ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2015/2019

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin Cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, la data de 24 august 2016, înregistrată sub nr. x/2016, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și Parchetul de pe lângă Tribunalul Caraș-Severin ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: anularea Adresei nr. x din 22 iunie 2016 ca fiind nelegală; anularea în parte a Ordinului nr. 605 din 30 martie 2016 al prim-adjunctului procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la salarizarea funcției de manager economic, numai în ceea ce privește gradul I și clasa de salarizare 88, precum și a cuantumului indemnizației de conducere de 10 %; emiterea unui nou ordin de salarizare, care să cuprindă, pe lângă drepturile de salarizare acordate și: - gradul II de salarizare în loc de gradul I și clasa de salarizare 92 în loc de 88; - indemnizația de conducere în procent de 50% în loc de 10%; plata drepturilor salariale cuvenite, aferente drepturilor solicitate, respectiv: diferența de salariu dintre gradația I și II și diferența de salariu de la clasa 88 la clasa 92 și diferența salarială privind indemnizația de conducere de la 10% la 50%, începând cu data radierii sancțiunilor prevăzute de art. 82 din Legea nr. 188/1999, respectiv retrogradarea și reducerea indemnizației de conducere.

Prin Sentința nr. 284 din 14 noiembrie 2016 Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a luat act de cererea reclamantei de renunțare la judecarea capătului de cerere privind acordarea în beneficiul său a gradului 2 și a clasei 92, începând cu 1 august 2016, a admis în parte acțiunea reclamantei A. în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, Parchetul de pe lângă Tribunalul Caraș-Severin, a obligat pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să emită un ordin de salarizare în ceea ce o privește pe reclamanta A., în vederea salarizării corespunzătoare gradului II și clasei 92, începând cu data de 1 iunie 2011, a obligat pe pârâtele Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și Parchetul de pe lângă Tribunalul Caraș-Severin la plata către reclamantă a diferențelor salariale corespunzătoare, pentru perioada 1 iunie 2011 - 1 august 2016, a respins în rest acțiunea.

Împotriva Sentinței nr. 284 din 14 noiembrie 2016 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, au formulat recurs A. și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

3.1. Recursul formulat de reclamanta A., pentru motive ce pot fi încadrate la cele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă consideră că, în mod greșit a fost respinsă cererea sa de acordare a procentului de 50% pe care îl primesc toți managerii economici din cadrul Ministerului Public.

Instanța de fond nu a ținut seama de rapoartele de audit public intern, deși a depus la dosar înscrisuri din care rezultă că în toată perioada desfășurată, reclamanta a condus întreaga activitate economico-financiară, fără a avea personal financiar-contabil la departamentul economico-financiar.

Recurenta-reclamantă arată că a suplinit încă trei posturi de economiști în cadrul DEFA Caraș-Severin, în calitate de manager economic la Parchetul de pe lângă Tribunalul Caraș-Severin, datorită lipsei de personal.

Instanța de fond nu a luat în considerare motivele invocate de reclamantă pentru care a fost sancționată cu reducerea indemnizației de conducere, iar pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu a avut niciun punct de vedere cu privire la capătul de cerere privind acordarea procentului de 50%, apreciind probabil că există discriminare între acesta și ceilalți manageri economici din cadrul Ministerului Public.

3.2. Recursul formulat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul-pârât consideră că diferențele salariale existente între managerii economici din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte și parchetele subordonate nu au apărut de la gradul deținut de managerii economici (I sau II), ci de la indemnizația de conducere care poate fi de până la 50% și de la sporul de vechime în muncă, iar reclamanta nu a contestat ordinele de salarizare.

Se arată că în urma verificării rapoartelor de evaluare a performanțelor profesionale individuale ale managerilor economici, pentru perioada 1 ianuarie 2009 - 31 decembrie 2009, a fost emis Ordinul nr. 555 din 18 martie 2010, prin care s-a redus cuantumul indemnizației de conducere a reclamantei de la 50% la 10%.

Ordinele prin care reclamantei i s-a stabilit salarizarea, gradul I, clasa 88 și indemnizația de conducere de 10%, nu au fost contestate în termenele prevăzute de lege.

Prin Ordinul nr. 605 din 30 martie 2016, începând cu data de 28 noiembrie 2015, data intrării în vigoare a art. III din Legea nr. 293/2015, drepturile salariale ale reclamantei au fost stabilite cu luarea în considerare a salariului de bază compus din fostul salariu de bază prevăzut de actele normative anterioare anului 2010 pentru funcția de consilier, gradului profesional superior majorat cu 50%, indemnizației de conducere de 10%, sporului de confidențialitate de 15%, sporului de vechime în muncă și sporului pentru condiții deosebite de muncă.

Potrivit art. 17 alin. (2) din O.U.G. nr. 86/2014, completat prin art. III din Lega nr. 293/2015, salarizarea personalului se stabilește la nivelul maxim aflat în plată aferent funcțiilor din cadrul aparatului de lucru al Guvernului.

În baza art. 63 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, funcționarii publici din cadrul CSM au fost salarizați la nivelul maxim aflat în plată pentru aceleași categorii de personal din aparatul Parlamentului, iar potrivit art. 90

2

din Legea nr. 567/2004, funcționarii publici din cadrul instanțelor și parchetelor sunt salarizați potrivit dispozițiilor legale aplicabile acelorași categorii de personal din aparatul Consiliului Superior al Magistraturii.

Salariul acordat funcționarilor publici din cadrul CSM nu include și sporul de stabilitate, deoarece nici personalul din aparatul de lucru al Guvernului nu beneficiază de un astfel de spor.

Concluzionează recurentul-pârât, că prevederile art. 17 alin. (2) din O.U.G. nr. 86/2014 nu reprezintă o majorare a salariilor managerilor economici și funcționarilor publici din Ministerul Public, ci doar stabilirea acestor drepturi la nivelul maxim aflat în plată în cadrul CSM.

Potrivit art. 1 alin. (1) și (2) de la lit. 53 din Cap. I al Anexei I al Legii nr. 284/2010, funcționarii publici beneficiază de un spor pentru condiții periculoase sau vătămătoare de până la 15% din salariul de bază, iar mărimea concretă a sporului, precum și condițiile de acordare a acestuia se stabilesc de către ordonatorul principal de credite, cu consultarea reprezentanților funcționarilor publici.

De asemenea, potrivit Art. X din O.U.G. nr. 35/2009, indemnizațiile de conducere ale funcționarilor publici nu sunt fixe, intervenind aprecierea ordonatorului de credite.

II. Soluția instanței de recurs

Analiza motivelor de casare.

Recurenta-reclamantă, prin acțiunea introductivă, a considerat că reducerea indemnizației de conducere de la 50% la 10%, începând cu data de 1 martie 2010 reprezintă o a doua sancțiune escamotată sub pretextul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 1/2010 și O.U.G. nr. 35/2009.

Instanța de fond a respins acest capăt de cerere, reținând că stabilirea indemnizației de conducere în procent de 10% a fost întemeiată pe contextul economic de reducere a cheltuielilor bugetare (O.U.G. nr. 1/2010, O.U.G. nr. 35/2009), dar și pe raportul de evaluare a performanțelor profesionale individuale ale reclamantei.

A mai reținut prima instanță că legiuitorul a stabilit că indemnizația de conducere poate fi stabilită într-un cuantum între 10% și 50%, lăsat la aprecierea ordonatorului de credit, astfel că în cauză se pune în discuție o chestiune de oportunitate, iar nu de legalitate.

Recurenta-reclamantă, criticând soluția pronunțată de prima instanță arată că aceasta nu a ținut seama de rapoartele de audit intern, care au constatat lipsa de personal în cadrul departamentului economico-financiar și administrativ, dar și de discriminarea în raport cu ceilalți manageri economici din Ministerul Public.

Înalta Curte, văzând actele dosarului, constată că stabilirea indemnizației de conducere la nivelul de 10% s-a realizat prin emiterea Ordinului nr. 555 din 18 martie 2010 de către Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Ordinul conține motivele de fapt și de drept, precum și justificarea în conformitate cu raportul de evaluare a performanțelor profesionale individuale pe anul 2009 întocmit pe numele reclamantei, din care rezultă calificativul "Bine".

Ordinul nr. 555 din 18 martie 2010 nu a avut în vedere rapoartele de audit indicate de reclamantă, astfel încât instanța de fond a soluționat cauza în raport de motivarea actului administrativ atacat.

Întrucât procentul acordat la indemnizația de conducere este lăsat la aprecierea motivată a ordonatorului de credit, iar emitentul actului s-a conformat exigențelor cerute pentru legalitatea actului administrativ, în conținutul căruia intră și oportunitatea acestuia, Înalta Curte va reține că motivele de nelegalitate invocate de recurenta-reclamantă sunt nefondate.

Criticile pârâtului vizează soluționarea favorabilă a cererii reclamantei prin obligarea acestuia la emiterea unui ordin de salarizare corespunzător gradului II și clasei 92, începând cu data de 1 iunie 2011.

De remarcat este că, în timpul procesului, la instanța de fond, pârâtul a emis Ordinul nr. 1703 din 12 septembrie 2016 prin care s-a stabilit că reclamanta beneficiază de clasa de salarizare 92, începând cu data de 1 august 2016.

Recurentul-pârât susține faptul că reclamanta nu a contestat ordinul prin care i s-a stabilit salarizarea la gradul I, clasa 88.

Înalta Curte apreciază că o asemenea împrejurare nu are relevanță în cauză, deoarece aplicarea gradului I, clasa 88 s-a făcut în urma rămânerii definitive a sancțiunii disciplinare a retrogradării în treapta inferioară de salarizare pe o perioadă de 8 luni, începând cu data de 1 octombrie 2009.

Din actele dosarului reiese că reclamanta, în realitate, a contestat Decizia nr. 2318 din 30 septembrie 2009 prin care s-a aplicat sancțiunea, însă recurentul-pârât este în eroare asupra obiectului acțiunii.

În cauza de față, reclamanta a arătat că sancțiunea a fost radiată de drept din cazierul administrativ, motiv pentru care, începând cu data de 1 iunie 2011, ordinul de salubrizare urma să fie emis prin luarea în considerare a gradului II și a clasei 92, cum în mod corect a dispus și prima instanță.

În legătură cu celelalte aprecieri formulate în cererea de recurs, prin care s-a realizat evidențierea succesiunii actelor normative ce au condus la salarizarea funcționarilor publici din parchete, se constată că nu conduc în niciun mod la reformarea hotărârii primei instanțe.

Față de acestea, în temeiul art. 496 C. proc. civ., coroborate cu art. 20 din Legea nr. 554/2004 modificată și completată, recursurile vor fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursurile formulate de A. și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva Sentinței nr. 284 din 14 noiembrie 2016 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 aprilie 2019.

GGC - CP