ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 520/2020

Deliberând asupra recursului declarat de inculpatul A., în baza actelor și lucrărilor dosarului, reține următoarele:

Prin Decizia penală nr. 23/CA din 15 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția Penală, printre altele, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea formulată de contestatorul A. de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 404 alin. (7) C. proc. pen. și art. 424 alin. (1) teza finală C. proc. pen., precum și a art. 272 coroborat cu art. 275 C. proc. pen.

Pentru a dispune în acest sens, Curtea de Apel Timișoara a reținut că sesizarea instanței de contencios constituțional implică examinarea prealabilă a următoarelor cerințe de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992:

- calitatea de parte în proces a autorului excepției;

- identificarea exactă a normelor legale criticate

- existența unei legături dintre norma legală criticată și soluția ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului.

Curtea, făcând evaluarea primelor două condiții, a constatat că acestea apar a fi îndeplinite în cauză, însă, a apreciat că lipsa condiției ca pretinsul viciu de neconstituționalitate să aibă legătură cu cauza este de natură a conduce la sancțiunea inadmisibilității.

S-a arătat că jurisprudența a stabilit că pentru a determina existența unei legături dintre norma contestată și soluția dată cauzei în care partea a înțeles să uzeze de mijlocul procesual al excepției, se impune o evaluare concretă și nu una formală a chestiunii admisibilității cererii de sesizare, întrucât prin acest mijloc sunt stabilite limitele investirii instanței de contencios constituțional.

Raportat la prezenta cauză, analiza efectuată de Curtea de Apel Timișoara a condus la concluzia că pretinsul viciu de neconstituționalitate nu poate avea nicio înrâurire asupra soluției care s-ar pronunța în cauza de față ce are ca obiect calea extraordinară de atac a contestației în anulare îndreptată împotriva unei decizii pronunțate tot în legătură cu o cale extraordinară de atac, respectiv revizuirea.

S-a mai reținut că, în cuprinsul sesizării, autorul excepției de neconstituționalitate a susținut că dispozițiile care reglementează conținutul dispozitivului și consemnarea pronunțării soluției în ședință publică sunt în contradicție cu normele de tehnică legislativă și sunt neclare. De asemenea, a criticat dispozițiile care reglementează modul de stabilire a cheltuielilor judiciare, din perspectiva faptului că nu stabilesc criterii obiective de determinare și sunt discriminatorii.

Curtea a arătat că, în condițiile în care, cazul de contestație în anulare invocat, respectiv cel prevăzut de art. 426 lit. g) din C. proc. pen., vizează nulitatea unei hotărâri pentru nerespectarea caracterului public al ședinței de judecată, iar petentul și-a argumentat cererea pe situația contrară, respectiv caracterul nepublic al ședinței de judecată, este evident faptul că aspectele criticate nu pot avea, în mod real, o legătură concretă cu soluția ce ar urma să se pronunțe în cauza ce are ca obiect examinarea admisibilității în principiu a contestației în anulare, neexistând cazul invocat de petent.

S-a mai menționat că procedura reglementată de art. 431 din C. proc. pen., cu care a fost investită curtea în prezentul dosar, privește examinarea admisibilității exercitării unui drept, respectiv îndeplinirea condițiilor în care poate fi exercitată contestația în anulare și anume hotărârile ce pot fi atacate, cazul care o justifică, titularul cererii și termenul de introducere. În condițiile în care, ab initio, cazul invocat de petent nu justifică admiterea căii extraordinare de atac, întrucât se întemeiază pe o ipoteza nereglementată de lege, este evident că nu poate fi identificată o legătură cu prezenta cauza.

De asemenea, s-a reținut că petentul a formulat critici în legătură cu modul de stabilire a cheltuielilor judiciare, însă s-a apreciat că acestea nu îndeplinesc cerința de a fi în legătură cu cauza. Pe de o parte, aspectul de inadmisibilitatea invocat mai sus, este aplicabil și în ceea ce privește această cerere, iar pe de altă parte, în conținutul cererii de contestație în anulare, petentul nu a formulat critici în legătură cu modul de stabilirea a cheltuielilor judiciare, instanța de control judiciar nefiind sesizată în sensul de a efectua un control asupra modului de stabilire a cheltuielilor.

Suplimentar, s-a arătat că, în mod constant, Curtea Constituțională a statuat că determinarea acestor cheltuieli nu reprezintă o problemă de constituționalitate, ci una de aplicare a legii, realizându-se potrivit prevederilor art. 272 - 275 din C. proc. pen.

Împotriva soluției de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curții Constituționale, în termen legal, a formulat recurs contestatorul A.

Cauza având ca obiect recursul declarat de contestator a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți, secția penală, la data de 6 august 2020, fiind fixat termen de judecată la data de 9 septembrie 2020, cu citarea recurentului la locul de deținere și cu asigurarea apărării.

Analizând recursul formulat de contestatorul A., Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Recurentul contestator A., cu ocazia verificării admisibilității în principiu a contestației în anulare, a invocat în fața Curții de Apel Timișoara excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 407 alin. (7) din C. proc. pen. și ale art. 424 alin. (1) teza finală din C. proc. pen., în ceea ce privește sintagma "pronunțarea s-a făcut în ședință publică". Autorul excepției a susținut, în esență, că aceste texte de lege nu respectă normele de tehnică legislativă, fiind neclare, fapt ce ar conduce la încălcare dispozițiilor art. 1 alin. (4), art. 21 alin. (3), art. 124 și art. 126 alin. (2) din Constituția României.

De asemenea, a invocat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 272 coroborat cu art. 275 din C. proc. pen., cu privire la modul de stabilire a cheltuielilor judiciare, susținând că sunt lipsite de claritate și previzibilitate, contravenind, astfel, dispozițiilor art. 1 alin. (4), art. 21 alin. (3), art. 124 și art. 126 alin. (2) din Constituția României.

Conform dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, modificată și republicată, "Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial, privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia".

Referitor la admisibilitatea sesizării, Înalta Curte reține că trebuie îndeplinite cerințele prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, respectiv:

a. excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele în care participă;

b. excepția să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare;

c. excepția să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale;

d. excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

Înalta Curte subliniază că, dacă evaluarea primelor trei condiții dintre cele patru anterior enunțate implică un examen preponderent formal, cea de-a patra cerință cumulativă reclamă, în anumite cazuri, o evaluare mai amănunțită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilității cererii de sesizare a instanței de contencios constituțional.

Raportat la condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, în mod constant, instanțele judecătorești au statuat că cererea de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare și aplicare a legii sau atunci când nu are legătură cu cauza.

În cadrul examenului de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, instanța trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

Analizând condițiile enumerate anterior, Înalta Curte constată că excepția a fost invocată de contestatorul A. într-un dosar aflat pe rolul Curții de Apel Timișoara, ce are ca obiect o cale extraordinară de atac, respectiv contestație în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 426 lit. g) din C. proc. pen. și are în vedere dispoziții legale în vigoare, referitoare la pronunțarea în ședință publică a hotărârii, prev. de art. 404 alin. (7) din și art. 424 alin. (1) teza finală din C. proc. pen., precum și dispozițiile art. 272 coroborat cu art. 275 din C. proc. pen., privitoare la cheltuielile de judecată.

De asemenea, se constată că dispozițiile legale criticate nu au fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Referitor la condiția legăturii dintre excepția invocată cu soluționarea cauzei, Înalta Curte constată că aceasta nu este îndeplinită în speță.

În acest sens, se reține că, în cauză, contestatorul A. a formulat contestație în anulare împotriva unei decizii pronunțate în apel în procedura examinării admisibilității în principiu a căii extraordinare de atac a revizuirii.

Criticile contestatorului au vizat faptul că decizia pronunțată de instanța de apel, în procedura admisibilității în principiu a revizuirii, a fost soluționată în ședință publică, iar nu în camera de consiliu, ipoteză care, în opinia contestatorului s-ar circumscrie cazului de contestație în anulare prev. de art. 426 alin. (1) lit. g) din C. proc. pen.

Or, dimpotrivă, dispozițiile art. 426 alin. (1) lit. g) din C. proc. pen., vizează situația inversă, în care anularea unei hotărâri definitive intervine dacă ședința de judecată în apel nu a fost publică.

Așadar, Înalta Curte constată că argumentele contestatorului nu au legătură cu soluționarea cauzei ce are ca obiect contestația în anulare întrucât, chiar dacă instanța de contencios constituțional s-ar pronunța asupra criticilor de neconstituționalitate aduse dispozițiilor 404 alin. (7) din și art. 424 alin. (1) teza finală din Codul de procedură, decizia Curții Constituționale nu ar fi de natură să producă efecte directe asupra hotărârii pronunțate de Curtea de Apel Timișoara.

În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 272 coroborat cu art. 275 din C. proc. pen., Înalta Curte constată că se urmărește un rezultat ce nu concordă cu scopul reglementării excepției de neconstituționalitate întrucât nu s-a formulat o critică propriu-zisă de neconstituționalitate a textelor de lege, ci recurentul contestator tinde la completarea și modificarea dispozițiilor privind cheltuielile de judecată din C. proc. pen.

Înalta Curte amintește că această atribuție nu este conferită Curții Constituționale, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 potrivit cărora "Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".

În consecință, este evident că solicitarea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate arătată nu evidențiază o contradicție concretă a textelor criticate pentru neconstituționalitate cu prevederile constituționale, ci este o încercare de a transfera, în mod artificial, competența exclusivă a Parlamentului, unica autoritate legiuitoare, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituția României, în sarcina instanței de contencios constituțional.

Pentru considerentele expuse, constatând legală și temeinică soluția criticată pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 404 alin. (7) din C. proc. pen. și art. 424 alin. (1) teza finală din C. proc. pen., precum și a art. 272 coroborat cu art. 275 din C. proc. pen., cuprinsă în Decizia penală nr. 23/CA din data de 15 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul contestator la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 313 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 404 alin. (7) din C. proc. pen. și art. 424 alin. (1) teza finală din C. proc. pen., precum și a art. 272 coroborat cu art. 275 din C. proc. pen., cuprinsă în Decizia penală nr. 23/CA din data de 15 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală.

Obligă recurentul contestator la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 313 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 9 septembrie 2020.

Procesat de GGC - LM