ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 26 octombrie 2021

Asupra cauzei penale de față, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 25 din 15 ianuarie 2020 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, s-au hotărât următoarele:

În baza art. 257 alin. (1) C. pen. (1969), raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență.

În baza art. 71 alin. (1) C. pen. (1969), s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie prevăzută de art. 64 lit. a) teza a II a, b C. pen. pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 25 C. pen. (1969) raportat la art. 18

1

din Legea nr. 78/2000 (în forma în vigoare la data săvârșirii faptei), cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de instigare la folosirea sau prezentarea de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, care are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Comunităților Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor.

În baza art. 71 alin. (1) C. pen. (1969), s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie prevăzută de art. 64 lit. a) teza a II a, b C. pen. pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 33 lit. a) C. pen. (1969), s-a constatat că infracțiunile pentru care inculpatul A. a fost condamnat au fost săvârșite în concurs real și, în baza art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. (1969), au fost contopite pedepsele de 2 ani și 6 luni închisoare și 3 ani închisoare și s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare.

În baza art. 71 alin. (1) C. pen. (1969), s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie prevăzută de art. 64 lit. a) teza a II a, b C. pen. pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 86

1

din C. pen. (1969), s-a dispus suspendarea executării pedepsei rezultante de 3 ani închisoare sub supravegherea Serviciului de Probațiune București, pe un termen de încercare de 5 ani, stabilit în condițiile art. 86

2

C. pen. (1969).

În temeiul art. 86

3

alin. (1) C. pen. (1969), pe durata termenului de încercare s-a dispus ca inculpatul să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: a) să se prezinte, la datele fixate, la Serviciului de Probațiune București; b) să anunțe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile precum și întoarcerea; c) să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă; d) să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existență.

S-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 86

4

și art. 83 C. pen. (1969), privind cazurile de revocare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. (1969), a fost suspendată executarea pedepsei accesorii aplicată inculpatului pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei.

În baza art. 18

1

din Legea nr. 78/2000 (în forma în vigoare la data săvârșirii faptei), raportat la art. 74 lit. c) și art. 76 lit. c) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul B. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de folosirea sau prezentarea de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, care are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Comunităților Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor.

În baza art. 71 alin. (1) C. pen. (1969), s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie prevăzută de art. 64 lit. a) teza a II a, b C. pen. pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 81 alin. (2) C. pen. (1969), a fost suspendată condiționat executarea pedepsei pe durata unui termen de încercare de 4 ani, calculat potrivit dispozițiilor art. 82 C. pen. (1969).

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. (1969), a fost suspendată executarea pedepselor accesorii pe durata suspendării executării pedepsei principale.

S-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C. pen. (1969), privind revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei.

În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen. a fost achitată inculpata C. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de complicitate la folosirea sau prezentarea de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, care are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Comunităților Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor, prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 18

1

din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 998-999 C. civ. 1864, a fost admisă acțiunea civilă exercitată de partea civilă Ministerul Fondurilor Europene și au fost obligați, în solidar, inculpații A. și B. să plătească acesteia suma de 63.855 RON, daune materiale.

În baza art. 257 alin. (2) C. pen. (1969), s-a confiscat de la inculpatul A. suma de 20.000 euro.

În baza art. 330 C. proc. pen., a fost menținut sechestrul asigurător, așa cum a fost dispus prin ordonanțele nr. 163/P/2013 din datele de 24 august 2017 și 29 septembrie 2017 asupra cotei de 1/2 a imobilului constând în teren intravilan în suprafață de 278 mp și construcții în suprafață de 247,04 mp, situat în oraș Voluntari, sat Pipera, județul Ilfov, dobândit în baza contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x din 8.06.2006 la BNP D., înscris în CF nr. x a OCPI Ilfov - BCPI Buftea, autoturismului marca x, an de fabricație 2010, culoare negru, serie motor x, serie șasiu x, cu numărul de înmatriculare x, cotei de 1/1 a imobilului constând în apartament cu două camere cu suprafața utilă de 55,89 mp situat în București, str. x, dobândit în baza contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x din 26.06.2003 la BNP E., înscris în CF nr. x-C1-U12 a OCPI București - BCPI Sectorul 5, până la concurența sumelor de 20.000 euro și 63.855 RON și sechestrul asigurător dispus prin ordonanța nr. 163/P/2013 din 24 august 2017 asupra tractorului rutier U.T.B. U 650 M, an de fabricație 1985, culoare roșie, serie motor: x, serie șasiu: x, până la concurența sumei de 63.855 RON.

În baza art. 249 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 397 alin. (2) C. proc. pen., s-a dispus luarea măsurii sechestrului asigurător asupra tuturor bunurilor mobile și imobile, prezente și viitoare, inclusiv a conturilor bancare, ale inculpaților A. și B., până la concurența sumelor (63.855 RON) la care au fost obligați inculpații, în vederea reparării pagubei produse prin săvârșirea infracțiunilor, respectiv până la concurența sumei (20.000 euro) cu privire la care s-a dispus confiscarea.

A fost ridicat sechestrul asigurător dispus prin ordonanța nr. 163/P/2013 din data de 24 august 2017 asupra autoturismului marca x, cu numărul de înmatriculare x, an de fabricație 2004, serie motor x, serie șasiu x.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., au fost obligați inculpații A. la plata sumei de 16.500 RON și B., la plata sumei de 5.500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

Prin decizia penală nr. 328/A din 12 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, cu privire la sentința penală nr. 25 din 15 ianuarie 2020 a Tribunalului București, secția I penală, care a fost desființată, în parte, și, rejudecând, în fond:

În baza art. 25 alin. (3) C. proc. pen., au fost desființate următoarele înscrisuri:

- contractul de închiriere auto nr. x din data de 01 iunie 2010 încheiat între inculpata C. și F. - Federația Națională a Sindicatelor din Agricultură, Alimentație, Tutun, Domenii și Servicii Conexe, precum și actul adițional nr. x/15.04.2011;

- procesul-verbal de recepție nr. x AIFPS/01.06.2010;

- mențiunile referitoare la decontarea sumei de 3.870 RON aferente contractului de închiriere nr. x AIFS din data de 01 iunie 2010 cuprinse în cererile de rambursare de la nr. 6/21.07.2020 la nr. 14/30.11.2011 formulate de F. - Federația Națională a Sindicatelor din Agricultură, Alimentație, Tutun, Domenii și Servicii Conexe și înregistrate la D.G. - A.M.P.O.S.D.R.U.

Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței penale apelate.

În baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de inculpații A. și B. împotriva aceleiași sentințe penale.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., au fost obligați inculpații A. și B. la plata sumei de 1.000 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Hotărârea din apel a fost comunicată Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, la 14 aprilie 2021, inculpatului A. la 15 aprilie 2021, precum și celorlalți doi inculpați.

Termenul de declarare a recursului în casație s-a împlinit la data de 17 mai 2021 pentru inculpatul A. și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție la 17 mai 2021.

Împotriva hotărârii instanței de apel, la 17 mai 2021 (dată fax și poștă), a declarat recurs în casație inculpatul A. (prin avocați G. și H., care au atașat împuternicirea avocațială seria x/2021 din 17 mai 2021, dosar I.C.C.J., și prin avocat I., care a atașat împuternicirea avocațială seria x/2021 din 17 mai 2021, dosar I.C.C.J.).

Prin cererea formulată prin avocați G. și H., inculpatul A. a invocat motivul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., cu argumentarea că a fost condamnat pentru o faptă care nu întrunește condițiile de tipicitate obiectivă impuse de lege pentru infracțiunea de trafic de influență și pentru cea prevăzută de art. 18

1

din Legea nr. 78/2000.

Astfel, s-a arătat că pentru a fi în prezența infracțiunii de trafic de influență este necesar ca actul cu privire la care autorul se presupune că și-ar fi traficat influența pe lângă ofițerii din cadrul S.R.I. să intre în atribuțiile de serviciu ale acestora, ceea ce implică obligatoriu stabilirea identității sau cel puțin a funcției/gradului ofițerilor în discuție, a atribuțiilor concrete ale acestora, a destinatarului sumei traficate și a persoanei pentru care s-a pretins suma. Or, niciunul din aceste elemente nu a fost clarificat, deși era necesar în condițiile în care Legea nr. 14/1992 nu prevede printre atribuțiile S.R.I. activități de monitorizare a beneficiarilor cu privire la legalitatea implementării de proiecte finanțate din fonduri europene. S-a mai arătat că trebuia analizat în ce măsură cei doi ofițeri indicați în decizia penală recurată, J. și K., au avut atribuții pentru îndeplinirea actului solicitat, întrucât "în cazul în care se pretinde influența pe lângă un funcționar public necompetent, se poate reține săvârșirea infracțiunii de înșelăciune".

O altă critică vizând această infracțiune se referă la inexistența descrierii promisiunii inculpatului A. ca, în schimbul sumei de 20.000 euro, să intervină pe lângă funcționarul public competent să efectueze actul dorit de cumpărătorul de influență, B., respectiv oprirea unei pretinse monitorizări a Federației F. de către S.R.I., cerință care este atașată elementului material la laturii obiective a infracțiunii, dar care nu a fost analizată în decizia recurată.

S-a mai menționat că nu a fost analizată nici diferențierea dintre pretinderea unui folos pentru altul ca preț al traficării influenței și pretinderea unui folos chiar pentru funcționarul care are în atribuțiile de serviciu efectuarea actului, în acest din urmă caz folosul constituind mijlocul de corupere a funcționarului, iar nu prețul traficării influenței.

Totodată, făcându-se trimitere la statuările în fapt de la pagina 31 din decizia recurată (referitoare la presupusa traficare a influenței pentru numitul J.) și de la pagina 17 din sentință (vizând exercitarea unor acțiuni de convingere a inculpatului B.), s-a arătat că acestea diferă de situația factuală pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A., care are în vedere pretinderea și primirea de la B., secretar general al F., prin doi intermediari, a sumei de 20.000 euro, lăsând să se creadă că ar avea influență asupra unor ofițeri din cadrul S.R.I. și promițând că îi va determina pe aceștia să îndeplinească un act contrar îndatoririlor lor de serviciu, respectiv să oprească o pretinsă activitate de monitorizare a Federației F.. În opinia apărării, aspectele reținute în sentință și decizie tind către o eventuală acțiune similară inducerii în eroare a numitului B., iar nu către o activitate specifică participației la infracțiunile de cumpărare și trafic de influență ori dare sau luare de mită.

În ceea ce privește infracțiunea prevăzută de art. 18

1

din Legea nr. 78/2000, s-a susținut că atât contractul de închiriere auto nr. x din 01 iunie 2010, încheiat între Federația F. și C., cât și cererile de rambursare nr. x - 14 nu pot constitui documente false ori inexacte în sensul legii penale.

În acest sens, s-a arătat că așa cum rezultă din clauzele menționate la pct. 4.1 și 4.2 din contractul de închiriere auto, părțile semnatare nu au atestat nicio împrejurare necorespunzătoare adevărului prin perfectarea respectivei convenții, ci doar și-au asumat două obligații reciproce și interdependente, de a furniza autoturismul și de a se plăti prețul pentru serviciile prestate. Or, dacă autoturismul nu ar fi fost pus la dispoziția Federației F., factorii de decizie din cadrul proiectului DRES aveau posibilitatea de a solicita inculpatei C. restituirea întregului preț al contractului plătit fără a se fi primit contraprestația contractuală, demers care nu a avut loc, situație în care se poate aprecia că plățile efectuate au fost legale, fiind realizate în conformitate cu realitatea.

S-a mai menționat că nici cererile de rambursare nu pot fi false, întrucât acestea atestă doar împrejurarea că sumele a căror rambursare s-a solicitat au fost în prealabil achitate de către Federația F. inculpatei C., fapt care nu a fost contestat de acuzare.

De altfel, în decizia recurată nu s-a explicat raționamentul care a stat la baza reținerii caracterului fals al contractului menționat, dar s-a făcut confuzie între ceea ce înseamnă cheltuieli fictive și cheltuieli lipsite de contraprestație/cheltuieli neeligibile. Or, pentru a fi în prezența infracțiunii prevăzute de art. 18

1

din Legea nr. 78/2000, este necesar să se fi utilizat documente false sau inexacte pentru obținerea fondurilor, iar nu să se fi obținut și cheltuit fonduri fără a se primi o contraprestație (cheltuiala există însă este efectuată în mod nejustificat, fiind supusă restituirii) ori în alt scop decât cel declarat pentru proiect (cheltuială neeligibilă).

Prin cererea de recurs în casație formulată prin avocat I., inculpatul A. a invocat motivele de casare reglementate de art. 438 alin. (1) pct. 1 și pct. 7 C. proc. pen.

Astfel, prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., recurentul a învederat că instanța de fond nu a fost compusă într-un complet specializat conform art. 29 din Legea nr. 78/2000, Tribunalul București neconstituind astfel de completuri după modificarea Legii nr. 304/2004, a intrării în vigoare a Noului C. proc. pen. și a adoptării Hotărârii C.S.M. nr. 1375/28.12.2015 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești. Or, în această situație completul care a judecat cauza în fond este unul inferior și nu răspunde exigențelor legiuitorului referitoare la modalitatea de constituire, fiind incidente cazurile de nulitate absolută prevăzute de art. 281 lit. a) și b) C. proc. pen.

În ceea ce privește motivul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., s-a susținut că inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală. În acest sens, s-a arătat că nici în actul de sesizare și nici în hotărârile de condamnare organele judiciare nu au descris în ce anume a constat activitatea de instigare la infracțiunea prevăzută de art. 18

1

din Legea nr. 78/2000, limitându-se a menționa doar că l-a instigat pe inculpatul B. să prezinte documente false la Autoritatea de Management pentru Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane din cadrul Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale, cu consecința obținerii pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene, activitate care a fost plasată vag în timp, în prima jumătate a anului 2010, fără a se preciza locul, împrejurările ori modalitatea concretă în care s-au exercitat acțiunile de determinare. S-a mai susținut că, în realitate, nici fapta autorului infracțiunii nu este prevăzută de norma de incriminare, în condițiile în care fondurile europene au fost obținute pe baza contractului de finanțare nr. x din data de 16 aprilie 2008, iar nu a contractului de închiriere auto indicat în descrierea faptei, care a fost perfectat abia 2 ani mai târziu.

Prin prisma aceluiași caz de casare s-a învederat că nici activitatea prezentată de organul de urmărire penală ca fiind circumscrisă infracțiunii de trafic de influență nu corespunde normei de incriminare, de vreme ce nu s-a precizat dacă acțiunea de pretindere a fost săvârșită pentru sine sau pentru altul, lipsind astfel unele elemente esențiale pentru întrunirea condițiilor de tipicitate ale infracțiunii. De asemenea, nu s-a arătat în ce constă "promisiunea" și în ce condiții aceasta a avut loc.

Cererea de recurs în casație a fost comunicată Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, la data de 04 iunie 2021, inculpatei C. la 03 iunie 2021 și inculpatului B. la 09 iunie 2021.

Prin încheierea din 28 septembrie 2021, Înalta Curte, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 328/A din 12 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală.

A trimis cauza, în vederea judecării recursului în casație, Completului nr. 7.

A fixat termen de judecată în ședință publică la data de 26 octombrie 2021, pentru când s-a citat recurentul inculpat A., la adresele din dosar. S-au încunoștințat telefonic apărătorii aleși ai recurentului inculpat A. (avocați G., H. și I.) despre termenul acordat în cauză.

Verificând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casație formulată de inculpatul A., conform dispozițiilor art. 440 C. proc. pen., Înalta Curte a constatat că îndeplinește cerința prevăzută de art. 434 C. proc. pen., decizia penală nr. 328/A din 12 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, fiind susceptibilă de a fi atacată cu această cale extraordinară de atac.

Totodată, s-a constatat că recursul în casație a fost promovat, în termenul legal prevăzut de art. 435 C. proc. pen., de către A. (prin avocați G. și H., care au atașat împuternicirea avocațială seria x/2021 din 17 mai 2021, dosar I.C.C.J. și prin avocat I., care a atașat împuternicirea avocațială seria x/2021 din 17 mai 2021, dosar I.C.C.J.), persoană care, față de calitatea sa de inculpat în cursul procesului în fond și apel, se numără printre titularii acestei căi extraordinare de atac, enumerați în cuprinsul art. 436 alin. (1) C. proc. pen.. Deopotrivă, este îndeplinită și condiția prevăzută de art. 436 alin. (6) C. proc. pen., având în vedere că inculpatul A. a declarat apel în cauză, calea de atac fiind respinsă de către Curtea de Apel București.

S-a apreciat că cererea de recurs în casație întrunește cerințele de formă prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b) și d) C. proc. pen., întrucât cuprinde numele, prenumele și domiciliul (inclusiv cele procesual alese) recurentului, este indicată hotărârea atacată și are aplicată semnătura persoanei care a întocmit-o.

În ceea ce privește condiția prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., se constată că recurentul inculpat A. a invocat motivul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., respectiv "a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Referitor la această condiție de admisibilitate, Înalta Curte a subliniat că invocarea formală a unui caz de casare prevăzut de lege, deși necesară, nu este suficientă pentru declararea ca admisibilă a cererii de recurs în casație. În etapa admisibilității în principiu se verifică și aparenta corespondență între motivele susținute și cazurile de casare în care acestea au fost încadrate. Din modalitatea de reglementare a recursului în casație, care este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege, așadar care vizează exclusiv legalitatea hotărârii, rezultă că pot fi circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. doar criticile referitoare la lipsa incriminării, precum și cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii din perspectiva laturii obiective, aspectele vizând latura subiectivă neputând fi cenzurate pe această cale.

Astfel, acest caz de casare are în vedere acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv). Prin urmare, prin intermediul motivului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. Înalta Curte verifică doar corespondența formală între elementele faptice reținute în hotărârile recurate și conținutul constitutiv al infracțiunii, fără a proceda la analiza materialului probator sau la reaprecierea situației de fapt.

În acest sens, în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că "dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. exclud în totalitate din sfera de cenzură a Înaltei Curți de Casație și Justiție modificarea situației de fapt, în acest stadiu putându-se analiza doar dacă faptele, astfel cum au fost reținute de către instanța de apel sunt prevăzute ca infracțiuni, dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc - din punct de vedere obiectiv, elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina inculpatului " (decizia nr. 350/RC/2015 - Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, www.x.ro).

Ca urmare, motivul de casare invocat nu permite o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt ale instanței a cărei hotărâre a fost atacată neputând fi cenzurate în nici un fel.

Față de aceste considerente, Înalta Curte a constatat că recursul în casație formulat de recurentul inculpat A. este admisibil pentru cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., numai în ceea ce privește soluția de condamnare pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 291 C. pen. și art. 47 C. pen. raportat la art. 18

1

din Legea nr. 78/2000, sub aspectul chestiunilor de drept invocate în legătură cu neîntrunirea condițiilor de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare (neîndeplinirea condiției ca influența să privească funcționari publici care exercită atribuțiile de care depinde efectuarea actului solicitat de cel care a dat banii, în cazul primei infracțiuni și lipsa situației premisă - caracterul fals sau inexact al documentelor prezentate, în privința celei de-a doua), urmând ca analiza argumentelor aduse în susținerea acestor critici să fie realizată strict în raport cu situația de fapt reținută cu titlu definitiv în hotărârea atacată, fără a se putea proceda la reexaminarea conținutului mijloacelor de probă ori la reaprecierea materialului probator.

În acest context, Înalta Curte a constatat că celelalte critici formulate de recurentul inculpat A., prin care nu se invocă nelegalitatea hotărârii atacate, ci se contestă starea de fapt stabilită de instanța de apel, solicitându-se, practic, o rejudecare a cauzei prin reaprecierea și cenzurarea probelor, cu consecința stabilirii unei alte situații de fapt decât cea avută în vedere de instanța de apel, nu se circumscriu cazului de casare invocat sau vreunui alt caz expres prevăzut de art. 438 C. proc. pen.

Această concluzie se impune și în ceea ce privește aspectele referitoare la insuficienta descriere a faptelor imputate și la motivarea necorespunzătoare a hotărârilor de condamnare, asemenea chestiuni nefiind incluse de legiuitor în sfera de cenzură a instanței supreme în cadrul acestei căi extraordinare de atac.

Cu toate că prin motivele scrise, recurentul a invocat și cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., prin prisma căruia s-a arătat că instanța care a judecat cauza în fond nu a fost constituită în complet specializat, așa cum impun dispozițiile art. 29 din Legea nr. 78/2000, aceste critici nu se circumscriu, însă, cazului indicat. Astfel, potrivit art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării atunci când, în cursul judecății, nu au fost respectate dispozițiile privind competența după materie sau după calitatea persoanei, când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente. Prin urmare, acest motiv corespunde cazului de nulitate absolută prevăzut de art. 281 alin. (1) lit. b) și alin. (3) C. proc. pen., ce poate fi invocat pe tot parcursul soluționării unei cauze.

Pe de altă parte, compunerea completului de judecată, în accepțiunea prevederilor art. 354 C. proc. pen. raportat la art. 281 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., presupune alcătuirea completului de judecată conform dispozițiilor legale, cu numărul de judecători prevăzut de lege care au capacitatea funcțională de a îndeplini anumite acte de jurisdicție penală în cazurile și condițiile cerute de lege și are în vedere etapa procesuală a judecății, până la pronunțarea hotărârii.

Din considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 417 din 03 iulie 2019, prin care a fost admisă sesizarea formulată de președintele Camerei Deputaților și s-a constatat existența un conflict juridic de natură constituțională între Parlament, pe de o parte, și Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de altă parte, generat de neconstituirea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a completurilor de judecată specializate pentru judecarea în primă instanță a infracțiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, contrar celor prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 161/2003, reiese că nespecializarea completurilor de judecată în materia infracțiunilor de corupție este o chestiune ce privește compunerea instanței și nu competența materială a instanței.

Se observă, astfel, că, în realitate, criticile recurentului vizează nelegala compunere a instanței, situație în care ar putea constitui motive de exercitare a unei alte căi extraordinare de atac, respectiv contestația în anulare (art. 426 alin. (1) pct. d teza I C. proc. pen. - "Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri […] d. când instanța de apel nu a fost compusă potrivit legii […]"), motiv pentru care nu se circumscriu cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen. care, așa cum s-a arătat, privește competența materială sau după calitatea persoanei a instanței.

În dezbateri, la termenul de judecată din 26 octombrie 2021, apărătorul ales al recurentului inculpat a solicitat admiterea recursului în casație și, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., achitarea recurentului, apreciind că faptele pentru care acesta a fost trimis în judecată nu sunt prevăzute de legea penală. Susținerile apărării au fost consemnate, pe larg, în practicaua prezentei decizii penale.

Analizând recursul în casație formulat de inculpatul A. potrivit art. 442 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., în limitele stabilite prin încheierea din data de 28 septembrie 2021, Înalta Curte apreciază că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Recursul în casație este o cale extraordinară de atac, reprezentând un ultim nivel de jurisdicție, în care părțile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar în limita cazurile de casare prevăzute expres și limitativ de legiuitor la art. 438 din C. proc. pen.. Recursul în casație reprezintă, astfel, un mijloc de reparare a caracterului nelegal al hotărârilor judecătorești tinzând la desființarea sentințelor și deciziilor care sunt contrare legii.

Înalta Curte constată că cererea de recurs în casație formulat de inculpatul A. a fost admisă în principiu, în cazul infracțiunii de trafic de influență, prevăzută de art. 291 C. pen., sub aspectul neîndeplinirii condiției ca influența să privească funcționari publici care exercită atribuțiile de care depinde efectuarea actului solicitat de cel care a dat banii, iar referitor la infracțiunea de instigare la folosirea sau prezentarea de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, care are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Comunităților Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor, prevăzută de art. 47 C. pen. raportat la art. 18

1

din Legea nr. 78/2000, întrucât ar lipsi situația premisă, respectiv caracterul fals sau inexact al documentelor prezentate.

În drept, s-a apreciat că este incident cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din Codul de procedură, întrucât nu sunt întrunite condițiile de tipicitate ale infracțiunilor în sensul că faptele nu corespund modelului abstract de incriminare.

Astfel, cum în mod corect a reținut și judecătorul de filtru, din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. nu se poate realiza o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situații de fapt, pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se doar în drept, statuările în fapt ale instanței de apel neputând fi cenzurate în niciun fel (în acest sens și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție: Decizia nr. 267/RC din 26 iunie 2017; Decizia nr. 414/RC din 20 octombrie 2017, Decizia nr. 7/RC din 15 ianuarie 2019, Decizia nr. 478/RC din 11 decembrie 2019). Deoarece legea nu prevede competența de a administra probe cu privire la situația de fapt, instanța de recurs în casație își fundamentează soluția pe baza faptelor anterior constatate.

De asemenea, s-a mai statuat în jurisprudență și că verificările pe care instanța de recurs în casație le face din perspectiva noțiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală, vizează atât incriminarea abstractă, respectiv concordanța conduite subiectului cu o norma de incriminare, cât și condițiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu zisă și elementele de conținut ale incriminării sub aspectul laturii obiective [nu însă și în ceea ce privește latura subiectivă, lipsa de tipicitate subiectivă constituind o teză distinctă prevăzută în art. 16 lit. b) și care nu a fost preluată de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen..]" (Decizia nr. 78/RC/2015 - Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală).

Totodată, s-a reținut că acest caz de casare vizează "acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv)" (Decizia nr. 442/RC/2017 - Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală).

În cauza de față, recurentul A. a susținut că a fost condamnat pentru infracțiunea de trafic de influență deși, funcționarii pe lângă care se pretinde că s-ar fi exercitat această influență nu aveau în atribuțiile de serviciu monitorizarea legalității implementării fondurilor europene.

Se constată că atât instanța de apel cât și instanța de fond au reținut aceeași situație de fapt, pornind de la materialul probator administrat în cauză.

Referitor la infracțiunea de trafic de influență, prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen., Înalta Curte, pornind de la situația de fapt stabilită cu titlu definitiv de instanțele ordinare, în urma propriei analize efectuată în limitele stabilite de lege, constată că în sarcina recurentului A. s-a reținut faptul că în luna martie 2013 a pretins și primit suma de 20.000 EUR de la B., sumă ce prezenta un avans din suma de 150.000 EUR cerută acestuia, pentru a interveni pe lângă un ofițer S.R.I., respectiv pentru a-i preda acestuia suma, cu scopul opririi unor posibile controale la federația F., respectiv a intervenției pe lângă autorități ale statului, D.N.A., în vederea opririi unor astfel de controale.

De asemenea, cu privire la acuzația de trafic de influență, s-a reținut că A., în perioada 11-13 martie 2013, a pretins și primit de la B., prin intermediarii L. și M., suma de 20.000 EUR, promițând că va determina un ofițer din cadrul Serviciului Român de Informații să îndeplinească un act contrar îndatoririlor sale de serviciu, respectiv să oprească o pretinsă activitate de monitorizare a Federației F. cu privire la legalitatea implementării unor proiecte finanțate cu fonduri europene. A. a pretins că are influență directă asupra unui ofițer S.R.I. care ar fi finul de cununie al său ("J.") și că, prin intermediul acestuia, suma de 20.000 EUR va fi folosită pentru a influența decizia persoanei responsabile din cadrul Serviciului Român de Informații (individualizând în concret pe angajatul S.R.I. K.), în sensul opririi activității de monitorizare la care Federația ar fi fost supusă din partea serviciului de informații.

Potrivit art. 291 alin. (1) C. pen., infracțiunea de trafic de influență constă în pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârșită de către o persoană care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar public și care promite că îl va determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri.

Se observă că și cu ocazia judecării cauzei în apel, inculpatul a susținut că nu au existat probe certe care să ateste existența faptelor de pretindere și primire a sumei de 20.000 euro de inculpatul A. de la denunțătorul inculpat B., în schimbul unei promisiuni de a influența funcționarii din cadrul SRI să îndeplinească un act contrar îndatoririlor lor de serviciu, respectiv să oprească o pretinsă activitate de monitorizare a Federației F. cu privire la legalitatea implementării unor proiecte finanțate cu fonduri europene.

Așadar, Înalta Curte reține că aceleași critici au fost analizate de instanța de apel, contestându-se caracterul nefondat al acestora (potrivit considerentelor deciziei penale nr. 328/A din 12 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală). Instanța de apel a reținut că acuzația adusă inculpatului A. a constat, de la început, în pretinderea unei sume de bani pe care urma să o remită unei persoane din cadrul Serviciului Român de Informații în vederea opririi unei activități de control/monitorizare a Federației F.. Se observă că instanța de apel, pe baza materialului probator (înregistrările efectuate de inculpatul B., declarațiile inculpatului B., coroborate cu declarațiile martorilor N., M., O. și, parțial, declarațiile martorului L. și ale inculpatul A.) a analizat amplu latura obiectivă a infracțiunii de trafic de influență și a constatat că a existat o acțiune de pretindere, urmată de primirea sumei de 20.000 EUR pentru altul - numitul J., finul inculpatului A., angajat în cadrul Serviciului Român de Informații; inculpatul a lăsat să se creadă că are influență asupra numitului J.; inculpatul a pretins că, prin intermediul finului său, J., poate influența decizia persoanei responsabile din cadrul Serviciului Român de Informații, pentru ca aceasta să îndeplinească un act contrar atribuțiilor de serviciu, respectiv să oprească monitorizarea Federației F..

Așadar, Înalta Curte, reținând situația de fapt stabilită cu titlu definitiv de instanța de apel, constată că faptele anterior descrise întrunesc condițiile de tipicitate obiectivă a infracțiunii de trafic de influență, prevăzută de art. 291 C. pen.

Contrar susținerilor recurentului inculpatul A., referitoare la faptul că se făcut o confuzie între elementul material constând în pretinderea pentru altul și pretinderea de către funcționarii înșiși, fiind posibil să se rețină doar o eventuală complicitate, fie la infracțiunea de trafic de influență, dacă J. ar fi mijlocit traficarea influenței către K., fie o complicitate la infracțiunile de dare și luare de mită, dacă suma de bani ar fi fost solicitată de către funcționarul care avea în atribuțiile de serviciu îndeplinirea actului, s-a constatat, cu titlu definitiv de instanța de apel faptul că nu s-a dovedit că suma de 20.000 EUR a fost în mod real solicitată de un funcționar din cadrul Serviciului Român de Informații. Tot astfel, nici ipoteza apărării, potrivit căreia dacă inculpatul A. l-ar fi indus în eroare pe numitul B. și ar fi pretins 20.000 de euro pentru funcționari din cadrul Serviciului Român de Informații, deși aceștia nu au cerut suma respectivă, fiind incidente dispozițiile legale privind infracțiunea de înșelăciune, nu este susținută de probatoriul administrat în cauză, criticile recurentului fiind nefondate.

În legătură cu atribuțiile de serviciu ale ofițerilor din cadrul Serviciului Român de Informații, inculpatul a susținut că Legea nr. 14/1992 nu prevede printre atribuțiile acestora activități de monitorizare a beneficiarilor cu privire la legalitatea implementării de proiecte finanțate cu fonduri europene.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că instanțele ordinare, care au analizat această problemă de drept ridicată de inculpat, au constatat, în mod just, în raport de dispozițiile Legii nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații, faptul că intra în sfera de activitate a ofițerilor din cadrul Serviciului Român de Informații monitorizarea Federației F. (respectiv, dispozițiile art. 2 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații, care prevede că Serviciul Român de Informații organizează și execută activități pentru culegerea, verificarea și valorificarea informațiilor necesare cunoașterii, prevenirii și contracarării oricăror acțiuni care constituie, potrivit legii, amenințări la adresa siguranței naționale a României" raportate la dispozițiile art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională în interpretarea anterioară Deciziei nr. 91/2018 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 348 din 20 aprilie 2018 prin care s-a constatat că sintagma "aduc atingere gravă drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor români" cuprinsă în art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României este neconstituțională). În acest sens, în plus față de dispozițiile legii speciale, Curtea de apel a indicat și raportul de activitate al Serviciului Român de Informații pentru anul 2013, care oferă suficiente detalii cu privire la activitățile monitorizate de această instituție și la domeniile ce erau considerate cu impact asupra siguranței naționale.

În continuare, Înalta Curte analizând criticile recurentului privind lipsa tipicității infracțiunii prevăzute de art. 47 C. pen. raportat la art. 18

1

din Legea nr. 78/2000 (instigare la folosire sau prezentare cu rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei) în raport de lipsa elementului material al laturii obiective raportat la situația premisă (caracterul fals sau inexact al documentelor prezentate), apreciază că sunt nefondate pentru următoarele considerente:

În fapt, s-a reținut că în perioada 21 iulie 2010 - 30 noiembrie 2011, inculpatul B., cu intenție, în calitate de secretar general al Federației F. și de manager în cadrul proiectului finanțat cu fonduri europene "Dinamizare rurală prin angajare sustenabilă numărul POSDRU 13/5.2/S/3" (DRES) - Beneficiar Federația F., la instigarea inculpatului A., a prezentat la Autoritatea de Management pentru Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane (AMPOSDRU), din cadrul Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale documente false, respectiv: - contractul de închiriere nr. x AIFS din 01.06.2010, încheiat între Federația F. ca beneficiar și C. ca prestator), iar în cuprinsul cererilor de rambursare nr. x - 14 depuse la Autoritatea de Management a evidențiat cheltuieli eligibile fictive, generate de încheierea contractului de închiriere nr. x AIFS din 01 iunie 2010, între Federația F. ca beneficiar și C. ca prestator.

Contractul de închiriere nr. x din 01 iunie 2010, încheiat între Federația F. ca beneficiar și C. ca prestator, a avut ca obiect furnizarea de către prestator către beneficiar a unui autoturism P., cu serie de șasiu x, număr de înmatriculare x, contra unei chirii lunare de 3870 RON. În baza materialului probator (respectiv declarațiile martorilor Q., R. și S.), s-a constatat că inculpatul A. a folosit într-adevăr autoturismul indicat în perioada 21 iulie 2010 - 30 noiembrie 2011, iar potrivit denunțului lui B. suma primită în baza contractului de închiriere era folosită de către inculpatul A. pentru a plăti rata de leasing pentru autoturismul cu nr. x.

În cauză, se reține ca situație de fapt că folosirea autoturismului de către inculpatul A. nu are legătură cu încheierea contractului de închiriere, acesta neavând vreo calitate în cadrul proiectului finanțat cu fonduri europene. Astfel, cererile de rambursare nr. x - 14 depuse la Autoritatea de Management atestau realizarea unor cheltuieli fictive, întrucât autoturismul nu a fost folosit de Federația F. în cadrul proiectului finanțat cu fonduri europene "Dinamizare rurală prin angajare sustenabilă numărul POSDRU 13/5.2/S/3" (DRES). În consecință, în mod corect, Curtea de apel a constatat că încheierea contractului de închiriere pentru autoturismul marca x a avut ca singur scop obținerea de către inculpatul A. a contravalorii chiriei în cuantum de 3.870 RON/lunar pentru un autoturism pe care acesta l-a folosit și anterior încheierii contractului. Mai rezultă faptul că acest autoturism nu a fost folosit de niciuna din persoanele angajate în cadrul proiectului DRES pentru nevoile proiectului, iar participarea inculpatului A., în calitate de președinte al F., la o serie de evenimente legate de proiectele desfășurate de Federație, inclusiv DRES, nu este de natură să îi conferă acestuia calitatea de persoană angajată în cadrul proiectului.

Așa cum s-a arătat mai sus, instanța de casație nu are competența de a schimba situația de fapt reținută de către instanța de apel, constatările acesteia nefiind supuse cenzurii în recurs în casație. În reglementarea C. proc. pen. recursul în casație reprezintă o cale extraordinară de atac exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate. Recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. C. proc. pen. nu permite în cadrul acestei căi extraordinare de atac, în examinarea cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., reținerea unei situații de fapt diferite de cea descrisă în decizia Curții de apel.

Astfel, în raport cu criticile formulate, se constată că nu este incident cazul de recurs în casație menționat [respectiv, cel prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen..], întrucât fapta recurentului inculpat A. corespunde tiparului de incriminare al infracțiunii prevăzute de art. 47 C. pen. raportat la art. 18

1

din Legea nr. 78/2000 (instigare la folosire sau prezentare cu rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei).

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 328/A din 12 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală.

Va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, conform art. 275 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 328/A din 12 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 octombrie 2021.