ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 73/2020

Asupra cauzei penale de față;

Examinând actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din data de 16 ianuarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală în Dosarul nr. x/2019, a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 207 alin. (1), (3) C. pen. în raport cu disp. art. 1 alin. (3) din Constituția României, formulată de inculpatul A..

Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel Timișoara a reținut următoarele:

În cauză s-a formulat de către inculpatul A. o excepție de neconstituționalitate a prevederilor art. 207 alin. (1), (3) C. pen. în raport cu disp. art. 1 alin. (3) din Constituția României, excepția vizând faptul că acest text de lege este neconstituțional în măsura în care nu se face distincția între folosul urmărit, respectiv just sau injust. De asemenea, s-a arătat că există interpretări diferite ale instanțelor, și astfel se impune ca instanța de control constituțional să dea o decizie interpretativă cu privire la acest text legal.

Analizând cererea formulată după punerea în discuție, Curtea a reținut că cererea este admisibilă în raport cu cele trei condiții prev. de art. 29 din Legea nr. 47/1992 republicată, întrucât acestea nu sunt îndeplinite în mod cumulativ.

Astfel, primele două condiții sunt îndeplinite în mod echivoc, întrucât s-a invocat neconstituționalitatea unui text de lege, respectiv a C. pen., care este în vigoare și, de asemenea, Curtea Constituțională nu a mai pronunțat o decizie în sensul admiterii în legătură cu această excepție de neconstituționalitate.

Instanța însă a apreciat că nu este îndeplinită o a treia condiție esențială, și anume legătura strânsă dintre conținutul excepției de neconstituționalitate și soluționarea dosarului, aspect care conduce la inadmisibilitatea cererilor de sesizare a Curții Constituționale.

Astfel, în opinia instanței cererea vizează interpretarea și aplicarea legii, aspecte ce intră în competența instanțelor de judecată, iar nu a Curții Constituționale.

În sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională a identificat două condiții pentru stabilirea legăturii excepției de neconstituționalitate cu soluționarea cauzei, condiții care trebuie să fie îndeplinite în mod cumulativ: aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecății și necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate (Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014).

În ceea ce privește cererea privind excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 207 alin. (1), (3) C. pen. în raport cu disp. art. 1 alin. (3) din Constituția României, excepția vizând faptul că nu se face distincția între folosul urmărit, respectiv just sau injust, există interpretări diferite ale instanțelor de judecată în acest sens, și astfel se impune ca, Curtea Constituțională să dea o decizie interpretativă cu privire la acest text legal, Curtea a constatat că unificarea practicii judiciare, interpretarea și aplicarea legii nu este o problemă de neconstituționalitate și nu intră în sfera de atribuții a Curții Constituționale.

În opinia instanței, excepția de neconstituționalitate trebuie să aibă construcția unei argumentări a neconstituționalității textului de lege invocat, iar rezultatul final al excepției de neconstituționalitate (admiterea efectivă a excepției de către instanța competentă) să conducă la un rezultat concret din punct de vedere al mersului dosarului în mod obiectiv.

În prezenta cauză, cererea privind excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă, din perspectiva faptului că interpretarea legii se efectuează de către instanța de judecată, iar unificarea practicii judiciare și pronunțarea unei decizii în acest sens de către Curtea Constituțională nu reprezintă o problemă de neconstituționalitate și nu intră în sfera de atribuții a Curții Constituționale.

Împotriva încheierii din data de 16 ianuarie 2020, prin care s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală în dosarul nr. x/2019, a formulat recurs recurentul A..

Acesta a solicitat să fie sesizată Curtea Constituțională cu excepția invocată, iar aceasta să pronunțe o decizie interpretativă, prin care să constate că art. 207 alin. (3) din C. pen. este constituțional doar în măsura în care sintagmele "în scopul de a dobândi în mod injust un folos nepatrimonial", precum și "în scopul de a dobândi în mod injust un folos patrimonial", se referă la folosul care este injust, iar în măsura în care nu se face distincție între folosul just sau injust, ci doar la modalitatea injustă, chiar de dobândire a unui folos injust, atunci să fie declarat neconstituțional articolul invocat.

Examinând actele dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul formulat este nefondat, având în vedere următoarele considerente:

Din analiza coroborată a textului de lege criticat și a motivelor invocate de către recurent în cererea de sesizare a Curții Constituționale, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, nefiind îndeplinită una dintre cerințele de admisibilitate expres prevăzute de lege.

Astfel, din economia dispozițiilor Legii nr. 47/1992, rezultă că sesizarea instanței de contencios constituțional în cadrul controlului de constituționalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a următoarelor exigențe de admisibilitate cumulativ prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din lege:

- calitatea de parte în proces a autorului excepției;

- identificarea exactă a normei/normelor legale criticate, dar și a măsurii în care legea sau ordonanța în care sunt inserate se află în vigoare la data soluționării cererii; sub acest aspect, se impune observația că indicarea explicită a textului normativ criticat este o condiție absolut necesară în etapa evaluării admisibilității cererii, numai astfel putându-se determina obiectul excepției de neconstituționalitate, dar și existența legăturii dintre norma criticată și soluția ce ar putea fi dată cauzei în care partea a înțeles să uzeze de mijlocul procedural al excepției;

- existența unei legături dintre norma legală criticată și soluția ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului; fiind expresia cerinței pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului, "legătura cu soluționarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităților speței, prin evaluarea atât a "aplicabilității textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și a necesității invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (mutatis mutandis, Decizia nr. 591 din 21 octombrie 2014 a Curții Constituționale, publicată în MO nr. 916 din 16 decembrie 2014);

- verificarea deciziilor pronunțate anterior de către Curtea Constituțională cu privire la constituționalitatea acelei dispoziții legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituționalității normei criticate printr-o decizie precedentă.

Înalta Curte constată că, dacă evaluarea primelor două și a ultimei condiții dintre cele patru anterior enunțate implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerință cumulativă reclamă, în anumite cazuri, o evaluare mai amănunțită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilității cererii de sesizare.

O atare evaluare nu contravine dispozițiilor art. 2 ori art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Curtea Constituțională este unica autoritate competentă să supună controlului de constituționalitate actele normative prevăzute de art. 2 alin. (1) din legea specială.

Încheierea de sesizare a Curții Constituționale are însă valențele unui act procedural prin care sunt definite limitele învestirii autorității de jurisdicție constituțională. În întocmirea unui astfel de act procedural, instanța de judecată în fața căreia a fost invocată excepția are, potrivit legii, nu doar competența, ci și responsabilitatea corelativă de a cenzura eventualele susțineri ale autorului excepției și, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorității de jurisdicție constituțională, în strictă conformitate cu dispozițiile legii pertinente, dar și cu specificul cauzei.

În aceste coordonate de principiu, raportându-se la particularitățile cauzei, Înalta Curte constată că susținerile recurentului nu au o legătură indisolubilă cu soluționarea cauzei întrucât criticile aduse privesc modul de interpretare a dispozițiilor legale a căror constituționalitate a fost criticată, fapt ce revine prin excelență instanței învestite cu soluționarea cauzei.

Art. 207 C. pen.

(1) Constrângerea unei persoane să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, în scopul de a dobândi în mod injust un folos nepatrimonial, pentru sine ori pentru altul, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani.

(3) Dacă faptele prevăzute în alin. (1) și alin. (2) au fost comise în scopul de a dobândi în mod injust un folos patrimonial, pentru sine sau pentru altul, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.

În concret, autorul excepției susține că pentru a fi întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de șantaj nu este suficientă modalitatea în care a fost reținută în sarcina sa săvârșirea faptei, respectiv una injustă, ci este necesar ca și folosul urmărit să fie unul injust, iar în speța de față folosul urmărit de inculpat a fost unul just, respectiv ultimul salariu pe care acesta nu l-a primit de la angajatorul său.

Astfel, a susținut că este nevoie de intervenția instanței de contencios constituțional care să pronunțe o decizie interpretativă în acest sens.

Înalta Curte reține că solicitarea recurentului privește modul de interpretare a dispozițiilor criticate, respectiv art. 207 alin. (1) și (3) C. pen., iar interpretarea legii, așa cum a arătat și instanța fondului, se efectuează doar de către instanța de judecată.

De asemenea, Înalta Curte subliniază că o excepție de neconstituționalitate trebuie să tindă la excluderea unei norme/text de lege din fondul legislativ activ, din dreptul pozitiv, iar nu la completarea/modificarea unor dispoziții legale ori introducerea unor noi prevederi, cu consecința reconfigurării textului care incriminează infracțiunea de șantaj, aspect ce este de competența exclusivă a Parlamentului, conform art. 61 alin. (1) din Constituția României. Astfel, raportat la prevederile art. 146 din Constituția României și art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit cărora Curtea Constituțională verifică constituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare atunci când este ridicată o excepție de neconstituționalitate a acestora în fața unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial, și față de faptul că, în speță, excepția invocată nu vizează, în realitate, o problemă de neconstituționalitate, ci de reformare legislativă în sensul reglementării exprese a "folosului" urmărit de către făptuitor (just sau injust), instanța apreciază că aspectele invocate de autor nu reprezintă chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale.

Or, așa cum s-a arătat anterior, completarea sau modificarea unor dispoziții legale nu se regăsește în competența Curții Constituționale a României.

Față de considerentele anterior prezentate, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 16 ianuarie 2020, prin care s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală în Dosarul nr. x/2019.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 313 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 16 ianuarie 2020, prin care s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală în Dosarul nr. x/2019.

Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 313 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 31 ianuarie 2020.

Procesat de GGC - LM