ÎCCJ, Secția penală

Deliberând, asupra recursului în casație de față, în baza actelor și lucrărilor de la dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 61 din data de 30 ianuarie 2018, pronunțată de Judecătoria Vălenii de Munte, s-au hotărât următoarele:

În baza art. 197 C. pen., inculpata A., a fost condamnată la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de rele tratamente aplicate minorului.

În baza art. 67 alin. (2) raportat la art. 197 C. pen., s-a aplicat inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. e) și f) C. pen., pe o perioadă de 3 ani.

În temeiul art. 65 C. pen., s-a aplicat inculpatei pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. e) și f) C. pen.

Conform art. 91 și art. 92 C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, pe o durată de 4 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii.

În baza art. 93 alin. (1) și (2) C. pen., s-au impus inculpatei, pe durata termenului de supraveghere, următoarele măsuri: a) să se prezinte la serviciul de probațiune, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile; d) să anunțe schimbarea locului de muncă; e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență; f) să nu părăsească teritoriul României fără acordul instanței.

În baza art. 93 alin. (3) și (4) C. pen., inculpata a fost obligată să presteze muncă neremunerată, în folosul comunității, pe o perioadă de 60 de zile, în cadrul Primăriei Măneciu sau al Liceului tehnologic Măneciu, jud. Prahova, instituția și tipul de activitate urmând a fi stabilite de consilierul de probațiune.

În temeiul art. 404 alin. (2) C. proc. pen. și art. 91 alin. (4) C. pen., s-a atras atenția inculpatei asupra dispozițiilor art. 96 C. pen., privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

Potrivit art. 25 C. proc. pen. raportat la art. 1357 și următoarele C. civ., inculpata a fost obligată să plătească părții civile B., domiciliat în București, suma de 10.000 euro, în echivalent RON la cursul BNR din ziua plății, cu titlu de daune morale și părții civile C., domiciliat în București, sumele de 8.225 RON, daune materiale și 5.000 euro, în echivalent RON, la cursul BNR din ziua plății, cu titlu de daune morale.

În baza art. 274 C. proc. pen., inculpata a fost obligată să plătească suma de 3.500 RON, cheltuieli judiciare către stat, urmând ca onorariile avocaților din oficiu pentru inculpată și partea vătămată B., în procent de 25% din valoarea cuvenită, să fie avansate din fondurile Ministerului de Justiție.

S-a constatat că părțile civile nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Vălenii de Munte și inculpata A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia penală nr. 846 din 3 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie în Dosarul nr. x/2016, au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Vălenii de Munte și de inculpata A. împotriva Sentinței penale nr. 61 din 30 ianuarie 2018, pronunțată de Judecătoria Vălenii de Munte, care a fost desființată, în parte și, în consecință:

În baza art. 57 din Legea nr. 253/2013, s-a stabilit supravegherea îndeplinirii obligațiilor impuse inculpatei A. prin sentința apelată în sarcina Serviciul de probațiune Prahova.

În baza art. 7 raportat la art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 76/2008, s-a dispus recoltarea de probe biologice de la inculpata A., în vederea introducerii profilelor genetice în Sistemul Național de Date Genetice Judiciare.

S-a redus durata interzicerii, ca pedeapsă complementară, a drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. e) și f) C. pen., de la 3 ani la 1 an.

S-a redus durata termenului de încercare stabilit, potrivit art. 92 alin. (1) C. pen., de la 4 ani la 3 ani.

A fost înlăturată din cuprinsul sentinței dispoziția de obligare a inculpatei A. la plata către partea civilă C. a sumei de 5.000 euro, cu titlu de daune morale și s-a redus cuantumul daunelor morale acordat părții civile B., de la 10.000 euro la 5.000 euro.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței, care nu sunt contrare prezentei decizii.

Împotriva hotărârii instanței de apel, a declarat recurs în casație inculpata A., invocând incidența dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Prin Încheierea din 20 februarie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., s-a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpata A. împotriva Deciziei penale nr. 846 din 3 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie în Dosarul nr. x/2016.

Examinând recursul în casație declarat de inculpata A. împotriva deciziei penale nr. 846 din 3 octombrie 2019 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

În motivarea incidenței cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen., inculpata a invocat nelegalitatea deciziei penale atacate din perspectiva greșitei soluții de condamnare pentru infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului, prev. de art. 197 C. pen.

Astfel, prin prisma cazului de casare invocat, recurenta inculpată a arătat că, prin raportare la situația de fapt reținută de către instanța de apel, fapta pentru care a fost condamnată nu este prevăzută de legea penală.

A susținut că instanța de apel a comis o gravă eroare de drept, întrucât nu a analizat în mod corespunzător forma de vinovăție cu care se presupune că ar fi fost comisă fapta, în condițiile în care nu a menționat dacă vreuna dintre acțiunile reținute în sarcina sa, ca fiind asimilate actului material al infracțiunii, a fost comisă cu intenție directă.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege și numai anumite motive expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să se poată invoca orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a prevăzut în mod expres.

Astfel, cazul de casare prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen. ("inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală"), se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune.

Totodată, trebuie menționat că, din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen., nu se poate realiza o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, fără a putea fi supuse cenzurii starea de fapt reținută de instanța de apel.

Referitor la criticile formulate de inculpata A., în sensul că, instanța de apel nu a analizat în mod corespunzător forma de vinovăție cu care se presupune că ar fi fost comisă fapta, se constată că, acestea vizează lipsa laturii subiective a infracțiunii, susținându-se, în esență, că fapta nu a fost săvârșită cu forma de vinovăție prevăzută de lege, aspect care nu poate fi analizat prin prisma cazului de recurs în casație menționat, întrucât presupune în mod necesar reevaluarea probatoriului.

Instanța de apel a analizat critica inculpatei, reiterată în calea de atac a recursului în casație, în sensul că fapta nu a fost săvârșită forma de vinovăție prevăzută de lege, arătând că:

"Chiar dacă, potrivit propriilor sale declarații, inculpata nu a urmărit să pună în pericol dezvoltarea fizice, intelectuală sau morală a minorului, având în vedere recomandările repetate ale specialiștilor care s-au ocupat de tratarea minorului în diferite etape, Curtea apreciază că inculpata putea să prevadă cu ușurință rezultatul faptelor sale, astfel că faptele au fost săvârșite cel puțin cu intenție indirectă."

Având în vedere că infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului, prevăzută de art. 197 C. pen., poate fi săvârșită atât cu intenție directă cât și cu intenție indirectă, se constată ca fiind greșită aprecierea inculpatei în sensul că, în cauză, nu s-a stabilit dacă este realizată latura subiectivă a infracțiunii pentru care a fost condamnată.

În baza materialului probator administrat în cauză, ambele instanțe au stabilit că atitudinea inculpatei A., de a ignora problemele cu care minorul B. se confrunta și refuzul de a lua măsurile necesare pentru dezvoltarea fizică, intelectuală și morală a acestuia din urmă, deși i-au fost aduse la cunoștință aceste probleme atât de specialiștii din cadrul DGASP Prahova, cât și de persoanele care au avut contact ori s-au ocupat de tratarea minorului, a avut ca urmare punerea în primejdie gravă a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a acestui minor.

În raport cu situația de fapt reținută în cauză, se constată că fapta pentru care a fost condamnată inculpata A. corespunde modelului legal incriminat de legiuitor prin infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului, prevăzută de art. 197 C. pen.

Pentru considerentele expuse, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (2) lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpata A. împotriva Deciziei penale nr. 846 din 3 octombrie 2019 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. x/2016.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenta inculpată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar în temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 160 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpata A. împotriva Deciziei penale nr. 846 din 3 octombrie 2019 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. x/2016.

Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurenta inculpată, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 160 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 iunie 2020.

Procesat de GGC - LM