ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1566/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată la data de 07.06.2018 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul B.I.N. A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței, suspendarea executării deciziei Consiliului Concurenței nr. 76/20.12.2017 în ceea ce îl privește, până la soluționarea definitivă a cererii în anularea actului menționat, ce face obiectul dosarului înregistrat sub nr. x/2018 al Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința civilă nr. 3457 din 27 august 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată, având ca obiect suspendarea executării deciziei Consiliului Concurenței nr. 76/20.12.2017, în ceea ce îl privește pe reclamantul B.I.N. A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței și a dispus restituirea către reclamant a cauțiunii în cuantum de 2.864,60 RON, consemnate cu recipisa emisă de B. - Sucursala Suceava la data de 11.07.2018.

Împotriva sentinței civile nr. 3457 din 27 august 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul B.I.N. A., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și admiterea cererii de suspendare a executării deciziei Consiliului Concurenței nr. 76/20.12.2017 până la soluționarea definitivă a cererii în anularea actului menționat.

În motivarea recursului arată că soluția instanței de fond este nelegală și nefondată și că motivarea este contradictorie, întrucât, deși instanța a stabilit inițial că nu poate decât să pipăie fondul, ulterior a apreciat că reclamantul nu a expus nicio împrejurare fondată, legată de starea de fapt și de drept.

Arată că situația de fapt, în ceea ce privește onorariile percepute pentru perfectarea contractelor de vânzare-cumpărare, nu este cea indicată în decizia de sancționare și că, în opinia intimatului, chiar și pacticarea unor onorarii peste nivelul minim obligatoriu, stabilit prin Ordinul Ministerului Justiției, reprezintă o practică neconcurențială.

Consideră că decizia de sancționare prezintă grave probleme de temeinicie și veridicitate a informațiilor reținute și că Ordinele nr. 46/C/2011 și 943/C/2005 nu au ținut cont de valoarea taxei pe valoarea adăugată, iar în anumite situații, datele preluate din Anexa nr. 10 privind onorariile minimale stabilite de Camera Notarilor Publici din Suceava sunt inexacte.

Mai arată că intimatul-pârât a apreciat în mod eronat asupra onorariilor practicate pentru procurile de ridicare a pensiei, pentru actele de alipire și dezlipire imobile, pentru legalizarea semnăturii traducătorului, pentru darea datei certe, pentru perfectarea declarațiilor al căror obiect nu este evaluabil în bani, precum și pentru perfectarea actelor de înstrăinare sau de partaj pentru bunurile imobile a căror valoare era sub 15.000 RON.

În ceea ce privește paguba iminentă, arată că, în eventualitatea executării amenzii în cuantum de 47.292 RON, recurentul-reclamant ar risca să intre în incapacitate de plată, atât față de angajați, bănci și operatorii de leasing, cât și față de bugetul de stat.

Intimatul-pârât Consiliul Concurenței a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate.

În esență, intimatul-pârât arată că argumentele expuse de recurentul-reclamant, atât prin cererea de chemare în judecată, cât și prin recursul formulat nu fac dovada îndeplinirii condițiilor cazului bine justificat și nici a pagubei iminente, în sensul dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamantul B.I.N. A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței, suspendarea executării deciziei Consiliului Concurenței nr. 76/20.12.2017 în ceea ce îl privește, până la soluționarea definitivă a cererii în anularea actului menționat, ce face obiectul dosarului nr. x/2018 al Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Cu titlu preliminar, se constată că deși recurentul-reclamant a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., argumentele expuse se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei), Înalta Curte constată că sentința respectă exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., arătând pe larg motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și indicând într-o manieră amplă argumentele pentru care au fost respinse apărările reclamantului.

Subsumat acestui motiv de casare, recurentul-reclamant invocă o motivare contradictorie a hotărârii recurate, respectiv faptul că, deși instanța a stabilit inițial că nu poate decât să pipăie fondul litigiului, ulterior a apreciat că reclamantul nu a expus nicio împrejurare fondată legată de starea de fapt și de drept.

Înalta Curte constată că în speță nu este vorba despre nicio motivare contradictorie, referirea instanței la o împrejurare fondată legată de starea de fapt și de drept vizând îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru suspendarea executării actului administrativ și nicidecum la fondul pretențiilor deduse judecății prin acțiunea în anulare.

De altfel, prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. nu obligă instanța să răspundă tuturor apărărilor avansate de parte, acestea putând fi analizate global, printr-un raționament juridic de sinteză ori luând în considerare aspectele considerate esențial, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmație, nu constituie automat motiv de casare a sentinței. Pentru a avea această consecință, omisiunea trebuie să fie decisivă, să afecteze echitatea procedurii, să denote lipsa de "ascultare" a părții, ceea ce nu este cazul în speță.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că actul administrativ atacat a fost emis în baza Legii nr. 21/1996, care la art. 51 prevede posibilitatea părții interesate de a solicita suspendarea executării deciziei emise de Consiliul Concurenței. Cum actul normativ anterior arătat nu conține alte dispoziții în acest sens, suspendarea executării va opera în condițiile dreptului comun în materia contenciosului administrativ, respectiv Legea nr. 554/2004.

Analizând cererea de suspendare a executării, se constată că aceasta a fost întemeiată pe dispozițiile art. 15 din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora:

"(1) Suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant, pentru motivele prevăzute la art. 14, și prin cererea adresată instanței competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat. În acest caz, instanța poate dispune suspendarea actului administrativ atacat, până la soluționarea definitivă a cauzei (...)".

Potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004:

"În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond".

Astfel, pentru a se dispune măsura suspendării executării actului administrativ, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 impune două condiții cumulative, și anume: (1) cazul bine justificat, definit la art. 2 alin. (1) lit. t) din lege, ce constă în anumite împrejurări legate de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ; (2) paguba iminentă, definită la art. 2 alin. (1) lit. ș) din aceeași lege, ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

În dreptul administrativ român operează, cu titlu de principiu, prezumția de legalitate a actelor administrative, care sunt executorii din oficiu, iar cele două condiții prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prin sensul lor restrictiv imperativ, denotă caracterul de excepție al măsurii suspendării executării actului normativ, presupunând dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil, care să fie de natură a argumenta existența unui caz bine justificat și iminența producerii pagubei.

La modul concret, condiția existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.

Altfel spus, pentru a opera suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate a acestuia.

Îndoiala serioasă asupra legalității actului administrativ trebuie să poată fi distinsă cu ușurință, în urma unei cercetări sumare a aparenței dreptului, pentru că, în cadrul procedurii suspendării executării actelor administrative, pe calea căreia pot fi dispuse numai masuri provizorii, nu este permisă o prejudecare a fondului litigiului.

Prin urmare, instanța poate aprecia drept necesară o asemenea măsură când se oferă suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate a actului administrativ, la o examinare sumară a aparenței dreptului.

În jurisprudența sa constantă, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/și de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ (act administrativ-fiscal) au fost reținute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depășirea competenței, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ (reducerea importantă a cuantumului sumelor reținute ca obligații bugetare suplimentare), etc.

Or, în speță, aspectele invocate de către recurentul-reclamant în susținerea cazului bine justificat depășesc limitele procedurii sumare a suspendării de executare, aceste aspecte neputând fi decelate doar printr-o verificare a aparenței dreptului, ci necesită o evaluare de fond, precum și administrarea unui probatoriu adecvat, care să lămurească aspectele litigioase ale cauzei, presupunând o analiză aprofundată a întregului ansamblu de fapte și prevederi legale invocate de către părți.

De altfel, Înalta Curte constată că prima instanță a apreciat în mod corect și faptul că nu reiese a fi aparent întemeiat nici motivul vizând pretinsa împlinire a termenului de prescripție a aplicării sancțiunii amenzii contravenționale, în condițiile în care la data de 20.05.2015 reiese a fi fost emis Ordinul președintelui Consiliului Concurenței nr. 278 privind declanșarea din oficiu a investigației finalizate cu decizia litigioasă.

Prin urmare, având în vedere cele anterior reținute, se constată că în cauză nu este îndeplinită condiția cazului bine justificat, cerută de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 drept condiție pentru suspendarea executării actului administrativ.

În consecință, având în vedere că nu a fost dovedită îndeplinirea condiției cazului bine justificat, nu se mai impune analizarea condiției pagubei iminente, aceasta neputând fi analizată în lipsa existenței unui caz bine justificat, întrucât pentru a putea opera suspendarea executării actului administrativ se impune ca cele două condiții să fie îndeplinite în mod cumulativ, astfel cum prevăd dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de B.I.N. A. împotriva sentinței civile nr. 3457 din 27 august 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de B.I.N. A. împotriva sentinței civile nr. 3457 din 27 august 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 martie 2019.