ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3487/2010

I.C.C.J., secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 3487 din 3 iunie 2010 Prin cererea înregistrată la data de 6 noiembrie 2008 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, petentul S.D.S.S.N.R. prin reprezentant legal C.M.E. a chemat în judecată pe intimata F.S.R. (FSR) și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună dizolvarea intimatei, întrucât aceasta funcționează ilegal, cu încălcarea prevederilor art. 41 alin. (2) din Legea nr. 54/2003. În motivarea cererii, petentul a arătat că Federația a fost constituită în anul 1991 sub incidența Legii nr. 54/1991 care prevedea în art. 42 alin. (2) că o federație se poate constitui din două sau mai multe sindicate din aceeași ramură de activitate sau profesie.

Întrucât Legea nr. 54/1991 a fost abrogată expres prin art. 56 din Legea nr. 54/2003, intimata, prin structura sa efectivă de organizare și funcționare, încalcă dispozițiile art. 41 alin. (2)din Legea nr. 54/2003 care prevăd că „două sau mai multe organizații sindicale constituite la nivelul unor unități diferite din aceeași ramură de activitate sau profesiune se pot asocia în vederea constituirii unei federații sindicale". Intimata nu s-a aliniat prin statutul adoptat cerințelor noilor prevederi legale în termenul de 90 de zile prevăzut de art. 55 din Legea nr. 54/2003 ceea ce face ca, în prezent, aceasta să funcționeze în mod nelegal, motiv pentru care se solicită dizolvarea federației.

Prin sentința civilă nr. 469 din 1 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a III - a civilă, s-au respins ca neîntemeiate atât excepția lipsei de interes a reclamantului în promovarea cererii, invocată de pârâta-intimată, cât și acțiunea formulată de petentul S.D.S.S.N.R. Sub aspectul excepției lipsei de interes în promovarea acțiunii, invocată de intimată, tribunalul a constatat că, în raport de motivele arătate prin cererea introductivă prin care se susține că intimata ar funcționa în prezent cu încălcarea unor dispoziții constituționale și ale legii organice de constituire, fapt ce afectează interesul salariaților pe care îi reprezintă, dar și siguranța raporturilor juridice civile în care intimata ar putea fi parte, excepția invocată este neîntemeiată.

În ceea ce privește fondul pretențiilor deduse judecății, Tribunalul a reținut că, atâta vreme cât art. 41 alin. (2) din lege nu precizează că o condiție premisă pentru înființarea unei federații este ca organizațiile sindicale ce o compun să facă parte din unități juridice diferite, ci numai din unități diferite, susținerile petentului sunt nefondate și exced textul de lege invocat. Împotriva acestei sentințe, a declarat apel petentul S.D.S.S.N.R. Prin decizia civilă nr. 563 din 05 noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de petent și a schimbat în tot sentința apelată în sensul că a admis cererea și a dispus dizolvarea F.S.R. și efectuarea cuvenitelor mențiuni în Registrul special.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: F.S.R. a fost constituită sub imperiul Legii nr. 54/1991 în anul 1991, iar în art. 42 alin. (2) al acestei legi se prevedea că o federație se poate constitui din două sau mai multe sindicate, din „aceeași ramură” de activitate sau profesie. Această lege a fost abrogată în mod expres prin art. 56 din Legea nr. 54/2003 a sindicatelor care prevede că la data intrării în vigoare a prezentei legi, se abrogă Legea nr. 54/1991 cu privire la sindicate, publicată în M.Of. nr. 164 din 7 august 1991, precum și orice alte dispoziții contrare. Legea nr. 54/2003 conține dispoziții noi referitoare la constituirea federațiilor sindicale, și anume prin art. 41 alin. (2) se prevede că două sau mai multe organizații sindicale, constituite la nivelul unor „unități diferite" din aceeași ramură de activitate sau profesiune, se pot asocia pentru constituirea unei federații sindicale.

Așadar, conform prevederilor legale în vigoare, Federația sindicală se poate constitui prin asocierea a două sau mai multe organizații sindicale, care fac parte din unități diferite, și nu din aceeași unitate. Pentru federațiile sindicale deja existente, s-a acordat prin lege o perioadă de 90 de zile pentru intrarea în conformitate cu cerințele noilor dispoziții legale. Conform art. 55 din Legea nr. 54/2003, în termen de 90 de zile de la data publicării legii în Monitorul Oficial, organizațiile sindicale „existente la data intrării în vigoare a prezentei legi” vor pune de acord statutele proprii cu prevederile acesteia. În prezent, din componența federației continuă să facă parte, cele patru organizații sindicale distincte, care sunt constituite însă la nivelul aceleiași unități, respectiv S.N.R.

Astfel, cele patru sindicate care o compun, nu sunt constituite la nivelul unor unități diferite din aceeași ramură de activitate sau profesie, ci sunt constituite din patru subunități organizate după criteriul teritorial, și care fac parte din aceeași unitate: S.N.R. Interpretarea noțiunii de unitate, nu trebuie ruptă de contextul legilor organice în care a fost emisă și Legea nr. 54/2003, fiind necesar să se țină cont de ansamblul dispozițiilor legale din materia legislației muncii și a sindicatelor. Se impune astfel, a analiza sensul acestui concept, în contextul analizei dispozițiilor legale privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele și protecția socială, legi în care, prin unitate se înțelege angajatorul - persoană juridică.

Este necesară folosirea unui sens unitar al noțiunii de unitate, atât pentru codul muncii, cât și pentru legea contractelor colective de muncă și legea soluționării conflictelor de muncă. Astfel, în Legea nr. 130/1996 republicată, în art. 1 se prevede că persoanele juridice care angajează salariați, sunt denumite și unități, iar în art. 3 se arată că negocierea colectivă la nivel de unitate, este obligatorie. Potrivit art. 14 al acestei legi, părțile contractului colectiv de muncă sunt patronul și salariații, reprezentate după cum urmează: a) patronul, la nivel de unitate, de către organul de conducere al acesteia, iar la nivel de grup, grup de unități, de ramură și la nivel național, de către asociațiile patronale legal constituite și b) salariații, la nivel de unitate, sunt reprezentați de către organizațiile sindicale legal constituite, sau prin reprezentanții aleși ai salariaților.

În art. 19 al acestei legi se arată că la nivelul ramurilor de activitate ale economiei naționale, fiecare organizație sindicală de tip confederativ și fiecare asociație de unități, care sunt reprezentative la nivel național vor desemna o singură organizație sindicală, respectiv „asociație de unități reprezentativă” să participe la negocierea și la încheierea contractelor colective de muncă. În art. 20 se arată că, în fapt, contractul colectiv de muncă se poate încheia și în „unitățile” în care nu există organizații sindicale sau acestea nu îndeplinesc condițiile de reprezentativitate prevăzute de art. 18 alin. (2). F.S.R. a negociat la nivel de unitate, și nu la nivel de ramură de activitate, cuprinzând în componența sa, organizații sindicale constituite la nivelul aceleiași unități: S.N.R.

și nu la nivel de unități diferite, conform dispozițiilor legale. Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs intimata F.S.R. Prin motivele de recurs, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., se formulează următoarele critici de nelegalitate: Petentul S.D.S.S.N.R. a învestit instanța cu o cerere prin care solicită desființarea Federației Sindicatelor Radiocomunicații, invocând încălcarea de către intimată a dispozițiilor art. 41 alin. (2) din Legea 54/2003. Într-adevăr, F.S.R. s-a înființat sub imperiul Legii nr. 54/1991, care la art. 42 prevede: „Sindicatele au dreptul de a-și constitui structuri proprii pe unitate, ramură, profesie sau teritoriu”.

Două sau mai multe sindicate din aceeași ramură de activitate sau profesie se pot asocia în vederea constituirii unei federații profesionale”. În accepțiunea noii reglementări (Legea nr. 54/2003), textul capătă următoarea formulare: „Organizațiile sindicale legal constituite se pot asocia după criteriul ramurii de activitate, al profesiunii sau după criteriul teritorial. Două sau mai multe organizații sindicale constituite la nivelul unor unități diferite din aceeași ramură de activitate sau profesiune se pot asocia în vederea constituirii unei federații sindicale” . Omițându-se principiul fundamental al asocierii - și anume criteriul ramurii de activitate, al profesiunii sau criteriul teritorial , - instanța de apel (preluând interpretarea S.D.S.R.

) schimbă sensul cuvântului de "unitate" utilizat de lege cu acela de unitate - entitate cu personalitate juridică, făcând o nouă împărțire, ruptă de realitate a structurii organizatorice a federației. Astfel, se ajunge paradoxal la concluzia că recurenta este o federație în a cărei componență intră „patru subunități...care fac parte din aceeași unitate”. Instanțele judecătorești învestite să analizeze menținerea structurii recurentei, ca si legalitatea înființării acesteia, nu pot ignora un principiu fundamental al interpretării normelor juridice, potrivit căruia „ ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus ”. Atâta vreme cât legea nu precizează, în cuprinsul art. 41 alin. (2) din Legea nr. 54/2003, ca o condiție premisă pentru înființarea unei federații faptul că organizațiile sindicale care o compun să facă parte din unități juridice diferite, ci numai din unități diferite, nu se poate aprecia că voința legiuitorului este alta.

Or, prin prisma unei interpretări corecte a dispozițiilor legale în materia constituirii federațiilor, nu se poate ajunge decât la concluzia că F.S.R. funcționează legal, sindicatele (părți componente ale acesteia) aparținând în fapt unor unități distincte, direcții (la înființare), sucursale (în prezent). De altfel, este firesc ca mai multe sindicate din cadrul aceleiași entități juridice să se unească, tocmai pentru a nu se crea diferențe între măsurile negociate de salariații aceleiași societăți comerciale, dar membrii ai unor sindicate diferite. O concluzie contrară ar nesocoti dispoziții legale (interpretându-le arbitrar), și ar ignora scopul, efectele firești pe care le produce o normă legală în aplicarea ei.

Se solicită admiterea recursului, desființarea deciziei atacate și, pe fond, respingerea acțiunii formulată de S.D.S.S.N.R. Printr-un memoriu depus ulterior, recurenta a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, în raport de prevederile art. 36 din Legea nr. 54/2003 potrivit cu care, calitate procesuală în cererea de dizolvare a organizațiilor sindicale o au numai membrii organizației sau delegații acesteia, petentul neîncadrându-se în nici una din aceste categorii. Se arată totodată că România, ca stat membru al Organizației Internaționale a Muncii are obligația de a se supune prevederilor internaționale. Intimatul S.D.S.S.N.R. a formulat întâmpinare la cererea de recurs prin care a solicitat respingerea excepției lipsei calității procesuale active și a recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

În cuprinsul întâmpinării se arată că, prin prevederile art. 36 din Legea nr. 54/2003, legiuitorul a făcut trimitere la situația unei dizolvări voluntare, fără ca textul de lege să fie restrictiv și să excludă alte forme de dizolvare cum este cea de drept, susținută prin cererea de chemare în judecată. În plus, funcționarea nelegală a intimatei vizează o nulitate absolută care poate fi invocată de orice persoană interesată. În ceea ce privește recursul declarat, intimatul arată că acesta este nul pentru că nu cuprinde o încadrare în drept a criticilor formulate. Se susține și netemeinicia criticilor formulate cu motivarea că instanței învestite cu înregistrarea F.S.R. nu i s-a adus la cunoștință că cele patru sindicate asociate în componența federației fac parte din aceeași unitate (sentința civilă nr. 5/2005 pronunțată de Tribunalul București), că hotărârea judecătorească prin care instanța a admis cererea F.S.R.

de modificare a statului este lovită de dol și că interpretarea dată de instanța de apel prevederilor art. 41 alin. (2) din Legea nr. 54/2003 este corectă, noțiunea de unitate fiind cea care rezultă din ansamblul dispozițiilor legale aplicabile în această materie. Se arată, totodată, că admiterea cererii formulate nu ar însemna nerespectarea unor tratate internaționale la care România este parte. Prin încheierea pronunțată la termenul de judecată din data de 22 aprilie 2010, în temeiul art. 300 alin. (2) C. proc. civ.., Înalta Curte a admis cererea recurentei și a dispus suspendarea executării deciziei recurate până la judecarea recursului, iar prin încheierea de la termenul de judecată din data de 06 mai 2010, a respins cererea formulată de intimatul-petent de revenire asupra acestei măsuri.

Deși la termenul de judecată din data de 20 mai 2010, intimatul a formulat o nouă cerere de revenire asupra măsurii suspendării executării anterior dispuse, față de împrejurarea că la acel termen de judecată, instanța a acordat cuvântul în cadrul dezbaterilor, rămânând în pronunțare asupra recursului, Înalta Curte a apreciat că nu se mai justifică soluționarea acestei cererii, măsura suspendării fiind dispusă până la judecarea recursului.

Înalta Curte apreciază că recursul declarat de pârâtă cuprinde critici de nelgalitate cu privire la decizia pronunțată de instanța de apel, ceea ce împiedică constatarea cererii de recurs, și, analizând decizia recurată în limita acestor criticilor, constată următoarele: Prin memoriul depus, recurenta a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului S.D.S.S.N.R., invocând în susținerea acestei excepții dispozițiile art. 36 din Legea nr. 54 din 24 ianuarie 2003. Analizând cu prioritate această excepție, față de dispozițiile art. 316 C. proc. civ. raportat la art. 137 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că este nefondată, urmând a fi respinsă. Potrivit art. 36 din Legea nr. 54/2003, „organizațiile sindicale se pot dizolva prin hotărârea membrilor sau a delegaților acestora, adoptată conform statutelor proprii.” În cauză, însă, nu se solicită dizolvarea unei organizații sindicale.

Obiectul cererii de chemare în judecată l-a constituit dizolvarea unei federații sindicale, iar cauza cererii formulate a reprezentat-o funcționarea ilegală a fundației atrasă de încălcarea art. 41 alin. (2) din Legea nr. 54/2003, astfel încât excepția invocată, astfel cum a fost întemeiată, nu poate fi primită. În ceea ce privește fondul recursului, Înalta Curte constată următoarele: F.S.R. a fost înregistrată ca persoană juridică prin sentința civilă nr. 4/1991 a Tribunalului București, fiind înscrisă în registrul special al acestei instanțe. Federația cuprinde în structura sa patru organizații sindicale, respectiv S.L.D.R.T.V. București, S.L.D.R.T.V. Cluj, S.L.D.R.T.V. Iași și S.L.D.R.T.V.

Timișoara, fiecare din această organizație sindicală fiind, la rândul său, înregistrată ca persoană juridică în baza unei hotărâri judecătorești. Petentul susține funcționarea ilegală a federației, solicitând dizolvarea ei pentru încălcarea art. 41 alin. (2) din Legea nr. 54/2003. La data înființării Federației, legea în vigoare – Legea nr. 54/1991 – prevedea la art. 42 că „două sau mai multe sindicate din aceeași ramură de activitate sau profesie se pot asocia în vederea constituirii unei federații profesionale. Acest act normativ a fost expres abrogat prin art. 56 al Legii nr. 54/2003. Totodată, legea nouă aplicabilă în materie, a prevăzut că „două sau mai multe organizații sindicale constituite la nivelul unor unități diferite din aceeași ramură de activitate sau profesiune se pot asocia în vederea constituirii unei federații sindicale”.

Pornind de la interpretarea ce ar trebui dată, în opinia reclamantului, noțiunii de „unitate” folosită de legiuitor în cuprinsul textul de lege menționat, prin cererea de chemare în judecată se susține că F.S.R. funcționează ilegal, fiind constituită din organizații sindicale din aceeași unitate, respectiv S.N.R., iar nu din unități diferite în sensul noii legi a sindicatelor. Cum, susține reclamantul, recurenta nu și-a îndeplinit obligația prevăzută la art. 55 din Legea 54/2003 și anume aceea de a-și pune de acord statutul propriu cu prevederile noii legi, sancțiunea care intervine este dizolvarea, urmând ca aceasta să fie constatată prin hotărâre judecătorească. Pretențiile petentului au fost în mod greșit apreciate ca fiind fondate prin decizia pronunțată de instanța de apel.

Într-adevăr, potrivit art. 55 din Legea nr. 54/2003, în termen de 90 de zile de la data publicării legii în Monitorul Oficial, „organizațiile sindicale” existente la data intrării în vigoare a legii vor pune de acord statutele proprii cu prevederile acesteia. Textul invocat de petent are în vedere, așa cum în mod expres o dispune, „organizațiile sindicale”, pentru aceste subiecte de drept, legiuitorul instituind obligația de a-și pune de acord statutele proprii cu prevederile noii legi. Legiuitorul nu face însă referire la federațiile sindicale, subiecte de drept distincte de organizațiile sindicale care le compun și, prin urmare, aplicarea în cauză a textului de lege unui subiect de drept pe care norma legală nu-l vizează ar excede voinței legiuitorului.

În plus, aplicarea prevederilor menționate anterior în ceea ce privește o federație sindicală ar fi una nelegală și pentru că, așa cum susține și recurenta prin motivele de recurs, F.S.R. funcționează legal. În interpretarea pe care petentul o propune noțiunii de unitate din cuprinsul art. 41 alin. (2) din Legea nr. 54/2003 (interpretare însușită de instanța de apel), aplicarea prevederilor art. 55 din același act normativ, respectiv adaptarea statului federației la noile prevederi legale, nu ar fi realizabilă. Admițând că organizațiile sindicale ce compun F.S.R. ar funcționa, așa cum susține reclamantul, la nivelul unei singure unități și având în vedere că noile reglementări impun condiția ca o federație sindicală să fie formată din două sau mai multe organizații sindicale constituite la nivelul unor unități diferite, pentru recurentă nu ar exista posibilitatea adaptării statului.

Interpretarea propusă de reclamant și îmbrățișată de instanța de apel ar determina dizolvarea federației pentru imposibilitatea de plano a acesteia de a respecta prevederile art. 55 din Legea nr. 54/2003, ar conduce la situația la care federația sindicală să nu mai poată exista ca subiect de drept. Aceasta deoarece nu există posibilitatea ca federația să-și păstreze actuala componență sub aspectul organizațiilor sindicale ce o compun și, în același timp, să-și adapteze statutul pentru respectarea prevederilor art. 41 alin. (2) din Lege, în sensul dat de instanța de apel acestor din urmă norme legale. Prin urmare, dacă ar fi respectată obligația de a-și adapta statutul noilor prevederi legale și dacă aceste prevederi legale ar fi interpretate în sensul că o federație poate fi alcătuită din organizații sindicale constituite la nivelul unor unități juridice distincte, atunci pentru recurenta F.S.R.

nu ar exista decât posibilitatea dizolvării, actuala sa compunere nefiind conformă noilor reglementări în interpretarea dată de instanța de apel acestora, sau obligația de a atrage în compunerea sa cel puțin o nouă organizație sindicală, constituită la nivelul unei alte unități cu personalitate juridică. Aceste modalități de respectare a prevederilor legale nu pot fi primite, ele atrăgând încălcarea unor principii de drept și fiind contrare scopului urmărit de legiuitor. Astfel, nu se poate admite că intenția legiuitorului a fost aceea ca, de la intrarea în vigoare a noii legi, toate federațiile sindicale care nu sunt formate din organizații sindicale constituite la nivelul unor unități cu personalitate juridică diferite, să fie dizolvate.

Recurenta a dobândit personalitate juridică în temeiul unei hotărâri judecătorești ale cărei efecte nu pot fi înlăturate prin instituirea unor condiții noi de acordare a personalității juridice, care nu erau legal reglementate la data pronunțării acelei hotărâri judecătorești. În plus, dreptul la asociere al subiectelor de drept care compun federația, reglementat constituțional și respectat prin hotărârea judecătorească de înființare a federației nu poate fi încălcat prin obligarea federației la dizolvare sau obligarea organizațiilor sindicale ce o compun la asociere cu alte organizații sindicale în situația în care, la data constituirii federației o astfel de asociere nu s-a dorit și nici nu era legal obligatorie.

Legea trebuie interpretată în sensul aplicării sale și, în respectarea în cauză a acestui principiu precum și a aceluia al interpretării sistematice a dispozițiilor legale, trebuie admis că prevederile art. 41 din Legea nr. 54/2003 care instituie condiții de fond pentru constituirea unei federații sindicale, indiferent de interpretarea dată noțiunii de unitate din cuprinsul alin. (2) al articolului, sunt aplicabile acelor federații care doresc să dobândească personalitate juridică după intrarea în vigoare a Legii nr. 54/2003. Tocmai de aceea, art. 42 prevede în continuare, condițiile formale pe care federațiile constituite conform art. 41 din lege trebuie să le îndeplinească pentru a dobândi personalitate juridică, iar nu pentru a-și continua activitatea, excluzând astfel federațiile sindicale care au dobândit deja personalitate juridică până la intrarea în vigoare a legii.

Adaptarea statutelor existente la noile prevederi legale, obligație reglementată prin art. 55 din Lege, nu poate avea ca obiect decât acele prevederi statutare care pot fi modificate fără ca prin aceasta să fie afectată existența subiectului de drept căruia, prin hotărâre judecătorească anterioară, i s-a recunoscut personalitatea juridică. De aceea, interpretarea prevederilor art. 41 alin. (2) și art. 55 din Legea nr. 54/2003, în sensul reținut de instanța de apel nu este legală în cazul recurentei, federație sindicală a cărei personalitate juridică a fost acordată prin hotărâre judecătorească anterior intrării în vigoare a acestei legi. Susținerile formulate de intimat prin întâmpinare vizând viciile hotărârii prin care a fost înregistrată F.S.R.

și ale hotărârilor prin care au fost admise cererile de modificare a statutului, nu pot fi primite, ele putând fi invocate numai în căile de atac exercitate împotriva respectivelor hotărâri. Prin urmare, pentru considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.. și art. 49 C. proc. civ. Înalta Curte a admis recursul declarat și cererea de intervenție accesorie în interesul recurentei, iar în temeiul prevederilor art. 296 C. proc. civ., a modificat decizia recurată în sensul că a respins apelul declarat de S.D.S.S.N.R. împotriva sentinței civile nr. 469 din 1 aprilie 2009 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, ca nefondat. În baza art. 274 C. proc. civ., intimatul reclamant S.D.S.S.N.R.

a fost obligat la plata sumei de 30.555 lei, cheltuieli de judecată către recurenta pârâtă F.S.R., reprezentând onorariul de avocat.