ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3422/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, astfel cum a fost precizată, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Culturii și Identității Naționale, anularea Ordinului de Ministru al Culturii și Cultelor nr. 2127/2005 privind Regulamentul de organizare și funcționare a Comisiei Naționale de Arheologie și anularea tuturor documentelor de ordin imperativ - decizional emise de această comisie în baza ordinului, precum și suspendarea executării Ordinului nr. 2127/2005 până la soluționarea definitivă a acțiunii vizând anularea acestuia.

Prin Sentința nr. 30 din 20 februarie 2017, Curtea de Apel Iași a respins cererea de suspendare a ordinului a cărui anulare se solicită, formulată de reclamant.

Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 86 din 22 mai 2017, a respins acțiunea formulată de reclamant, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul A., solicitând admiterea acestuia.

În motivarea căii de atac, recurentul a apreciat că prima instanță trebuia să suspende judecata cauzei, conform art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., până la soluționarea excepției de neconstituționalitate invocată, cu privire la care s-a dispus sesizarea Curții Constituționale prin încheierea de ședință din 8 mai 2017.

Pe fond, recurentul a reluat situația de fapt și a arătat că prima instanță a apreciat legal modul în care atribuțiile specifice ale Comisiei Naționale de Arheologie cuprinse în art. 16 din O.G. nr. 43/2000, de la lit. b), c), d), k), 1), p) și s) definite ca propune avizarea sunt transformate în avizează în Ordinul nr. 2127/2005 la art. 4, lit. b), c), e), f), i), m) și o), în accepțiunea acesteia neexistând nicio diferență semantică între a propune avizarea și avizează. Or, simpla transcriere diferită a atribuțiilor în respectivul ordin în raport cu cele prevăzute de O.G. nr. 43/2000 constituie un motiv de nelegalitate.

Recurentul a mai arătat că, deși a arătat primei instanțe că documentele emise de Comisia Națională de Arheologie se numesc aprobări, pe care ministerul le trimite petenților, aceasta a susținut că cele adoptate din perspectiva Comisiei Naționale de Arheologie [...] vor urma calea aprobării de către Ministerul Culturii, or, faptele făcute de autoritate sunt fapte de abuz în serviciu evident, care cad sub incidența prevederilor C. pen. și care nu sunt sesizate de instanță.

Totodată, a susținut că judecătorul fondului nu a analizat pe fond ordinul contestat, altfel ar fi sesizat cum o comisie cu rol consultativ poate să își impună față de forul tutelar conducerea, și nu a reținut motivarea Președintelui României din 8 aprilie 2016 de retrimitere la Parlament a unei legi, tocmai pe motivul că o comisie cu rol consultativ nu poate emite acte cu putere decizională sau imperativă, deși a făcut trimitere la acest aspect.

În opinia recurentului, prima instanță a legalizat practic faptul că o comisie cu rol consultativ poate emite acte cu putere decizională.

Prin întâmpinare, intimatul-pârât Ministerul Culturii și Identității Naționale a invocat excepția nulității recursului, apreciind că susținerile recurentului nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate, fiind legală și temeinică, iar cât privește afirmația părții referitoare la obligativitatea instanței de judecată de a suspenda procesul în urma admiterii excepției de neconstituționalitate ridicată în cursul judecății a arătat, de asemenea, că nu poate fi primită, neexistând o dispoziție expresă în acest sens.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

În ceea ce privește excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinare, se reține că aceasta este neîntemeiată, având în vedere că susținerile recurentului pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor recurentului, a apărărilor formulate de intimat și în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Recurentul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea Ordinului Ministrului Culturii și Cultelor nr. 2127/2005 privind Regulamentul de organizare și funcționare a Comisiei Naționale de Arheologie și anularea tuturor documentelor de ordin imperativ - decizional emise de această comisie în baza respectivului ordin, și suspendarea executării ordinului atacat.

În cauză, criticile formulate vizează soluția asupra cererii privind anularea ordinului contestat, cererea de suspendare fiind soluționată prin Sentința nr. 30 din 20 februarie 2017.

Curtea de Apel Iași a respins acțiunea reclamantului ca nefondată.

Soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispozițiilor legale la situația de fapt.

Instanța de control judiciar constată că nu poate primi criticile recurentului care, în esență, sunt centrate pe faptul că respectiva Comisie Națională de Arheologie are vot consultativ însă, cu toate acestea, exercită atribuții decizorii.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 554/2004, se poate adresa instanței competente orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri.

Persoana vătămată este definită la art. 2 alin. (1) lit. a) din aceeași lege, drept "orice persoană titulară a unui drept ori a unui interes legitim, vătămată de o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri; în sensul prezentei legi, sunt asimilate persoanei vătămate și grupul de persoane fizice, fără personalitate juridică, titular al unor drepturi subiective sau interese legitime private, precum și organismele sociale care invocă vătămarea prin actul administrativ atacat fie a unui interes legitim public, fie a drepturilor și intereselor legitime ale unor persoane fizice determinate".

În cauză, recurentul susține că vătămarea constă în faptul că prin ordinul atacat se instituie o comisie cu rol consultativ dar care ia decizii, încălcându-se astfel ordinea de drept.

În aceste condiții, nu se poate reține că s-a făcut dovada vătămării unui drept sau interes, în sensul textelor de lege menționate.

Instanța de control judiciar reține că, în speță, sunt relevante prevederile art. 8 alin. (1

1

) din Legea nr. 554/2004, cu completările și modificările ulterioare, potrivit cărora:

"Persoanele fizice și persoanele juridice de drept privat pot formula capete de cerere prin care se invocă apărarea unui interes legitim public numai în subsidiar, în măsura în care vătămarea interesului legitim public decurge în mod logic din încălcarea dreptului subiectiv sau a interesului legitim".

Aceste prevederi au menirea de a clarifica și de a stabili în ce condiții și cine poate invoca apărarea interesului legitim public.

Din conținutul textului de lege se deduce că, prin acțiunea pe care o introduc la instanța de contencios administrativ, persoanele fizice și persoanele juridice de drept privat nu pot invoca direct "interesul legitim public" pentru anularea unui act administrativ, ci numai în subsidiar, pe calea unor capete de cerere distincte, în măsura în care vătămarea interesului legitim public decurge din încălcarea unui drept subiectiv sau a unui interes legitim privat.

Așadar, prin acțiunea introdusă, persoanele fizice și persoanele juridice de drept privat trebuie să dovedească mai întâi că a avut loc o încălcare a dreptului sau interesului lor legitim privat, după care să susțină în sprijinul cererii și vătămarea interesului public, ce decurge din actul administrativ atacat.

Or, demersul judiciar inițiat de reclamant nu are și un capăt de cerere principal tinzând la apărarea unui drept sau interes individual, personal al unei persoane determinate, prin urmare nu este respectat caracterul subsidiar al acțiunii. Altfel spus, interesul public poate fi invocat doar în subsidiar.

De altfel, în cadrul dezbaterilor, chiar recurentul susține că, în calitatea sa de expert, a avut beneficii, deci nu a fost vătămat în vreun fel.

Din această perspectivă, se observă că judecătorul fondului, în analiza efectuată, și-a extins nepermis cercetarea.

În ceea ce privește afirmația recurentului, potrivit căreia se impunea suspendarea judecății cauzei din moment ce s-a sesizat Curtea Constituțională, prin Încheierea din 8 mai 2017, cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor O.G. nr. 43/2000, instanța de control judiciar reamintește că măsura suspendării de drept prevăzută de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 a fost abrogată (prin Legea nr. 177/2010), așa încât, în situația sesizării Curții Constituționale, nu mai este obligatorie suspendarea judecății.

Inexistența unei dispoziții procesuale exprese în sensul suspendării judecății cauzei în cazul admiterii cererii de sesizare a instanței de contencios constituțional cu excepția de neconstituționalitate relevă intenția legiuitorului, în noile reglementări, de a nu impune, cu caracter obligatoriu, luarea de către judecător a unei asemenea măsuri.

Ca urmare a înlăturării acestui caz de suspendare de drept, instanța învestită cu soluționarea cererii în cadrul căreia este invocată excepția de neconstituționalitate are posibilitatea să aprecieze, în anumite situații particulare și cu titlu de excepție, asupra oportunității suspendării judecății.

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluția pronunțată de prima instanță este corectă și hotărârea atacată respectă cerințele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva Sentinței nr. 86 din 22 mai 2017 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 iunie 2019.

GGC - CL