ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 500/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată la data de 24 octombrie 2016 pe rolul Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, obligarea pârâtei la soluționarea contestației nr. 233/08.01.2016 formulate de reclamantă împotriva Deciziei privind obligațiile de plată accesorii nr. x/07.12.2015 (6470EV2/08.12.2015), emise de Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generată de Administrare a Marilor Contribuabili. A solicitat și acordarea cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 34/CA/2017 din 23 martie 2017, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei ANAF - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și a respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta ANAF - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis excepția lipsei de obiect invocată de pârâta ANAF - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și a respins, ca rămasă fără obiect, acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta ANAF - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor; a obligat pârâta ANAF - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor să plătească reclamantei suma de 3.650 RON, cheltuieli de judecată parțiale.

Împotriva sentinței nr. 34/CA/2017 din 23 martie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs Agenția Națională de Administrare Fiscală, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea sentinței recurate în ceea ce privește obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, ca nelegală.

În motivarea recursului arată că în mod corect instanța a respins acțiunea ca rămasă fără obiect, având în vedere că prin Decizia nr. 333/30.12.2016 a fost soluționată contestația administrativă a intimatei-reclamante împotriva deciziei de impunere nr. x/07.12.2015, dar cu toate acestea, a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată, reținând culpa recurentei-pârâte, întrucât contestația a fost soluționată după data introducerii acțiunii în instanță.

Susține că nu a dat dovadă de rea-credință și nici nu a avut un comportament neglijent, astfel că nu sunt întrunite condițiile de acordare a cheltuielilor de judecată, prevăzute de art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Deși partea care a pierdut procesul poate fi obligată să suporte cheltuielile de judecată, arată că se impune ca aceasta să se fi aflat în culpă procesuală sau să fi determinat aceste cheltuieli ori ca partea care le solicită să fi câștigat procesul în mod irevocabil, ceea ce nu este cazul în speță, iar pe de altă parte, cheltuielile pentru angajarea unui apărător sau pentru administrarea probatoriului sunt cheltuieli obișnuite ce nu se pot imputa părții adverse.

De asemenea, precizează că în situația respingerii acțiunii ca rămasă fără obiect, cheltuielile de judecată nu se pot admite în întregime, ci proporțional cu culpa procesuală, sens în care invocă prevederile art. 453 alin. (2) C. proc. civ.

Consideră că în aprecierea cuantumului onorariului, instanța trebuia să aibă în vedere valoarea pricinii, volumul de muncă presupus de pregătirea apărării, precum și complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului, or, în speță, apărătorul pârâtei a reprezentant-o la doar două termene de judecată, astfel că, în opinia sa, onorariul acordat este nejustificat de mare.

Intimata - reclamantă S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată, apreciind că recurenta este în culpă prin aceea că nu a respectat termenul legal de 45 de zile pentru soluționarea contestației, termen prevăzut de art. 70 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, iar pe de altă parte, arată că în speță cuantumul onorariului nu este vădit disproporționat în raport cu valoarea, complexitatea cauzei sau activitatea desfășurată de avocat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamanta S.C. A. S.R.L. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, obligarea pârâtei la soluționarea contestației nr. 233/08.01.2016 formulate de reclamantă împotriva Deciziei privind obligațiile de plată accesorii nr. x/07.12.2015 (6470EV2/08.12.2015), emise de Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generată de Administrare a Marilor Contribuabili, precum și acordarea cheltuielilor de judecată.

În recurs, recurenta-pârâtă critică atât faptul că prima instanță a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată, în condițiile în care prima instanță a respins, ca rămasă fără obiect, acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., cât și cuantumul acestor cheltuieli, apreciind că se impuneau a fi cenzurate de către instanță, în raport cu complexitatea cauzei, noutatea acesteia și munca prestată de avocat.

În ceea ce privește prima critică, Înalta Curte constată că nu este fondată.

Astfel, deși prima instanță a respins, ca rămasă fără obiect, acțiunea reclamantei S.C. A. S.R.L., demersul judiciar de față s-a datorat culpei pârâtei, în considerarea faptului că reclamanta a solicitat soluționarea contestației administrative nr. 233 din data de 08.01.2016, iar termenul de soluționarea a contestației era de 45 de zile, conform art. 70 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, potrivit căruia:

"(1) Cererile depuse de către contribuabil potrivit prezentului cod se soluționează de către organul fiscal în termen de 45 de zile de la înregistrare.

(2) În situațiile în care, pentru soluționarea cererii, sunt necesare informații suplimentare relevante pentru luarea deciziei, acest termen se prelungește cu perioada cuprinsă între data solicitării și data primirii informațiilor solicitate."

Acest termen nu a fost respectat de către organul fiscal, situație în care reclamanta a formulat cererea de chemare în judecată pentru a obliga instituția pârâtă la soluționarea contestației.

În aceste condiții, instituția pârâtă era de drept în întârziere, astfel că nu se poate prevala dispozițiile art. 454 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Pârâtul care a recunoscut, la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, pretențiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, cu excepția cazului în care, prealabil pornirii procesului, a fost pus în întârziere de către reclamant sau se afla de drept în întârziere."

Prin urmare, chiar dacă soluția în fața primei instanțe a fost aceea de respingere a acțiunii ca rămasă fără obiect, acest lucru s-a datorat faptului că, finalmente, recurenta-pârâtă a procedat la soluționarea contestației administrative formulate de intimata-reclamantă, ceea ce nu o exclude de la aplicarea art. 453 C. proc. civ., întrucât o asemenea împrejurare echivalează cu pierderea procesului, ceea ce implicit atrage suportarea cheltuielilor de judecată.

În ceea ce privește critica vizând aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte reține că, fiind o cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele anume prevăzute de lege, iar potrivit art. 483 alin. (3)-(4) și art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., prin intermediul acestei căi de atac poate fi dedusă analizei instanței de control judiciar doar conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În consecință, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, or aprecierea de către instanța care a pronunțat hotărârea recurată a cuantumului cheltuielilor de judecată pe care le are de plătit partea care a pierdut procesul, constând în onorariul avocațial, nu este un aspect de legalitate a hotărârii, care să poată fi cenzurat de instanța de recurs.

Această critică nu vizează deci conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile și nu poate fi încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., fiind legată de exercitarea de către judecătorul fondului a dreptului de apreciere asupra onorariului avocațial solicitat de parte.

Prin urmare, aspectele invocate de către recurentă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței nr. 34/CA/2017 din 23 martie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței nr. 34/CA/2017 din 23 martie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 ianuarie 2020.