ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2012/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, la data de 29 iulie 2016 reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta AUTORITATEA DE SUPRAVEGHERE FINANCIARĂ a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: suspendarea deciziei de sancționare până la soluționarea definitivă a prezentei plângeri; anularea în tot a deciziei ASF, ca nelegală; în subsidiar dispunerea unei măsuri mai blânde, în raport cu situația de fapt.

Soluția primei instanțe

Prin Sentința nr. 3840 din 2 decembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a s-a respins cererea de suspendare, ca nefondată, s-a respins acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta AUTORITATEA DE SUPRAVEGHERE FINANCIARĂ, ca nefondată.

Calea de atac exercitată

Împotriva Sentinței civile nr. 3840 din 2 decembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a declarat recurs, invocând prevederile art. 488 C. proc. civ.

În motivarea recursului se arată că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a normelor de drept material, fiind întrunite astfel condițiile prevăzute de art. 488 alin. (6) și alin. (8) din C. proc. civ.

Consideră recurenta că instanța de fond a ignorat în totalitate învestirea făcută pe calea plângerii. Astfel, instanța de fond s-a pronunțat doar pe un capăt de cerere din cele două, cu care a fost învestită, respectiv s-a pronunțat doar pe primul capăt de cerere, ignorând că a fost învestită și cu un al doilea capăt de cerere. Instanța de fond trebuia să se pronunțe și asupra solicitării reclamantei de a dispune o măsură sancționatorie mai blândă, în raport cu situația de fapt.

Soluția instanței de recurs

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu dispozițiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

Pentru a ajunge la această soluție, instanța de recurs a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În cauză, este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care se referă la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, conform jurisprudenței instanței de la Strasbourg, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare.

Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.

Deoarece Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, dreptul aflat în discuție nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată.

Cu alte cuvinte, art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

În sistemul de drept procesual civil român căile de atac constituie un remediu pentru eventualele erori ce se pot strecura într-o hotărâre judecătorească.

Motivarea în fapt și în drept este o condiție de esență a hotărârii judecătorești, legiuitorul stabilind în sarcina judecătorului această obligație legală, cu precizarea că judecătorul trebuie să explice părților, atât în fapt, cât și în drept care au fost rațiunile care au determinat adoptarea soluției.

În speța de față, examinând considerentele sentinței, instanța de control judiciar apreciază că, într-adevăr, hotărârea recurată nu îndeplinește cerințele impuse de art. art. 425 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În cauza de față, se observă că instanța de fond a preluat susținerile pârâtei Autoritatea de Supraveghere Financiară din întâmpinare, fără a analiza cauza pe fond, fără a avea în vedere apărările formulate de reclamantă și fără să-și expună propriile argumente.

Mai mult decât atât, instanța de fond, s-a pronunțat asupra unor chestiuni cu care nu a fost investită. Astfel, instanța de fond face referire la pagina. 4, alin. (9), la atribuțiile ASF, reproducând cuvânt cu cuvânt preambulul din întâmpinarea formulată de pârâtă cu privire la dreptul acesteia de a aplica sancțiuni. Din înscrisurile existente la dosarul cauzei, nu reiese că reclamanta a investit instanța cu un astfel de capăt de cerere, respectiv să analizeze dreptul ASF de aplicare a sancțiunilor.

În mod similar, la pagina 5, alin. (1), instanța de fond, face o explicitare a tipurilor de sancțiuni care le poate aplica ASF, deși reclamanta nu a contestat dreptul ASF, de a aplica sancțiuni, ci a contestat modalitatea de individualizare a sancțiunii.

Pe de altă parte, judecătorul fondului s-a limitat să arate că apărările reclamantei sunt nefondate, fără să motiveze în fapt și în drept de ce s-a ajuns la această concluzie.

Prin urmare, curtea de apel nu a lămurit în mod corespunzător situația de fapt și de drept existentă în speța dedusă judecății.

Cercetarea fondului cauzei presupune existența tuturor elementelor de rezolvare a fondului litigiului.

În concluzie, instanța de control judiciar constată că nemotivarea hotărârii sub aspectele de esență invocate echivalează cu necercetarea fondului cauzei, atrăgând casarea sentinței.

În raport de motivul de casare anterior reținut, instanța de control judiciar apreciază că nu se mai impune analizarea celorlalte critici formulate de recurentă în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat, va casa sentințele recurate și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul formulat de A. împotriva Sentinței nr. 3840 din 2 decembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 aprilie 2019.

GGC - CP