ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 203/2021

Obiectul acțiunii în anulare Prin acțiunea în anulare înregistrată la data de 8 ianuarie 2016, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2016, reclamantul Ministerul Fondurilor Europene, în contradictoriu cu pârâta Societatea A. S.R.L., a solicitat anularea sentinței arbitrale nr. 134 din 19 noiembrie 2015, pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, în dosarul nr. x/2012, în raport de prevederile art. 608 lit. a), b) și h) din C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010. Motivele acțiunii în anulare au fost calificate în baza dispozițiilor C. proc. civ. de la 1865, ca fiind cele cuprinse în art. 364 lit. a), b) și i).

Hotărârea instanței de fond Prin încheierea din 23 mai 2016, Curtea de Apel a respins excepția necompetenței sale funcționale în soluționarea acțiunii în anulare, iar prin încheierea din 13 iunie 2016, a fost respinsă cererea de recuzare îndreptată de A. S.R.L. împotriva judecătorului fondului. Prin sentința civilă nr. 2748 din 26 septembrie 2016, Curtea de Apel a admis acțiunea formulată de reclamantul Ministerul Fondurilor Europene, în contradictoriu cu pârâta Societatea A. S.R.L., a anulat sentința arbitrală nr. 134 din 19.11.2015 a Curții de Arbitraj Internațional de pe lângă CCIR și, pronunțându-se pe fondul cererii adresate tribunalului arbitral de către A. S.R.L., prin care aceasta a solicitat plata unor facturi emise în baza contractului de aprovizionare pentru Acțiunile Externe ale CE nr. 2005/017-553-01.04.08 "Continuarea aprovizionării sistemului judiciar", a respins cererea ca neîntemeiată. În motivare a reținut că, litigiul nu era susceptibil de soluționare pe calea arbitrajului, caz de anulare a sentinței arbitrale prevăzut de art. 364 lit. a) C. proc. civ. Arbitrabilitatea litigiuluiconstituie o condiție de valabilitate a convenției arbitrale, iar o convenție arbitrală având ca obiect litigii nearbitrale încalcă ordinea publică. În cauza de față, la data incheierii contractului (04.09.2007), conform art. 286 alin. (1) și (3) din O.U.G. nr. 34/2006, pentru soluționarea litigiilor privind acordarea de despăgubiri era competentă numai instanța de judecată, iar potrivit alin. (3), pentru soluționarea litigiilor apărute după încheierea contractului de achizitie publică, altele decat cele referitoare la despagubiri, este competenta numai instanța de judecată. De asemenea, art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 dispune că sunt asimilate actelor administrative și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizitiile publice. Astfel, prima instanță a constatat că prin calificarea contractului de lucrări de interes public încheiat între părti ca fiind act administrativ asimilat, precum și din prevederea expresă potrivit căreia soluționarea litigiilor apărute după încheierea contractului de achizitie publică sunt de competenta exclusivă a instanțelor de judecată în vigoare la momentul încheierii contractului, rezultă intenția clară a legiuitorului în sensul îngrădirii posibilității recurgerii la calea arbitrajului pentru soluționarea unor astfel de litigii. Curtea a arătat că atât la momentul încheierii contractului, 04.09.2007, cât și la momentul sesizarii Tribunalului Arbitral, litigiile decurgând din acest contract nu era susceptibile de a fi soluționate pe calea arbitrajului, fiind incident motivul de anulare a sentinței arbitrale prevăzut de art. 364 lit. a) din C. proc. civ. și că nu are relevanță modalitatea de atribuire a contractului, caracterul administrativ al acestuia fiind dat de obiectul său. A mai reținut că, și raportat la art. 10 1 din Legea nr. 554/2004, potrivit căruia toate cererile privind actele administrative emise de autoritățile publice centrale care au ca obiect sume reprezentand finanțare nerambursabilă din partea Uniunii Europene, indiferent de valoare, se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, litigiul referitor la neexecutarea unui contract administrativ finanțat din fonduri comunitare intră în competența instanțelor de contencios administrativ. În ceea ce privește clauza compromisorie cuprinsă în cadrul contractului, a considerat instanța de fond că aceasta nu este de natură să înlăture aplicarea dispozițiilor legale imperative de la care nu se poate deroga prin voința părților privitoare la competenta exclusivă a instanțelor de judecată de a soluționa litigiile izvorâte din contractele de achiziție publică. Clauza compromisorie nulă nu produce efecte, astfel încât efectele nulității se produc nu doar pentru viitor, ci și pentru trecut din momentul încheierii actului juridic. Judecând pe fond litigiul, în urma anulării sentinței arbitrale, instanța a reținut, raportat la contractul părților, că prin adresa nr. x/05.02.2009 autoritatea contractantă a comunicat suspendarea plăților aferente contractului în temeiul art. 26 pct. 4 din condițiile generale potrivit cărora termenul de 45 de zile poate fi suspendat în baza unei notificări scrise transmise contractului în sensul că cererea de plată nu poate fi satisfăcută pentru că suma nu este scadentă, nu au fost furnizate documente justificative sau există dovezi că respectivele cheltuieli ar putea să nu fie eligibile. La data de 27.09.2012, autoritatea contractantă a executat integral scrisoarea de garanție în cuantum de 1178896,80 euro, ca urmare a încălcării dispoz. art. 10 din Condițiile speciale, care reglementau în mod expres cerința originii europene a echipamentelor furnizate. Regulamentul financiar al Uniunii Europene împreună cu regulile de implementare ale acestuia stabilesc principiile și procedurile care guvernează gestionarea bugetului Uniunii și controlul asupra resurselor financiare ale comunităților europene. Anumite echipamente furnizate în baza contractului nu au îndeplinit cerința originii europene, fiind sesizate organele de urmarire penală pentru a verifica dacă au fost săvârșite infracțiuni care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene. În urma finalizarii procesului penal s-a retinut în mod definitiv în sarcina a doi dintre angajații furnizoarei vinovăția cu privire la savârșirea unor infracțiuni ce aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii. Atât din sentința penală nr. 544/03.04.2013 cât și din decizia penală pronunțată în același dosar rezultă ca sunt întrunite toate elementele răspunderii civile delictuale, inculpații săvârșind fapta în calitate de angajați ai furnizoarei echipamentelor. Prin urmare, a reținut curtea de apel că A. nu era îndreptățită să solicite executarea unor obligații contractuale izvorâte dintr-un contract a cărui atribuire s-a realizat ca urmare a săvârșirii unor infracțiuni. Astfel, Tribunalul Arbitral nu trebuia să retină buna credință a A., ai cărei angajați au savârșit infracțiuni cu consecințe directe asupra contractului a cărui neexecutare de către autoritatea contractantă este invocată. În temeiul art. 4 alin. (1) din Regulamentul nr. 2988/1995, regula este că orice abatere trebuie să conducă la retragerea avantajului obținut nejustificat. Astfel, A. nu ne este îndreptățită la primirea unor sume de bani în baza unui contract dobândit în mod fraudulos. În concluzie, instanța de fond a constatat că sentința arbitrală a cărei anulare se solicită a fost pronunțată cu privire la un litigiu ce nu putea fi dedus soluționării pe calea arbitrajului, precum și în temeiul unei clauze compromisorii nule, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 364 lit. a) și b) din C. proc. civ. și, în consecință, a dispus anularea sentinței arbitrale nr. 134 din 19.11.2015 și, pe fond, a respins cererea A., ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva încheierilor din 23 mai 2016 și 13 iunie 2016, precum și a sentinței civile nr. 2748 din 26 septembrie 2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Societatea A. S.R.L., întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 3, 5, 7 și 9 C. proc. civ. de la 1865, solicitând modificarea sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii în anulare, iar în subsidiar, casarea sentinței și a încheierilor atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare către un complet specializat în cauze civile din cadrul Curții de Apel București. 3.1. În privința incidenței motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, recurenta-reclamantă arată că a invocat în fața instanței de fond o serie de argumente în apărare față de acțiunea în anulare, și anume: caracterul internațional al raporturilor contractuale, care nu permite MFE să invoce dreptul intern pentru a contesta arbitrabilitatea disputei; regimul de drept internațional al contractului și angajamentele asumate de Statul Român față de Comisia Europeană, care confirmă că clauza compromisorie este rezultatul unui drept de opțiune valabil exercitat; arbitrabilitatea obiectivă a disputei din perspectiva criteriilor prevăzute de art. 340 C. proc. civ. de la 1865, precum și natura comercială a raporturilor dintre părți; confirmarea arbitrabilității disputei prin O.U.G. nr. 161/2008; motive pentru care raporturile părților nu pot fi calificate ca fiind de natură administrativă și motive pentru care dispozițiile O.U.G. nr. 34/2006 nu sunt incidente. Instanța de fond a tranșat verificările necesare într-o pagină, în care și-a însușit strict argumentele invocate de Ministerul Fondurilor Europene, calificând contractul ca fiind unul administrativ, stabilind competența exclusivă a instanțelor de contencios administrativ în soluționarea litigiului părților, în baza Legii nr. 554/2004 și a O.U.G. nr. 34/2006 și, pe cale de consecință, stabilind nearbitrabilitatea disputei. Multe din argumentele independente și esențiale invocate în apărare de către recurenta-pârâtă au fost ignorate. Or, motivarea este de esența hotărârii, reprezentând o garanție pentru părți că cererile lor au fost analizate și premisa realizării controlului judiciar de către instanța ierarhic superioară. Invocând și dispozițiile art. 6 paragraf 1 din Convenția EDO, în raport de care instanța are obligația de a analiza fiecare susținere a părților, recurenta-pârâtă arată că în cauză este evidentă neexaminarea chestiunilor esențiale prezentate în apărare, pentru a susține aceste concluzii, făcând o prezentare în paralel a motivelor acțiunii în anulare și a considerentelor sentinței pentru a demonstra lipsa raționamentului propriu judecătorului fondului. În privința rejudecării cererii sale în pretenții, arată că instanța a ignorat probele care atestau îndeplinirea de către A. a obligațiilor contractuale asumate, neinvocarea de către MFE a rezoluțiunii contractului, considerentele deciziei penale prin care s-a reținut imposibilitatea obiectivă a respectării cerinței originii exclusiv europene pentru echipamentul pentru care s-a reținut răspunderea penală a celor 3 inculpați și culpa MFE, prin antecesorul său, Oficiul pentru Plăți și Contractare PHARE, care a făcut posibilă încălcarea regulii originii exclusiv europene a echipamentelor în cadrul derulării proiectului. 3.2. Tratând incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865- hotărârea a fost dată cu încălcarea legii, recurenta-pârâtă arată că art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 nu este aplicabil cauzei, contractul părților neavând natură administrativă. Principalul considerent pentru care instanța a admis acțiunea în anulare a fost calificarea contractului drept contract administrativ, prin încheierea din 23.05.2016 și prin sentința recurată. Dispozițiile din Legea nr. 554/2004 anterior invocate nu sunt incidente întrucât MFE nu a acționat la momentul încheierii contractului pentru impunerea unei manifestări de putere publică și protejarea unor interese publice, ci a acționat în aplicarea unor reguli speciale impuse de finanțator și agreate de Statul Român prin încheierea acordului de finanțare. Părțile au acționat pe picior de egalitate, astfel încât raporturile au natură comercială. Contractul nu se încadrează în niciuna dintre speciile de acte administrative asimilate prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, neavând ca obiect executarea unor lucrări de interes public, așa cum în mod greșit a reținut instanța și nici punerea în valoare a bunurilor proprietate publică sau prestarea serviciilor publice. Contractul nu este nici o achiziție publică, în sensul O.U.G. nr. 34/2006, pentru că nu a fost încheiat în regimul prevăzut de acest act normativ, ci în urma procedurii de atribuire organizată conform reglementărilor internaționale impuse de finanțator prin art. 7 pct. 2 din Acordul de finanțare. Această procedură s-a bazat pe prevederile părții a 2-a a Titlului IV din Regulamentul CE nr. 1605/2002 al Consiliului și pe cele ale Titlului V din Normele de aplicare ale acestuia, aprobate prin Regulamentul nr. 2342/2002, precum și pe decizia Comisiei SEC (2003) 387/2 cu privire la regulile și procedurile pentru contractele de servicii, furnizări și lucrări finanțate din bugetul general al Comunităților Europene în contextul cooperării cu țări terțe. Reglementările anterior citate au fost însușite de Statul Român ca efect nemijlocit al adoptării Acordului de finanțare, iar Ghidul practic a impus utilizarea formelor de contract standard, fiind obligatorie reproducerea Condițiilor generale, fără modificări. Aceste Condiții generale au permis părților contractante să opteze asupra modului de soluționare a litigiilor derivate din contract, prin alegerea instanțelor naționale sau a unui tribunal arbitral. Părțile au valorificat în cunoștință de cauză posibilitatea de alegere prevăzută de Ghidul practic, încorporată în contract, optând pentru procedura arbitrală. Contractul era exclus de la aplicarea O.U.G. nr. 34/2006 și prin prisma prevederilor exprese ale art. 14 lit. c) din acest act normativ, care stabilesc că nu este incidentă această ordonanță atunci când contractul de achiziție publică este atribuit ca urmare a aplicării unei proceduri specifice unor organisme și instituții. Instanța de fond a încălcat și dispozițiile art. 340 C. proc. civ. care stabilesc arbitrabilitatea litigiilor patrimoniale. În cazul de față nu există nicio normă care să prevadă că litigiul nu ar fi arbitrabil, iar în lipsa unei interdicții exprese, dreptul comun și principiul libertății contractuale devin pe deplin aplicabile. Și dispozițiile O.U.G. nr. 161/2000 exprimă intenția legiuitorului de a permite arbitrajul, ca modalitate de soluționare a diferendelor. Au fost încălcate și prevederile art. 969 alin. (1) din C. civ. de la 1864 care instituie principiul forței obligatorii a contractului. 3.3. Incidența motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 și 3 C. proc. civ. - instanța a încălcat normele de competență funcțională, prin aplicarea greșită a art. 8 alin. (2) și art. 10 alin. (1 ind. 1) din Legea nr. 554/2004. Instanța a respins în mod eronat excepția necompetenței funcționale prin încheierea din 23.05.2016, iar cauza a fost judecată de un complet nespecializat, din perspectiva naturii contractului, fiind astfel încălcate reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Un considerent important în baza căruia instanța a reținut competența funcțională a secției de contencios administrativ a fost incidența art. 8 alin. (2) din Legea nr. 544/2004 care reglementează competența materială a instanțelor de contencios administrativ pentru litigii derivate din contractele administrative. Însă, contrar celor reținute, normele atributive de competență nu sunt element de delimitare între litigiile care pot fi soluționate prin arbitraj și cele pentru care o asemenea posibilitate este interzisă. De asemenea, instanța a reținut în mod greșit incidența art. 10 alin. (1 1 ) din Legea nr. 554/2004, litigiul de față neintrând în sfera de aplicare a acestei norme, pentru că nu privește finanțarea nerambursabilă, ci pretenții contractuale. 3.

Incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. - instanța a încălcat art. 27 pct. 7 din același cod. Recurenta-pârâtă a formulat o cerere de recuzare a judecătorului fondului, după respingerea excepției necompetenței funcționale prin încheierea din 23.05.2016, iar cererea de recuzare a fost respinsă prin încheierea din 13.06.2016. Prin respingerea cererii de recuzare a fost încălcat art. 27 pct. 7 C. proc. civ., potrivit căruia judecătorul poate fi recuzat dacă și-a spus părerea cu privire la o pricina ce se judecă întrucât respingerea excepției necompetenței funcționale s-a bazat pe o motivare referitoare la natura administrativă a contractului și incidența normelor de competență prevăzute de Legea nr. 554/2004, adică aceleași probleme de drept care au fost relevante și reținute și pe fondul acțiunii în anulare. 3.

La termenul de judecată din 23 septembrie 2020, recurenta-pârâtă a depus note de ședință prin care a invocat, în condițiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., un motiv de recurs nou, respectiv prezumția autorității de lucru judecat asupra caracterului arbitrabil al litigiului, aspect dezlegat definitiv prin sentința nr. 3394/4.11.2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, rămasă definitivă prin decizia nr. 5482/12.11.2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2016. În susținerea noului motiv de recurs, considerat de ordine publică, arată că în favoarea sa operează prezumția de lucru judecat în sensul efectului pozitiv al acesteia reglementat de art. 1200 pct. 4 și 1202 din C. civ. de la 1864. Prin sentința menționată, care a avut ca obiect anularea sentinței arbitrale nr. 37/2016 a CACI de pe lângă CCIR (sentință prin care s-a soluționat un alt litigiu generat de executarea aceluiași contract), s-a reținut că în mod corect tribunalul arbitral s-a declarat competent în temeiul Condițiilor generale ale contractului prin care părțile au optat asupra modului de soluționare a litigiilor derivate din contract, pe cale arbitrală. 5. Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimatul-reclamant Ministerul dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene, prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. 5.1. Criticile de nelegalitate subsumate art. 304 pct. 7 C. proc. civ. sunt nefondate întrucât hotărârea cuprinde motivele pe care se întemeiază și raționamentul logico-juridic al judecătorului fondului, care au condus la soluția adoptată. Instanța a răspuns apărărilor părții pârâte și este de necontestat că obligația ce îi revenea era acea de a indica în considerente argumentele care susțin soluția pronunțată, iar nu de a răspunde exhaustiv argumentelor și susținerilor părților. 5.2. Motivele de recurs subsumate art. 304 pct. 9 C. proc. civ., de asemenea, sunt nefondate. Pornind de la dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, în mod corect, instanța a reținut că natura contractului de finanțare este aceea de contract administrativ, fiind aplicabile dispozițiile Legii nr. 554/2004. Nu are nicio relevanță modalitatea de atribuire a contractului (potrivit O.U.G. nr. 34/2006 ori potrivit Ghidului PRAG), caracterul administrativ al contractului fiind dat de obiectul acestuia. Singura deosebire dintre cele două modalități de atribuire a contractului este aceea că O.U.G. nr. 34/2006 prevede expres competența exclusivă a instanțelor de judecată pentru soluționarea litigiilor izvorâte din atribuirea sau derularea contractului. Însă, și soluționarea litigiilor apărute în legătură cu derularea contractelor administrative definite de Legea nr. 554/2004 este dată în competența instanțelor de contencios administrativ. Și în practica CJUE s-a statuat constant că un litigiu apărut între o autoritate publică și o persoană particulară, când autoritatea publică a acționat în regim de putere publică, conferă raportului juridic rezultat un caracter de drept public. Trimiterile instanței la prevederile O.U.G. nr. 34/2006 nu pot fi interpretate în sensul că s-a reținut aplicabilitatea în speță exclusiv a acestor dispoziții. Instanța nu a reținut expres caracterul de achiziție publică al contractului, în sensul O.U.G. nr. 34/2006. Caracterul administrativ, de drept public al contractului se bazează pe Legea contenciosului administrativ, iar nu de legislația în domeniul achizițiilor publice. Prin H.G. nr. 1052/2003 a fost aprobată strategia de reformă a sistemului judiciar, respectiv strategia de informatizare a sistemului judiciar pe perioada 2005-2009. În vederea îndeplinirii obiectivelor stabilite prin strategie a fost semnat Acordul de finanțare între Guvernul României și Comisia Europeană, având ca obiectiv realizarea sistemului de arhivare electronică a dosarelor. Astfel, Acordul de implementare și Contractul de finanțare subsecvent din 4.09.2007 au fost menite să asigure condițiile pentru buna desfășurare a activității sistemului judiciar și de înfăptuire a justiției, ca serviciu de interes public, așa încât în mod corect instanța a reținut că obiectul contractului îl constituie executarea unor lucrări de interes public. 5.3. Cât privește motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 5 și 3 C. proc. civ. - încălcarea normelor privind competența funcțională, arată că instanța de contencios administrativ este specializată pentru soluționarea cauzelor izvorând din derularea contractelor de achiziție publică, asimilate actelor administrative, potrivit Legii nr. 554/2004. Prin urmare, competența funcțională de soluționare a cererii revenea instanței de contencios administrativ în temeiul art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. La data semnării contractului - 4.09.2007, competența de soluționare a litigiilor generate de neexecutarea contractului aparținea instanțelor judecătorești specializate în materia contenciosului administrativ. Astfel, motivul de desființare a hotărârii arbitrale reținut de instanță, respectivul litigiul nu era susceptibil de soluționare pe calea arbitrajului, își găsește fundamentul în economia dispozițiilor Legii nr. 554/2004. 5.4. Cât privește fondul cererii soluționate prin sentința arbitrală, instanța a reținut corect că recurenta-pârâtă nu mai era îndreptățită să solicite executarea unor obligații contractuale izvorâte dintr-un contract a cărui atribuire s-a realizat ca urmare a săvârșirii unor infracțiuni. În acest sens, intimatul-reclamant trimite la dispozițiile art. 4 alin. (1) din Regulamentul 2988/1995. 5.5. În apărare față de excepția autorității de lucru judecat, MFE arată că cele două litigii izvorâte din același contract și soluționate prin sentințe arbitrale au avut obiecte diferite (în cazul de față, plata contravalorii ultimelor 2 facturi emise pentru diferența de preț de 40% din valoarea contractului, iar în cazul sentinței arbitrale nr. 37/2016 restituirea contravalorii scrisorii de garanție bancară executată de către MFE). Motivarea sentinței nr. 3394/2016 nu poate fi utilizată în prezenta cauză întrucât privește executarea garanției, ca urmare a neexecutării unor obligații contractuale (referindu-se deci la prestații efectuate, dar neeligibile din fonduri europene) în vreme ce în prezenta cauză este în discuție neeligibilitatea sumelor pretinse, respectiv plata celor 2 facturi suspendate la plată datorită suspiciunii de neregulă identificată de fostul B.. În cauză, ceea ce determină caracterul neeligibil al cheltuielii este săvârșirea unei fapte de natură penală în legătură cu interesele financiare ale Uniunii, prin sentința penală nr. 544/2013 și decizia penală nr. 1380/2014 statuându-se fără echivoc că echipamentele scanner color C. și D. drive nu îndeplinesc condițiile de origine stabilite în documentația de atribuire. II. Soluția instanței de recurs Analizând încheierile și sentința recurate, în raport de motivele de nelegalitate invocate, Înalta Curte reține următoarele: O observație prealabilă tratării motivelor de recurs se referă la normele procedurale aplicabile cauzei, Înalta Curte constatând că litigiul se supune dispozițiilor C. proc. civ. de la 1865, sub imperiul căruia a fost formulată acțiunea arbitrală, la data de 5 aprilie 2012, acțiunea în anulare promovată în temeiul art. 364 C. proc. civ. fiind o cale de atac la hotărârea pronunțată în procedura arbitrală. Apoi, pentru a stabili ordinea analizării motivelor de recurs, Înalta Curte constată că este învestită cu motive de recurs atât de procedură, cât și de fond, că s-au atacat atât încheieri premergătoare, cât și sentința, iar în privința sentinței, se impune distincția între argumentele care susțin soluția de anulare a sentinței arbitrale nr. 134/19.11.2015 și cele care susțin soluția de respingere pe fond, ca neîntemeiată, a cererii reclamantei A. S.R.L. (prin care, în fața tribunalului arbitral, s-a solicitat plata contravalorii unor facturi neachitate emise în cadrul Contractului părților de aprovizionate pentru acțiunile externe ale CE nr. 2005/017-553-01.04.08 "Continuarea aprovizionării sistemului judiciar"). Drept urmare, vor fi analizate, mai întâi, criticile de procedură aduse încheierilor premergătoare, apoi criticile de procedură, urmate de criticile de fond aduse sentinței, cât privește soluția de anulare a hotărârii tribunalului arbitral, urmând ca, în cele din urmă, în funcție de soluția asupra motivelor de recurs anterior enumerate, dacă va fi cazul, să fie antamate motivele de recurs referitoare la judecarea cauzei în urma anulării sentinței arbitrale. 1. Motivele de recurs îndreptate împotriva încheierii premergătoare din 23.05.2016, prin care a fost respinsă excepția necompetenței funcționale a instanței în soluționarea cererii de anulare a sentinței arbitrale, se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pc. 3 și 5 C. proc. civ.. Deși recurenta invocă două cazuri distincte de casare, se constată că motivele de recurs se subsumează pc. 3, iar nu și pc. 5 al art. 304, referindu-se la încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii, neregulă de procedură prevăzută de C. civ. un caz distinct de casare. Reiterând ceea ce numește excepția necompetenței funcționale, recurenta se referă la necompetența materială procesuală a secției specializate, după natura litigiului și susține că instanța a stabilit că îi revine competența de a soluționa litigiul, socotindu-l greșit ca fiind unul de contencios administrativ, în baza art. 2 alin. (1) lit. c) și art. 10 alin. (1 1 ) din Legea nr. 554/2004. Înalta Curte constată că instanța de fond a stabilit cu aplicarea corectă a prevederilor art. 365 alin. (1) C. proc. civ., în considerarea caracterului administrativ al contractului părților, caracter stabilit în baza art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, că-i revine competența materială procesuală de soluționare a acțiunii în anulare. Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice. Litigiul părților izvorăște dintr-un contract de achiziție publică. Chiar dacă acesta nu a fost încheiat în temeiul O.U.G. nr. 34/2006, ci a fost atribuit în conformitate cu reglementările din dreptul UE impuse de finanțator și acceptate de Statul Român prin încheierea Acordului de finanțare, aceste elemente nu-l sustrag de la calificarea arătată, definitorii în acest sens fiind încheierea lui de o autoritate contractantă, după o procedură de achiziție publică și obiectul - dobândirea de produse și servicii destinate satisfacerii nevoilor serviciului public (în speță, informatizarea sistemului judiciar). În schimb, dispozițiile art. 10 alin. (1 1 ) din Legea nr. 554/2004 nu sunt aplicabile cauzei de față, ce nu are ca obiect acte administrative emise de autoritățile publice centrale referitoare la sume reprezentând finanțare nerambursabilă din partea Uniunii Europene. Desi cauza nu intră în câmpul de aplicare al acestor ultime prevederi citate, față de calificarea contractului ca unul administrativ, competența instanței de contencios administrativ în soluționarea acțiunii în anulare nu poate fi negată, cu atât mai mult cu cât, așa cum însăși recurenta arată, nu sunt aplicabile cauzei dispozițiile O.U.G. nr. 34/2006. Acest act normativ, prin art. 286, în forma în vigoare la data sesizării tribunalului arbitral, prevedea competența materială procesuală a instanțelor care soluționează cauze cu profesioniști pentru litigiile generate de executarea contractelor de achiziție publică. 2. Motivele de recurs îndreptate împotriva încheierii premergătoare din 13.06.2016, prin care s-a soluționat cererea de recuzare a judecătorului fondului, se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pc. 5 C. proc. civ., recurenta invocând greșita respingere a cererii de recuzare formulate în temeiul art. 27 pc. 7 din același Cod. Recurenta susține că, motivând respingerea excepției necompetenței materiale procesuale prin încheierea din 23.05. 2016, instanța s-a antepronunțat, folosind argumente care au sprijinit și soluția din sentința recurată, de anulare a hotărârii arbitrale. Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat. Motivarea prin încheierea premergătoare a respingerii excepției invocate de către parte nu înseamnă că judecătorul și-a spus părerea asupra acțiunii în anularea sentinței arbitrale. În raport de problema procedurală supusă soluționării, instanța a trebuit să facă referire la natura administrativă a contractului, pentru a stabili că are competența materială procesuală de soluționare a acțiunii în anulare, iar dacă unele argumente care au susținut respingerea excepției au fost socotite relevante și în analiza acțiunii în anulare aceasta nu echivalează cu o antepronunțare. Deci, nicio neregulă procedurală nu s-a săvârșit nici cu ocazia respingerii cererii de recuzare. 3. Un prim motiv de recurs îndreptat împotriva sentinței nr. 2748 din 26 septembrie 2016 privește nemotivarea acesteia. Din analiza criticilor formulate de recurentă raportat la soluția de anulare a sentinței arbitrale, se constată că, deși în legătură cu regimul de drept internațional al contractului și stipularea clauzei compromisorii ca rezultat al unui drept de opțiune valabil exercitat instanța de fond nu s-a pronunțat în mod expres, nu se poate totuși reține nemotivarea hotărârii câtă vreme instanța a calificat contractul ca fiind administrativ și a stabilit că revine instanțelor statale competența exclusivă de soluționare a litigiului, în temeiul Legii nr. 554/2004 și a O.U.G. nr. 34/2006. Cu alte cuvinte, reperele esențiale pentru soluția adoptată, de anulare a sentinței arbitrale pe motiv că litigiul nu era susceptibil de soluționare pe calea arbitrajului, se regăsesc în considerentele sentinței atacate, motiv pentru care Înalta Curte constată nefondat acest motiv de recurs. 4. Un al doilea motiv de recurs care privește sentința este cel referitor la incidența puterii de lucru judecat, motiv formulat pe parcursul judecății în recurs, ca urmare a rămânerii definitive a sentinței nr. 3394/4.11.2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 5482/12.11.2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2016. Motivul este de ordine publică, urmând a fi tratat ca atare. Ceea ce susține recurenta este că valabilitatea convenției arbitrale și arbitrabilitatea litigiului au fost stabilite pe calea judecății anterior amintite, în care s-a pronunțat deja o hotărâre definitivă. Intimatul E. se apără, arătând că nu operează autoritatea de lucru judecat fiind diferite obiectul și cauza juridică a pricinilor. Înalta Curte constată că, în dosarul nr. x/2016, aceleași părți s-au judecat pentru anularea unei alte sentințe arbitrale, prin care Ministerul Fondurilor Europene (autorul E.) a fost obligat la restituirea contravalorii scrisorii de garanție bancară de bună execuție furnizată de A. în temeiul contractului și executată de MFE. Ambele litigii își au izvorul în același contract și dincolo de obiectul diferit al pretențiilor analizate în fiecare dintre cauze de către tribunalul arbitral, în ambele litigii instanța de fond a fost învestită cu anularea sentințelor arbitrale în baza acelorași argumente și temeiuri în drept vizând, în esență, nearbitrabilitatea litigiului, raportat la aceeași clauză compromisorie. Prin urmare, puterea de lucru judecat, în efectul ei pozitiv, trebuie recunoscută cât privește arbitrabilitatea litigiului și valabilitatea clauzei compromisorii, pentru că nu numai părțile sunt aceleași, ci și cauza juridică a acțiunii în anulare (art. 364 lit. a) și b) din vechiul C. proc. civ., identice cu art. 608 lit. a) și b) din noul C. proc. civ.). 5. Motivele de recurs întemeiate pe art. 304 pc. 9 C. proc. civ. se referă, în primul rând, la greșita aplicare în cauză a art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, recurenta susținând că raporturile juridice dintre părți țin de sfera dreptului privat, respectiv contractul pe care se grefează litigiul nu este unul de achiziție publică. Pentru argumentele arătate la punctul anterior, unde au fost tratate criticile din recurs privitoare la necompetența materială procesuală a primei instanțe, Înalta Curte constată că prima instanță a calificat corect contractul părților ca fiind unul administrativ, în considerarea obiectului acestuia, a calității în care a acționat autoritatea achizitoare și a procedurii urmate. Însă, statutul de contract administrativ nu atrage concluzia nearbitrabilității litigiului referitor la executarea contractului, concluzie extrasă de instanța de fond pe baza unei greșite aplicări a prevederilor Legii nr. 554/2004. În dezlegarea problemei de drept a arbitrabilității litigiului trebuie să se pornească de la cadrul legal în vigoare la data sesizării tribunalului arbitral - 5.04.2012, în aplicarea principiului potrivit căruia caracterul operant și eficace al clauzei compromisorii stabilite prin contractul părților și, pe cale de consecință, arbitrabilitatea litigiului, se analizează în funcție de norma de procedură în vigoare la data înregistrării cererii de arbitrare. Or, la data respectivă, ca și în prezent, Legea nr. 554/2004 nu interzice soluționarea diferendelor din contractele administrative pe calea arbitrajului. Astfel, rămân aplicabile dispozițiile art. 340 C. proc. civ., în raport de care, părțile contractului puteau conveni să soluționeze litigiile patrimoniale generate de neexecutarea contractului pe calea arbitrajului. În același sens, arbitrabilitatea litigiului, respectiv valabilitatea clauzei compromisorii stipulate de părți rezultă din prevederile Acordului de Finanțare în care s-a prevăzut că achizițiile se vor desfășura în conformitate cu prevederile din Partea a 2-a a Titlului IV din Regulamentul (CE, EURATOM) nr. 1605/2002 al Consiliului privind Regulamentul financiar aplicabil bugetului general al Comunităților Europene și Titlul 5 din normele de aplicare ale acestuia aprobate prin Regulamentul nr. 2342/2002, precum și cu Decizia Comisiei SEC (2003) 387/2 cu privire la regulile și procedurile pentru contractele de servicii, furnizări și lucrări finanțate din bugetul general al Comunităților Europene în contextul cooperării cu țări terțe. În baza acestui cadru normativ, s-au utilizat procedurile și modelele cuprinse în "Ghidul practic privind procedurile de contractare a proiectelor finanțate din bugetul general al Comunităților Europene în contextul acțiunilor externe F..", care, în Condițiile generale, a permis părților contractante să opteze asupra modului de soluționare a litigiilor derivate din contract, prin alegerea instanțelor naționale sau a unui tribunal arbitral. Or, părțile cauzei au valorificat această opțiune prevăzută de Ghidul Practic, încorporată în contract, alegând procedura arbitrală. Exprimarea acestei opțiuni nu contravine niciunei norme de drept intern. Într-adevăr, prevederile O.U.G. nr. 34/2006 nu sunt aplicabile cauzei, în conformitate cu art. 14 alin. (1) lit. c) din acest act normativ, care stipulează expres inaplicabilitatea sa în cazul aplicării unei proceduri specifice unor organisme și instituții, așa cum este cazul de față. În concluzie, instanța a reținut cu aplicarea greșită a legii nearbitrabilitatea litigiului (respectiv incidența motivului de anulare prevăzut de art. 364 lit. a) C. proc. civ.) și respectiv nulitatea convenției arbitrale (incidența motivului de anulare prevăzut de art. 364 lit. b) din același Cod) Reclamantul a invocat și prevederile art. 364 lit. i) din C. proc. civ., în sensul că hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziții imperative ale legii, respectiv teza care privește normele imperative, care însă, nu a fost analizată de prima instanță. Raportat la dispozițiile art. 364 C. proc. civ., instanța de judecată poate analiza numai legalitatea hotărârii prin prisma motivelor arătate limitativ, printre care se numără și încălcarea normelor imperative ale legii. Invocând însă acest caz de anulare, partea nu poate provoca o analiză pe fond a litigiului, ci poate cerere numai anularea hotărârii arbitrale pentru încălcarea unor dispoziții imperative ale legii. Drept urmare, nu se poate critica modul de interpretare a unor dispoziții legale de către arbitrii sau de aplicare a acestor dispoziții la situația de fapt, adică nu se pot invoca motive ce țin de temeinicia actului jurisdicțional, controlul efectuat de instanță fiind unul de legalitate, iar nu de temeinicie a hotărârii. În cauză, argumentele reclamantului subsumate art. 364 lit. i) din Codul de procedură nu sunt expuse clar. Nu se arată în mod expres care ar fi dispozițiile legale imperative încălcate prin sentința arbitrală. Din cererea de anulare ar rezulta că se susține existența unei fraude și afectarea bugetului Uniunii Europene. Se arată că au fost utilizate documente/declarații false/incorecte, care ar fi apte să împiedice executarea contractului, în sensul plății diferenței de preț, pentru că aceasta ar contraveni intereselor financiare ale Uniunii Europene. Adică, nerespectarea cerinței referitoare la originea europeană a unora dintre echipamentele furnizate în cadrul contractului, faptă în care au fost implicați prepuși ai A., condamnați prin sentința penală nr. 544/2013 și decizia penală nr. 1380/2014, ar atrage caracterul neeligibil al cheltuielii (în condițiile în care caietul de sarcini al licitației, precum și contractul părților au prevăzut că echipamentele trebuie să provină dintr-un stat membru al UE sau dintr-o țară care intră sub incidența Regulamentului CE nr. 3906/1989). În acest sens, se arată că tribunalul arbitral a reținut fără justificare executarea cu bună-credință a contractului de către A.. Aceste aspecte țin de fondul cauzei, analizat de tribunalul arbitral. Este de remarcat că Tribunalul, trimițând la considerentele hotărârilor penale anterior amintite, din cuprinsul cărora a evidențiat inclusiv o culpă a autorității contractante OCPC ce a făcut posibilă încălcarea regulii originii exclusiv europene a echipamentelor, a centrat motivarea sa pe cauza juridică a cererii A. - angajarea răspunderii contractuale a autorității contractante, în condițiile în care A. a executat integral (chiar dacă nu întocmai) obligația complexă asumată prin contract, și nu s-a cerut de către nicio parte rezoluțiunea contractului. Drept urmare, Înalta Curte constată că intimatul-reclamant urmărește prin acțiunea în anulare o reformare a celor statuate de tribunalul arbitral cu privire la întrunirea condițiilor răspunderii contractuale a autorității contractante, ceea ce nu intră în sfera de aplicare a cazului de anulare invocat. Nu s-a indicat nicio dispoziție legală imperativă care să fi fost încălcată de tribunal prin statuările sale asupra îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii contractuale a autorității contractante, eligibilitatea cheltuielilor reprezentând 40% din prețul contractului din perspectiva sursei de finanțare nefăcând obiectul analizei tribunalului arbitral. Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Societatea A. S.R.L. împotriva încheierilor din 23 mai 2016 și 13 iunie 2016, ca nefondat și va admite recursul declarat de aceeași parte împotriva sentinței civile nr. 2748 din 26 septembrie 2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, modificând sentința atacată în sensul respingerii acțiunii în anulare formulată de reclamantul Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene, în contradictoriu cu pârâta Societatea A. S.R.L., ca nefondată. PENTRU ACESTE MOTIVE,