unicul activ aflat în patrimoniul debitoarei G. S.R.L. este imobilul situat în București, Bd. x, înscris în cartea funciară nr. x a UAT Sector 1 București.

Prin urmare, întrucât în prezenta cauză este supus analizei chiar dreptul de proprietate asupra activului prin a cărui valorificare creanța sa împotriva debitoarei G. S.R.L. poate fi acoperită, societatea M. a apreciat că interesul propriu de a interveni în cauza pendinte este justificat, fiind oportună și admisibilă cererea de intervenție accesorie formulată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 63 din C. proc. civ., prevederile Legii nr. 85/2014, precum și orice alte dispoziții legale aplicabile în cauză și necesare în vederea justei soluționări.

La 22 noiembrie 2017, societatea L., în calitate de creditoare a S.C. G. S.R.L. a depus o cerere de intervenție accesorie în interesul acesteia, întemeiată pe dispozițiile art. 61 alin. (3) C. proc. civ. raportat la dispozițiile art. 148 din același cod.

La termenul din 23 noiembrie 2017, instanța a admis în principiu cererea de intervenție accesorie în interesul intimatei S.C. G. S.R.L. București prin administrator judiciar K.., formulată de societatea M., potrivit dispozițiilor art. 64 alin. (2) și (3) C. proc. civ.

La data de 23 noiembrie 2017, instanța a respins cererea de intervenție accesorie formulată de societatea L., pentru motivele expuse în cuprinsul încheierii de la acea dată.

Totodată, instanța, în baza art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ. a dispus amendarea intervenientului accesoriu H. cu suma de 500 RON, pentru motivele cuprinse în încheierea din 23 noiembrie 2017.

Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate raportate la temeiurile de drept invocate, Înalta Curte va respinge contestația în anulare și va admite cererile de intervenție accesorie în interesul intimatei S.C. G. S.R.L. București prin administrator judiciar K.., formulate de intervenientul H. și de intervenienta M., pentru considerentele ce urmează:

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare prin care se cere instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege, să își desființeze propria hotărâre și să procedeze la o nouă judecată.

Potrivit art. 503 alin. (1) C. proc. civ. hotărârile definitive pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat și nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata.

Conform alin. (2) al aceluiași articol hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când:

1.hotărârea dată în recurs a fost pronunțată de o instanță necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței și, deși se invocase excepția corespunzătoare, instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra acesteia:

2.dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale;

3.instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen;

4.instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză.

Față de dispozițiile normative arătate rezultă că obiectul contestației în anulare diferă în funcție de motivele invocate în susținerea acesteia și că, în toate cazurile, obiectul contestației îl formează hotărârile judecătorești definitive.

În speță, deși se indică toate dispozițiile din C. proc. civ. care reglementează contestația în anulare, cu excepția art. 507, din motivele concrete expuse în conținutul cererii rezultă că autorul prezentului demers judiciar a invocat, în esență, judecarea recursului în lipsa citării sale și cu nerespectarea condițiilor de judecare a unei cereri de intervenție accesorie, fără a se ține seama de înscrisurile depuse în susținerea recursului și cu interpretarea greșită a probatoriului, precum și omisiunea instanței de recurs de a cerceta unul din motivele de recurs invocate.

În ceea ce privește motivul de contestație în anulare circumscris dispozițiilor art. 503 alin. (1) C. proc. civ., prin care contestatorul susține că nu a fost citat și că nu au fost îndeplinite condițiile judecării cererii de intervenție accesorie, încălcându-se prevederile art. 67 alin. (1) din Noul C. proc. civ. și art. 64 alin. (2) din același cod, Înalta Curte reține că acesta nu se încadrează în cerințele textului de lege invocat, avându-se în vedere că decizia a cărei retractare se solicită a fost pronunțată de completul de filtru fără citarea părților, în condițiile dispozițiilor art. 493 C. proc. civ., precum și faptul că prin intermediul căii extraordinare de atac pendinte nu pot fi valorificate chestiuni privind rezolvarea unei cereri incidentale, care vizează greșeli de judecată.

În speță, se impune precizarea că s-a apreciat, de către completul de filtru, în unanimitate, că recursul este vădit nefondat și că, prin urmare, poate fi soluționat fără citarea părților, potrivit art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

Este adevărat că, prin decizia nr. 839/2015 a Curții Constituționale s-a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ. și s-a constatat că sintagma " sau că recursul este vădit nefondat" este neconstituțională. Însă decizia nr. 839/2015 a fost publicată în Monitorul Oficial al României la data de 1 februarie 2016, deci ulterior pronunțării deciziei a cărei retractare se solicită (25 noiembrie 2015). Așadar, se constată că deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii doar după publicarea acestora în Monitorul Oficial, așa cum rezultă din prevederile art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 republicată, precum și faptul că textele actelor normative se bucură de o prezumție de constituționalitate, până la data la care se consideră suspendate de drept sau, după caz, își încetează efectele juridice, în condițiile art. 31 alin. (3), sus citat.

În consecință, nu se poate reține incidența dispozițiilor art. 503 alin. (1) C. proc. civ., referitoare la nelegala citare a recurentului pentru termenul când a avut loc judecata, câtă vreme textul de lege în vigoare la data soluționării căii de atac permitea judecata în complet de filtru, fără citarea părților.

Susținerea contestatorului în sensul că instanța de recurs nu a luat în discuție înscrisurile pe care le-a depus la dosar prin Serviciul Registratura Generala a ICCJ, sub nr. x din 22.09.2015, existente în dosarul cauzei prin care făcea trimitere la dosarul x/2015, aflat la aceea dată pe rolul Tribunalului București și care avea ca obiect rezoluțiunea contractului nr. x/2012, nu poate fi primită ca fundament în aplicarea art. 504 alin. (2) din Noul C. proc. civ., întrucât nu se încadrează în ipoteza acestei norme juridice.

Și aceasta, pe de o parte, întrucât, potrivit acestui text de lege, contestația în anulare de drept comun poate fi promovată dacă motivul a fost invocat prin recurs, fiind însă respins pentru verificări de fapt incompatibile cu recursul sau dacă recursul, fără vina părții, a fost respins fără a fi cercetat în fond, situație care nu se confirmă în speță, iar pe de altă parte, prin intermediul contestației în anulare nu pot fi valorificate greșeli de judecată referitoare la aprecierea probelor.

În ceea ce privește susținerile contestatorului în sensul că disjungerea dosarului inițial nu a fost analizată de instanța de apel și de instanța de recurs prin prisma prevederilor art. 99 alin. (2) din Noul C. proc. civ., deși toate actele atacate aveau o cauză comună și erau în strânsă legătură, așa cum prevede textul legal, se reține că nici acestea nu pot fi primite ca motive ale contestației în anulare, în condițiile în care prin intermediul acestei căi de retractare nu pot fi valorificate greșeli de judecată referitoare la interpretarea unor dispoziții legale.

Afirmațiile contestatorului în sensul că soluția de disjungere a dosarului ar fi fost infirmată "dacă instanța ar fi judecat aspectele privitoare la fals și uz de fals, precum și cele ce țin de vânzarea bunului altuia menționate în fond, apel și recurs" nu pot fi primite în acest stadiu procesual față de reglementarea căii extraordinare de atac promovate, care, așa cum s-a arătat, nu poate privi greșeli de judecată.

Motivele de contestație în anulare nu pot fi extinse, prin analogie, la alte situații decât cele limitativ vizate de art. 503 C. proc. civ., normă cu câmp limitat de aplicare și care trebuie interpretată, în toate cazurile, în mod restrictiv, pentru a nu deschide, în ultimă instanță, calea unui veritabil recurs la recurs.

Totodată, este de menționat că, admiterea unei contestații în anulare, în temeiul art. 503 alin. (2) pct. 2 și pct. 3 C. proc. civ., impune ca instanța de recurs să fi omis să cerceteze vreunul din motivele de recurs și această omisiune să se fi produs din greșeală, textul referindu-se la omisiuni esențiale și involuntare în raport cu situația existentă la dosar în momentul pronunțării hotărârii.

Este de reținut că simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, neînsușirea de către instanță a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei omisiuni privind cercetarea vreunuia din motivele de recurs în sensul textului legal anterior evocat, instanța nefiind ținută să răspundă fiecărui argument în parte, fiind suficientă o analiză logico-juridică de sinteză care să reflecte răspunsul la toate criticile invocate.

Înalta Curte reține că în jurisprudența constantă a CEDO s-a apreciat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecații a fost examinată în mod efectiv.

Or, analizând decizia atacată și din această perspectivă, Înalta Curte constată că instanța a răspuns tuturor motivelor de recurs cu care a fost învestită și, prin urmare, nu se poate reține că instanța ar fi omis să se pronunțe asupra vreunui aspect din cele care i-au fost supuse spre analiză, câtă vreme instanța de recurs a examinat problema de fond supusă judecații, analizând în mod efectiv motivele de recurs indicate de recurenți, respectiv cele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

De fapt, deși invocă dispozițiile art. 503 și art. 504 C. proc. civ., contestatorul își exprimă în realitate nemulțumirea față de argumentele în raport de care instanța de recurs a analizat și înlăturat criticile formulate. Or, instanța sesizată cu contestația în anulare nu este îndreptățită să verifice corectitudinea argumentelor cu care instanța de recurs a analizat criticile din recurs și a motivat soluția dată.

Împrejurarea că autorul prezentului demers judiciar nu este mulțumit de modul în care au fost soluționate motivele sale de recurs și motivată decizia contestată sub acest aspect nu poate duce la deschiderea contestației în anulare, într-un alt caz decât cele limitativ arătate de art. 503 C. proc. civ.

Având în vedere considerentele anterior expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 508 C. proc. civ., va respinge contestația în anulare formulată de contestatorul B..

Față de soluția dată contestației în anulare, în temeiul art. 67 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite atât cererea de intervenție accesorie în interesul intimatei S.C. G. S.R.L. București prin administrator judiciar K.., formulată de intervenientul H., cât și cererea de intervenție accesorie în interesul aceleeași intimate, formulată de intervenienta M..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de contestatorul B. împotriva deciziei nr. 2458 din 25 noiembrie 2015, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2014.

Admite cererea de intervenție accesorie în interesul intimatei S.C. G. S.R.L. BUCUREȘTI prin administrator judiciar K.., formulată de intervenientul H..

Admite cererea de intervenție accesorie în interesul intimatei S.C. G. S.R.L. BUCUREȘTI prin administrator judiciar K.., formulată de intervenienta M..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 noiembrie 2017.