ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1590/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, reclamantul Primarul municipiului Vaslui a contestat hotărârea nr. 357/11.05.2016 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând anularea acesteia, ori, în subsidiar, înlocuirea sancțiunii amenzii contravenționale aplicate cu sancțiunea avertismentului.

Prin sentința civilă nr. 156 din data de 26 septembrie 2016, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată, acțiunea.

Împotriva sentinței civile nr. 156 din data de 26 septembrie 2016 a Curții de Apel Iași, secția contrencios administrativ și fiscal a declarat recurs Primarul Municipiului Vaslui, invocând critici ce pot fi circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac exercitate, recurentula a arătat că din dispozițiile Legii nr. 215/2001 rezultă fără echivoc că atribuțile în domeniul transportului local în ceea ce privește asigurarea cadrului de desfășurare a acestuia revin consiliului local pe raza căruia este organizat acest serviciu public, primarul exercitând doar atribuții privind coordonarea realizării seriviciilor publice de interes local, precum și punerea în aplicare a hotărârilor consiliului local în acest domeniu.

Primarul Municipiului Vaslui și Consiliul Local Vaslui, prin Hotărârea nr. 31/26.03.2015, au aprobat achiziționarea unui număr de trei trolebuze adaptate nevoilor persoanelor cu dizabilități, potrivit facturii nr. x/13.11.2015, iar din acest an, trolebuzele achiziționate au fost date în folosință.

Recurentul a susținut că nu se poate reține faptul că "Primarul Municipiului Vaslui", ar fi săvârșit prin inacțiune o faptă de discriminare a persoanelor cu dizabilități, atâta vreme cât autoritatea locală a demarat și a finalizat proceduri de achiziții publice care au avut sau au ca finalitate reînnoirea parcului auto destinat transportului în comun.

Recurentul a apreciat că, în speța de față, deosebit de importat este faptul că intimata în aplicarea contravenției nu a avut la bază vreo sesizare sau vreo nemulțumire a persoanelor cu dizabilități în sensul că ar fi fost discriminați într-un fel sau altul.

Astfel, în mod greșit, instanța de fond a reținut că, în cauză, "conduita inactivă a reclamantului, ca reprezentant al municipiului, a produs efecte ce au defavorizat în mod nejustificat persoanele cu dizabilități locomotorii, privându-i de posibilitatea de a circula liber cu orice mijloc de transport în comun în municipiu".

Or, atât timp cât intimata nu a primit nicio sesizare din parea persoanelor cu handicap din Municipiul Vaslui că ar fi fost privați de a circula liber cu orice mijloc de transport în comun, înseamnă că măsurile luate de autoritatea locală prin adoptarea unui grafic, afișat în fiecare stație, cu orele mijloacelor de transport adaptate nevoilor acestora și-a atins scopul.

Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare.

Prin Hotărârea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nr. 357 din 11 mai 2016 s-a constatat că neasigurarea condițiilor de transport local, prin mijloacele de transport în comun, a persoanelor cu dizabilități locomotorii, prin neluare de măsuri concrete pentru facilitarea persoanelor cu dizabilități motorii la transportul local, le încalcă dreptul la demnitate a acestora și reprezintă discriminare conform art. 2 alin. (1) și (4) coroborate cu art. 10 lit. g) și h) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, precum și potrivit prevederilor art. 9, art. 19 și art. 20 din Convenți pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități, ratificată de România prin Legea nr. 221/2010.

Potrivit art. 2 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, "(1) Potrivit prezentei ordonanțe, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.", "(4) Orice comportament activ ori pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate față de alte persoane, grupuri de persoane sau comunități atrage răspunderea contravențională conform prezentei ordonanțe, dacă nu intră sub incidența legii penale.".

Conform art. 10 din actul normativ mai sus menționat, "Constituie contravenție, conform prezentei ordonanțe, dacă fapta nu intră sub incidența legii penale, discriminarea unei persoane fizice, a unui grup de persoane din cauza apartenenței acestora ori a persoanelor care administrează persoana juridică la o anumită rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată, respectiv din cauza convingerilor, vârstei, sexului sau orientării sexuale a persoanelor în cauză prin:...g) refuzul accesului unei persoane sau unui grup de persoane la serviciile oferite de companiile de transport în comun - prin avion, vapor, tren, metrou, autobuz, troleibuz, tramvai, taxi sau prin alte mijloace; h) refuzarea acordării pentru o persoană sau un grup de persoane a unor drepturi sau facilități.".

De asemenea, conform art. 15, "Constituie contravenție, conform prezentei ordonanțe, dacă fapta nu intră sub incidența legii penale, orice comportament manifestat în public, având caracter de propagandă naționalist-șovină, de instigare la ură rasială sau națională, ori acel comportament care are ca scop sau vizează atingerea demnității ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptat împotriva unei persoane, unui grup de persoane sau unei comunități și legat de apartenența acestora la o anumită rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată ori de convingerile, sexul sau orientarea sexuală a acestuia.".

Din perspectiva normelor mai sus enunțate, în mod corect s-a constatat existența discriminării, potrivit art. 2 alin. (1) și (4), din O.G. nr. 137/2000, prin deosebirea pe criteriul dizabilității, care are ca efect restrângerea exercitării, în condiții de egalitate, a dreptului de a beneficia de serviciile oferite în domeniul transportului în comun. Neasigurarea în toate mijloacele de transport în comun al transportului persoanelor cu dizabilități locomotorii reprezintă o discriminare directă, întrucât se creează o deosebire pe criteriul dizabilității, care are ca efect restrângerea exercitării, în condiții de egalitate, a dreptului de a beneficia de serviciile oferite în domeniul transportului în comun. Prin neasigurarea pe toate mijloacele de transport comun al transportului persoanelor cu dizabilități locomotorii nu este asigurată acordarea drepturilor stabilite de lege și se refuză accesul acestei categorii de persoane la serviciile oferite de companiile de transport în comun.

Dispozițiile art. 19 din Convenția privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități, ratificată de România prin Legea nr. 221/2010, prevăd că "Pentru a da persoanelor cu dizabilități posibilitatea să trăiască independent și să participe pe deplin la toate aspectele vieții, Statele Părți vor lua măsurile adecvate pentru a asigura acestor persoane accesul, în condiții de egalitate cu ceilalți, la mediul fizic, la transport, informație și mijloace de comunicare, inclusiv la tehnologiile și sistemele informatice și de comunicații și la alte facilități și servicii deschise sau furnizate publicului, atât în zonele urbane, cât și rurale. Aceste măsuri, care includ identificarea și eliminarea obstacolelor și barierelor față de accesul deplin, trebuie aplicate, printre altele la: (a) Clădiri, drumuri, mijloace de transport și alte facilități interioare sau exterioare, inclusiv școli, locuințe, unități medicale și locuri de muncă;...".

De asemenea, în mod legal s-a reținut comportamentul pasiv al reclamantului, raportat la obligațiile care îi reveneau, în calitate de autoritate a administrației publice locale. Au fost validate în mod corect constatările C.N.C.D. potrivit cărora reclamantul a avut un comportament pasiv în ceea ce privește măsurile de accesibilizare a mijloacelor de transport în comun pe raza administrativ teritorială a municipiului Vaslui, îndeplinindu-și parțial obligațiile legale, comportament care a produs efecte ce au defavorizat în mod nejustificat persoanele cu dizabilități locomotorii, concluzia CNCD fiind aceea a unei ameliorări ușoare față de anii 20104 și 2015.

Este adevărat că demersurile efectuate în perioada respectivă reflectă preocuparea autorităților locale în sensul asigurării accesibilității persoanelor cu dizabilități locomotorii la transportul în comun, însă nu sunt apte a demonstra lipsa de veridicitate a constatărilor CNCD.

Obligațiile cu privire la adaptarea tuturor mijloacelor de transport în comun aflate în circulație pentru a facilita accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap la transport și călătorie sunt prevăzute de dispozițiile art. 22 din Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, potrivit cărora "Autoritățile administrației publice locale au obligația să ia următoarele măsuri specifice în vederea asigurării transportului în comun al persoanelor cu handicap: a) să achiziționeze mijloace de transport în comun adaptate; b) să adapteze mijloacele de transport în comun aflate în circulație în limitele tehnice posibile, conform reglementărilor în vigoare", și art. 64 alin. (1) din aceeași lege, conform cărora "Pentru a facilita accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap la transport și călătorie, până la 31 decembrie 2010, autoritățile administrației publice locale au obligația să ia măsuri pentru: a) adaptarea tuturor mijloacelor de transport în comun aflate în circulație".

În aceste circumstanțe legale, este neîntemeiată apărarea recurentului referitoare la mărimea efortului bugetar pe care-l impune înnoirea parcului auto și existența unui parc auto învechit. Dispozițiile legale menționate mai sus nu obligă la înnoirea parcului auto cu autobuze, troleibuze sau tramvaie accesibilizate, ci și la alternativa adaptării mijloacelor de transport în comun aflate în circulație, operațiune care implică costuri mai reduse, și care se impunea a fi îndeplinită până în anul 2010.

Neîntemeiată este și critica recurentului-reclamant referitoare le inexistența unor responsabilități în domeniu a instituției primarului.

Primarul este autoritate a administrației publice locale, prin care se realizează autonomia locală, astfel cum prevede chiar art. 121 alin. (1) din Constituția României, iar potrivit dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 448/2006, mai sus evocate, responsabilitatea asigurării mijloacelor de transport în comun adaptate persoanelor cu handicap revine în mod direct instituției Primarului, în calitatea sa de organ executiv, acestuia revenindu-i obligația de a lua măsuri specifice în vederea asigurării transportului în comun al persoanelor cu handicap, astfel că pentru neîndeplinirea acestei obligații îi poate fi atrenată răspunderea administrativă pentru discriminare.

Constată Inalta Curte că nu pot fi primite, ca exoneratoare de răspundere, nici susținerile recurentului cu privire la imprejurarea că în municipiul Vaslui nu a fost inregistrată nicio reclamație din partea vreunui cetățean, în condițiile în care obligația asigurării condițiilor de transport a persoanelor cu dizabilități este una prevăzută expres prin lege.

În raport de aceste argumente, reține instanța de control judiciar că hotărârea C.N.C.D. contestată în prezenta cauză este legală, sancționând o conduită care e discriminatorie.

În conformitate cu prevederile art. 496 teza a II-a C. proc. civ., constatând că sentința recurată este legală și temeinică și că nu există motive care să atragă casarea sau modificarea acesteia, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 ori potrivit art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul Primarul Municipiului Vaslui împotriva sentinței civile nr. 156 din 26 septembrie 2016 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 martie 2019.