ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra cauzei de față,

În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 69 din data de 18 iunie 2019, pronunțată în Dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Hunedoara, s-a dispus condamnarea inculpatei A., la pedeapsa de 2 ani închisoare și interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a), b) C. pen. din 1969 pe timp de 5 ani pentru infracțiunea de folosire sau prezentare cu rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 (al cărui conținut se regăsește în art. 35 C. pen. - 4 acte materiale) și art. 5 C. pen. i-a fost aplicată inculpatei A. pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a), b) C. pen. din 1969 în condițiile prev. de art. 71 C. pen. din 1969.

În temeiul art. 81, 82 C. pen. din 1969, a fost suspendată executarea pedepsei de 2 ani închisoare pe durata acesteia, la care se adaugă 2 ani, rezultând astfel un termen de încercare de 4 ani; în temeiul art. 71 alin. (5) C. pen. din 1969, a fost suspendată executarea pedepsei accesorii.

S-a atras atenția inculpatei asupra dispozițiilor art. 83 C. pen. din 1969, care reglementează situațiile în care se revocă suspendarea condiționată a executării pedepsei.

În temeiul art. 1357 C. civ. a fost admisă acțiunea civilă promovată de partea civilă Agenția pentru Plăți și Intervenție în Agricultură și a fost obligată inculpata A. să plătească părții civile suma de 647.152,09 RON daune materiale.

A fost menținut sechestrul asigurător instituit în cursul urmăririi penale prin Ordonanța nr. 11/P/2017 din 28 iulie 2017 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, Serviciul Teritorial Alba Iulia asupra bunurilor aparținând inculpatei A.

A fost revocat sechestrul asigurător instituit în cursul urmăririi penale prin Ordonanța nr. 11/P/2017 din 28 iulie 2017 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, Serviciul Teritorial Alba Iulia asupra bunurilor aparținând numitei B.

Împotriva Sentinței penale nr. 69 din data de 18 iunie 2019, pronunțată în Dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Hunedoara, au formulat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Alba Iulia, inculpata A. și de partea civilă Agenția pentru Plăți și Intervenție în Agricultură.

Prin Decizia penală nr. 188 din 26 martie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția Penală s-a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Alba Iulia împotriva Sentinței penale nr. 69/2019 pronunțată la data de 18 iunie 2019 în Dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Hunedoara, și în consecință:

A desființat sentința penală atacată, cu privire la latura penală, în ceea ce privește legalitatea pedepsei principale aplicate inculpatei A., și procedând la o nouă judecată în aceste limite:

A majorat de la 2 ani la 3 ani durata pedepsei închisorii aplicată inculpatei A. pentru comiterea infracțiunii de folosire sau prezentare cu rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, în formă continuată, prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) vechiul C. pen. (4 acte materiale), cu reținerea art. 5 C. pen.

A majorat de la 4 ani la 5 ani termenul de încercare al pedepsei închisorii aplicate inculpatei în temeiul prevederilor art. 82 alin. (1) vechiul C. pen.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate care nu contravin prezentei decizii.

A respins ca nefondate apelurile declarate de inculpata A. și de partea civilă Agenția pentru Plăți și Intervenție în Agricultură împotriva Sentinței penale nr. 69/2019 pronunțată la 18 iunie 2019 în Dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Hunedoara.

Împotriva acestei decizii, la data de 27 mai 2020 a declarat recurs în casație inculpata A..

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală la data de 19 iunie 2020, când s-a stabilit termen la data de 31 iulie 2020, pentru examinarea în cameră de consiliu a admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație, conform art. 440 alin. (1) C. proc. pen.

Prin cererea de recurs în casație formulată, recurenta inculpată a solicitat în esență, admiterea cererii de recurs în casație, achitarea în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. și respingerea acțiunii civile.

A precizat că sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de folosire sau prezentare cu rea credință de documentele ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, doar atunci când au fost obținute fonduri pe nedrept, cu intenție directă, calificată prin scop, urmărindu-se ca prin săvârșirea infracțiunii să fie păgubit bugetul Uniunii, aspecte ce nu se regăsesc și în prezenta cauză.

În acest sens, a arătat că art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011 face distincție între 3 categorii de abateri, nereguli, cu caracter sistemic și de fraudă, ori neregulile reținute în prezenta cauză nu se subscriu ilicitului penal, neputând fi asimilate unei fraude.

În ceea ce privește latura civilă, a susținut că pentru recuperarea creanței bugetare din constatarea unei nereguli definite de art. 2 din O.U.G. nr. 66/2011 este prevăzută o procedură specială și obligatorie pentru structurile de control.

Așadar, nefiind urmată această procedură în prezenta cauză, în temeiul art. 397 alin. (1) C. proc. pen., raportat la art. 20, 21, 23, 43 lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011 acțiunea penală nu poate fi exercitată prealabil acestei proceduri speciale, acțiunea civilă fiind exercitată în afara cadrului stabilit de legea specială.

Cu privire la latura penală a cauzei, a arătat că respectivele contracte de asociere încheiate cu deținătorii de animale sunt legale, primul contract a fost semnat în aceeași zi în care a fost semnat și contractul de arendă, chiar dacă a fost înregistrat la Primărie după 3 zile.

De asemenea, a solicitat a se avea în vedere declarația de eligibilitate din anul 2012, declarație ce cuprinde mențiunea expresă că în situația unor clauze inexacte se va urma procedura administrativă, nu procedura penală.

Mai mult, a precizat că se impune examinarea legalității și temeiniciei hotărârii primei instanțe din perspectiva modului în care a fost aplicată legislația și doctrina penală în materie, în sensul că reprezintă o încălcare a garanțiilor constituționale privind acordarea beneficiului prezumției de nevinovăție, precum și a principiului in dubio pro reo.

Față de aspectele reținute de judecătorul fondului, a apreciat că în raport de întregul material probator administrat în cauză se poate constata un dubiu că s-a săvârșit fapta pentru care a fost judecată inculpata.

Totodată, a mai susținut că inculpații au pus în slujba comunității și cu ajutorul funcționarilor APIA care au avut la rândul lor o atitudine pozitivă și au reușit să obțină finanțările necesare întreținerii și dezvoltării pășunilor.

A mai solicitat a se constata că a intervenit prescripția răspunderii penale, invocând în acest sens dispozițiile Deciziei nr. 297/2018 pronunțată de Curtea Constituțională și Decizia nr. 5/2019 - Recurs în interesul legii pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Analizând cererea de recurs în casație formulată de recurenta inculpată A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că aceasta este nefondată, urmând a o respinge, pentru următoarele considerente:

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalității și cel al respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive și numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege.

Dispozițiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Realizându-se în cadrul strict reglementat de lege, analiza de legalitate a instanței de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În speță, recurenta inculpată a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării dacă "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Cazul de casare invocat vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv).

În considerarea aspectelor teoretice relevate, se constată că, în cauză, recurenta inculpată a formulat critici subsumate, în esență, neîndeplinirii elementelor constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina sa, din perspectiva elementului material, a laturilor obiectivă și subiectivă, în sensul că inculpata nu a urmărit obținerea fondurilor pe nedrept, cu scopul de a păgubi bugetul Uniunii Europene.

Înalta Curte notează că, prin criticile aduse deciziei atacate prezentate în motivele de recurs în casație formulate de inculpată, în realitate, nu se invocă nelegalitatea hotărârii, ci se solicită reanalizarea situației de fapt și reevaluarea materialului probator, cu consecința stabilirii unei alte situații de fapt decât cea avută în vedere de instanța de apel cu titlu definitiv pe baza materialului probator administrat și care să conducă la o soluție favorabilă inculpatei, motive ce nu pot fi circumscrise cazurilor de casare expres și limitativ prevăzute de dispozițiile legale în materie, respectiv art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În ceea ce privește solicitarea recurentei inculpate de a dispune achitarea sa, motivat de împrejurarea că nu este dovedită intenția de a frauda bugetul Uniunii Europene, Înalta Curte reține că, raportat la modul de legiferare a celor două teze ale art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., respectiv neprevederea în legea penală și lipsa vinovăției prevăzute de lege și la dispozițiile art. 15 alin. (1) C. pen., potrivit cărora infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o, doar neprevederea în legea penală ce subsumează situațiilor în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii din punct de vedere obiectiv, a fost avută în vedere de legiuitor atunci când a reglementat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.. Ca atare, dispozițiile ce reglementează acest caz de recurs în casație corespund prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., conferind Înaltei Curți posibilitatea de a examina în cadrul recursului în casație criticile prin care se invocă împrejurarea că fapta nu este prevăzută de legea penală și cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii, cu excepția celor ce vizează vinovăția, deci doar din perspectiva tipicității obiective a infracțiunii.

În acest context argumentativ, Înalta Curte apreciază că starea de fapt reținută în cauză, concordanța acesteia cu probele administrate, modul de apreciere al probatoriului, neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii de folosire sau prezentare cu rea credință de documentele ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei și vinovăția inculpatei nu mai pot fi analizate de către instanța de control judiciar în calea de atac a recursului în casație.

Referitor la critica recurentei inculpate privind incidența prescripției răspunderii penale în raport de dispozițiile Deciziei nr. 297/2018 pronunțată de Curtea Constituțională, Înalta Curte reține că prin decizia anterior menționată nu s-a constatat neconstituționalitatea textului legal în integralitatea sa, ci doar a unei părți a acestuia, instituția întreruperii cursului prescripției fiind în esență constituțională. Instanța de control constituțional a statuat că întreruperea cursului termenului de prescripție devine eficientă, producându-și efectele, într-o manieră completă, doar în condițiile existenței unor pârghii legale de încunoștințare a persoanei în cauză cu privire la începerea unui nou termen de prescripție.

Așadar, Înalta Curte constată pe de o parte, că nu s-a împlinit termenul de prescripție pentru infracțiunea prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, acesta se împlinește în luna martie 2023, iar, pe de altă parte, intervenirea prescripției răspunderii penale nu poate face obiectul analizei în acest cadru procesual, ci poate constitui eventual un motiv de contestație în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) C. proc. pen.

În același sens, Înalta Curte reține că și critica referitoare la soluționarea în mod greșit a laturii civile, nu poate fi analizată din perspectiva cazului de casare pentru care s-a dispus admiterea în principiu a cererii de recurs în casație.

Prin urmare, criticile recurentei inculpate exced analizei instanței de recurs în casație, aspectele invocate neputând fi valorificate în contextul niciunuia dintre cazurile de casare expres și limitativ reglementate de art. 438 C. proc. pen., legiuitorul statuând asupra analizei nelegalităților comise de instanțele de fond.

Din analiza deciziei penale atacate și din actele dosarului, rezultă că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii, infracțiunea reținută în sarcina inculpatei este prevăzută de dispozițiile art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, constatându-se că ansamblul probator administrat în cauză a demonstrat că fapta există și a fost corect încadrată juridic, că a fost săvârșită de inculpată cu forma de vinovăție cerută de lege, iar din această perspectivă criticile acesteia sunt neîntemeiate.

În acest context argumentativ, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de recurenta inculpată A. împotriva Deciziei penale nr. 188 din 26 martie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția Penală.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenta inculpată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de recurenta inculpată A. împotriva Deciziei penale nr. 188 din 26 martie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția Penală.

Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 09 octombrie 2020.

Procesat de GGC - LM