ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1481/2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Cererea de chemare în judecată. Circumstanțele cauzei

(1) anularea în parte a Hotărârii Guvernului nr. 583/2016 privind aprobarea Strategiei naționale anticorupție, și anume toate normele juridice din aceasta care, în implementarea Strategiei sub controlul Ministerului Justiției, instituie imperativ îndatoriri pentru Parlament, Autoritatea Electorală Permanentă, Înalta Curte de Casație și Justiție, instanțele judecătorești, Consiliul Superior al Magistraturii și Curtea de Conturi (capăt de cerere în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României);

(2) anularea în parte a Declarației comune a Consiliului Superior al Magistraturii, a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Ministerului Public, de aderare la valorile fundamentale, principiile și mecanismul de monitorizare al Strategiei naționale anticorupție 2016-2020, înregistrată la ÎCCJ sub nr. x/2017 din 12.07.2017 și la CSM sub nr. x/2016 din 10.07.2017 și publicată pe site-ul oficial www.x.ro, anume în ceea ce privește decizia unilaterală a pârâtei ÎCCJ de participare la Declarația comună (capăt de cerere în contradictoriu cu pârâta ÎCCJ);

(3) anularea în parte a Declarației comune a Consiliului Superior al Magistraturii, a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Ministerului Public, de aderare la valorile fundamentale, principiile și mecanismul de monitorizare al Strategiei naționale anticorupție 2016-2020, înregistrată la ÎCCJ sub nr. x/2017 din 12.07.2017 și la CSM sub nr. x/2016 din 10.07.2017 și publicată pe site-ul www.x.ro, anume în ceea ce privește decizia unilaterală a pârâtului CSM de participare la Declarația comună (capăt de cerere în contradictoriu cu pârâtul CSM). Solicită cheltuieli de judecată.

La data de 20.03.2018, s-a înregistrat la dosar cerere de intervenție accesorie formulată de B. din România în favoarea reclamantului.

Prin sentința civilă nr. 2334 din 18 mai 2018, Curtea a admis excepția lipsei calității procesuale active și excepția lipsei de interes, invocate de pârâtul Guvernul României, respectiv intervenientul voluntar Ministerul Justiției, cu consecința respingerii capătului cererii de chemare în judecată formulate de reclamant în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, având ca obiect anularea în parte a H.G. nr. 583/2016, ca privind o persoană lipsită de calitate procesuală activă și lipsită de interes.

A admis cererea de intervenție voluntară accesorie formulată de intervenientul voluntar Ministerul Justiției.

A admis excepția inadmisibilității privind capetele de cerere în anularea declarației comune înregistrate sub nr. x/2016/10.07.2017 și nr. 505/2017/12.07.2017, cu consecința respingerii capetelor de cerere în anularea declarației comune înregistrate sub nr. x/2016/10.07.2017 și nr. 505/2017/12.07.2017, formulate de reclamant în contradictoriu cu pârâții Consiliul Superior al Magistraturii și Înalta Curte de Casație și Justiție, ca inadmisibile.

A respins cererea de intervenție voluntară accesorie formulată de terțul intervenient B. din România.

A respins cererea formulată, în subsidiar, de reclamant de disjungere a capetelor de cerere privind anularea declarației comune înregistrate sub nr. x/2016/10.07.2017 și nr. 505/2017/12.07.2017 în scopul declinării competenței materiale de judecată la Tribunalul București, secția civilă.

A respins ca nefondată cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, reclamantul A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 1, 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei în integralitate primei instanțe pentru judecarea pe fond a cererii, iar, în subsidiar, trimiterea capetelor nr. 2 și 3 ale cererii la Tribunalul București - una dintre secțiile civile, pentru judecarea pe fond a respectivelor capete de cerere.

4.1. Instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale și, prin hotărârea dată, a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității - motive de casare prevăzute de disp. art. 488 alin. (1) pct. 1 și 5 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant susține faptul că judecătorul care a soluționat cauza în prima instanță a fost lipsit de imparțialitate, s-a aflat într-o situație de incompatibilitate, are un interes în legătură cu pricina care se judecă, deoarece a primit avantaje de la una dintre părți pe durata judecății procesului.

Se susține că există elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea judecătorului, acesta și-a încălcat obligația de a se abține, în condițiile în care recurentul-reclamant nu a cunoscut cazul de incompatibilitate decât după scoaterea cauzei în pronunțare, fiind lipsit de posibilitatea de a formula o cerere de recuzare.

La data de 09.01.2018, judecătorul fondului a formulat cerere de abținere, dar a arătat doar că a desfășurat activități în temeiul unor raporturi contractuale cu una dintre părți, Consiliul Superior al Magistraturii, finalizate înainte de formularea cererii de abținere.

În realitate, la data formulării cererii de abținere și pe durata procesului, judecătorul de fond s-a aflat într-o relație de dependență actuală și strânsă cu intimatul-pârât CSM, deoarece pe durata soluționării cauzei acesta a candidat pentru a obține numirea în calitatea de formator colaborator la Institutul Național al Magistraturii, iar intimatul-pârât este organul decizional în materie.

Recurentul-reclamant susține că judecătorul de fond era interesat să conducă procedura într-o asemenea manieră și să dea o soluție de asemenea natură încât să fie pe placul intimatului-pârât CSM, având în vedere că în timpul procesului a fost numit ca formator colaborator, astfel că cererea de abținere a fost fictivă, prin invocarea unor chestiuni minore.

Mai arată reclamantul că a cunoscut despre cele relatate, doar în momentul publicării pe site-ul SCM a numirii, în data de 27.04.2018, la o zi după închiderea dezbaterilor.

4.2. Instanța de fond a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, iar sentința a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșit a normelor de drept material - motive de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Prima instanță a respins capătul de cerere formulat în contradictoriu cu Guvernul României, prin care s-a solicitat anularea parțială a H.G. nr. 583/2016, pe motivul lipsei de interes personal al reclamantului și, în consecință, al lipsei calității sale procesuale active.

Astfel, susține recurentul-reclamant, instanța de fond a ignorat distincția subtilă între justificarea unui interes, pe de o parte, și dovedirea unui prejudiciu, pe de altă parte, aplicând standardul înalt de probă și de certitudine cerut pentru prejudiciu la interesul de a acționa în justiție.

Instanța de fond a făcut o greșeală logică și juridică fundamentală, în condițiile în care interesul pentru anularea H.G. nr. 583/2016 se răsfrângea asupra anulării Declarației comune, în privința ICCJ și CSM, în condițiile în are actul a cărui anulare s-a cerut prin capătul nr. 1 de cerere constituia temeiul normativ al actului pentru care se cerea anularea prin capetele nr. 2 și 3 de cerere, iar pentru capetele nr. 2 și 3 de cerere, acțiunea nu a fost respinsă pe motivul lipsei de interes.

Interesul personal și direct al recurentului-reclamant este reprezentat de admiterea capetelor nr. 2 și 3 din cererea introductivă, al doilea act este emis în temeiul primului, deci legalitatea lui depinde esențial de legalitatea primului.

Instanța de fond a ignorat argumentele recurentului-reclamant privind interesul său personal privat, în calitate de avocat, de a avea o clientelă și de a nu pierde inutil timpul în instanță potrivit capriciului procurorului de ședință, demonstrat cu o hotărâre judecătorească din care rezultă că un procuror de ședință și-a justificat întârzierea prezenței în sală tocmai pe Declarația comună, adoptată în temeiul H.G. nr. 583/2016, iar jurisprudența CEDO consideră clientela profesională drept un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.

Prima instanță consideră că absența interesului decurge din aprecierea instanței că, la o analiză sumară, nu se identifică niciun element de nelegalitate a H.G. nr. 583/2016.

Soluția este greșită, deoarece legalitatea actului atacat este o chestiune distinctă de cea a interesului procesual și a calității procesuale active, este o chestiune de fond ce se analizează după excepțiile care fac inutilă cercetarea fondului.

De asemenea, este greșit să se afirme că un act administrativ ar putea să fie considerat, chiar la o analiză sumară, ca fiind legal, din perspectiva principiilor constituționale privind separația puterilor în stat și independența justiției.

Prin sentința recurată s-a ignorat jurisprudența CEDO, conform căreia drepturile omului consacrate de Convenție nu pot fi asigurate și respectate decât într-un regim politic democratic.

4.3. Prin sentința pronunțată, prima instanță a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, sentința recurată cuprinde motive contradictorii, iar sentința a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material - motive de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Prin respingerea capetelor nr. .2 și 3 din cerere (anularea parțială a Declarației comune) ca inadmisibile, cu motivarea că această declarație nu este un act administrativ, instanța de fond a intrat în contradicție cu ea însăși și a încălcat disp. art. 131 alin. (1) C. proc. civ.

Prin încheierea de ședință din data de 26.04.2018, făcând aplicarea disp. art. 131 C. proc. civ., a fost verificată competența generală, materială și teritorială a instanței de contencios administrativ, de unde rezultă că s-a apreciat că Declarația comună este un act administrativ.

Ulterior, prin sentința recurată, prima instanță a respins capetele de cerere nr. x și 3 ca inadmisibile, ceea ce înseamnă că sentința prezintă motive contradictorii.

În realitate, actul în discuție este unul juridic, a produs efecte juridice, deoarece a fost invocat de un procuror drept motiv al justificării întârzierii în sala de ședință și al cererii de revenire asupra amenzii judiciare.

4.4. Hotărârea este dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, prin sentința pronunțată s-au încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, sentința recurată cuprinde motive contradictorii și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material - motive de casare prevăzute de disp. art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Cu privire la respingerea cererii subsidiare formulată de recurentul-reclamant, în sensul că, în situația în care instanța ar considera că Declarația comună nu este un act administrativ, să decline cauza la instanța civilă, se susține că judecătorul fondului nu a motivat respingerea acestui capăt de cerere, ca neîntemeiat sau inadmisibil.

Prima instanță a intrat în contradicție cu ea însăși, a încălcat disp. art. 131 C. proc. civ., deoarece prin încheierea de ședință din data de 26.04.2018 a constatat că este competentă să soluționeze cauza.

Pentru a statua că Declarația comună nu este un act juridic, prima instanță a încălcat în mod generic C. civ., ceea ce semnifică absența oricărei motivări.

Prin respingerea cererii de declinare a competenței pe motivul că nicio instanță judecătorească nu este competentă, instanța de fond a încălcat dreptul de acces liber la justiție consacrat de art. 21 din Constituția României.

Prima instanță a încălcat și disp. art. 95 pct. 1 C. proc. civ., tribunalele prin secțiile civile, fiind competente să soluționeze și cereri ce au ca obiect fapte juridice.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analiza motivelor de casare

Recurentul-reclamant susține încălcarea disp. art. 42 alin. (1) pct. 2, 8, 13, art. 43 alin. (2) și art. 44 alin. (2) C. proc. civ., deoarece judecătorul fondului s-a aflat într-o situație de incompatibilitate prin faptul că se derula o procedură de accedere a acestuia la funcția de formator colaborator al Institutului Național al Magistraturii, situație ascunsă prin cererea de abținere formulată și care a ieșit la iveală după închiderea dezbaterilor.

Concret, recurentul-reclamant susține că judecătorul fondului avea interes în legătură cu pricina care se judeca, a primit sau i s-a promis de către Consiliul Superior al Magistraturii anumite avantaje (funcția de formator colaborator la INM) și există elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea sa.

Înalta Curte reține că judecătorul care a pronunțat sentința de fond a formulat o cerere de abținere, prin care a arătat că a derulat anterior cu pârâtul CSM anumite contracte de colaborare, cererea fiind respinsă, considerându-se că nu s-au identificat elemente care să nască, în mod întemeiat, îndoieli cu privire la imparțialitatea acesteia.

Astfel, derularea unei proceduri care a avut loc în cadrul INM și care urma să se finalizeze cu acordul pârâtului CSM, la o dată ulterioară, nu poate constitui un motiv de afectare a imparțialității judecătorului, mai ales, așa cum arată și intimatul-pârât prin întâmpinare, Consiliul are un rol decisiv cu privire la toate aspectele privind cariera unui judecător (și nu numai a judecătorului de fond), ceea ce ar conduce la concluzia absurdă, în sensul că niciun judecător nu este imparțial atunci când judecă o cauză în care figurează ca parte Consiliul Superior al Magistraturii.

Critica este nefondată.

Potrivit disp. art. 8 alin. (1

1

) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, persoanele fizice și personale juridice de drept privat pot formula capete de cerere prin care invocă apărarea unui interes legitim public numai în subsidiar, în măsura în care vătămarea interesului legitim public decurge logic din încălcarea dreptului subiectiv sau a interesului legitim privat.

Din cuprinsul acestei dispoziții legale reiese obligativitatea ca pentru fiecare capăt de cerere să se justifice existența unui drept subiectiv sau interes legitim privat, prin urmare, susținerea recurentului-reclamant, conform căreia interesul pentru anularea H.G. nr. 583/2016 decurge din existența interesului pentru anularea altor capete de cerere este nefondată.

Conform disp. art. 2 alin. (1) lit. p) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, interesul legitim privat reprezintă posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor și previzibil, prefigurat.

Prin urmare, recurentul-reclamant are obligația să identifice în concret dreptul subiectiv viitor și previzibil, prefigurat, pentru a se socoti îndeplinită condiția prevăzută de art. 8 alin. (1

1

) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată.

Prin motivele de nelegalitate, dar și prin cererea introductivă, recurentul-reclamant susține că interesul său legitim privat este acela ce decurge din dreptul de a avea o clientelă și a nu pierde timpul în instanță potrivit capriciilor unui procuror, fără să arate însă în concret, cum este afectat dreptul său subiectiv, susținerea fiind pur speculativă.

În ceea ce privește susținerea conform căreia, prima instanță a considerat că absența interesului decurge din aprecierea că, la o analiză sumară nu se identifică niciun element de nelegalitate a H.G. nr. 583/2016, Înalta Curte observă că aceasta este nereală, chiar judecătorul fondului a afirmat la pag. 15 a sentinței atacate că prin considerentele expuse nu realizează o analiză de legalitate a actului litigios, ci pornind de la conținutul său concret, verifică măsura în care simpla sa lectură ar putea confirma neîncrederea unei persoane obiective în activitatea instanței de judecată.

În fine, referitor la argumentul privind încălcarea jurisprudenței CEDO, se constată că recurentul-reclamant susține doar că drepturile omului pot fi respectate numai într-un stat democratic, ceea ce nu contrazice aspectele sus-menționate și analizate de instanța de recurs.

Prin urmare, motivele de casare sunt nefondate.

Recurentul-reclamant consideră că prima instanță a intrat în contradicție cu ea însăși, deoarece prin încheierea de ședință din data de 26.04.2018 a constatat că este competentă general, material și teritorial să soluționeze cauza, iar ulterior a considerat că Declarația comună nu este un act administrativ și nici măcar, un act juridic.

Înalta Curte observă că prin încheierea de ședință sus-menționată, în temeiul disp. art. 131 C. proc. civ., prima instanță a reținut competența de judecată prin raportare la disp. art. 10 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, respectiv la rangul autorității publice.

Prin urmare, prima instanță a respectat disp. art. 131 alin. (1) C. proc. civ., stabilindu-și competența cu privire la acțiunea formulată.

Recurentul-reclamant a solicitat, prin acțiunea introductivă anularea unor acte emise de anumite autorități publice, pe care acesta le-a calificat ca având o natură administrativă, astfel că instanța de fond a reținut, în mod corect, că este competentă să soluționeze o cerere având ca obiect anularea unor acte administrative.

Împrejurarea ulterioară, în urma căreia instanța de fond a calificat unul dintre actele atacate ca neavând o natură administrativă sau chiar ca nefiind un act juridic, nu reprezintă o încălcare a vreunei reguli de procedură, în sensul disp.art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În același sens, Înalta Curte reține neîntrunirea motivului de casare întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu există contradicție între încheierea din data de 26.04.2018 și sentința recurată, judecătorul având obligația legală se a se pronunța asupra naturii juridice a actelor atacate, prin hotărârea pronunțată.

Cu privire la motivele de casare întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte în acord cu prima instanță, susține că Declarația comună prin care se aderă la valorile fundamentale principiile și mecanismul de monitorizare al Strategiei naționale anticorupție 2016-2020, nu este aptă să nască, să modifice ori să stingă raporturi juridice proprii.

Recurentul-reclamant invocă caracterul de act juridic declarativ al Declarației comune, însă un astfel de act are ca efect consolidarea sau definitivarea între părți a unor drepturi preexistente, însă, în speță, partea nu a reușit să identifice niciun drept preexistent care să fie consolidat sau definitivat prin actul întocmit.

Singurul efect al Declarației comune este invocarea de către un procuror ca scuză pentru întârzierea sa la o ședință de judecată și pentru a se admite cererea de revizuire asupra amenzii judiciare dispusă de instanța penală, însă Înalta Curte nu consideră necesar să analizeze un atare efect invocat de către recurentul-reclamant, urmând a se aprecia asupra neîntrunirii motivelor de casare deja analizate.

Chestiunea pusă în discuție de către recurentul-reclamant a mai făcut obiectul unei cereri de lămurire a sentinței civile nr. 2334/18.05.2018, sub aspectul înțelesului dispoziției de respingere a cererii subsidiare, de disjungere și declinare la instanța civilă.

Prin încheierea din data de 04.10.2018, neatacată de către recurentul-reclamant, s-a respins cererea, judecătorul fondului arătând în considerente că în funcție de cererea de chemare în judecată se stabilește competența instanței de contencios administrativ și nu prin raportare la hotărârea judecătorească ce soluționează procesul, iar motivele pentru care nu intervine disjungerea în scopul declinării competenței de judecată la instanța de drept comun se raportează la principiul disponibilității și la natura juridică a Declarației comune.

Prin cererea de recurs se reiterează aceleași critici, iar la unele dintre acestea instanța de recurs a răspuns cum ar fi situația nerespectării disp. art. 131 C. proc. civ. și natura juridică a Declarației comune.

Cu privire la inexistența unei motivări a naturii juridice a Declarației comune, judecătorul fondului a răspuns în termeni clari și preciși în cuprinsul considerentelor sentinței de fond, la paginile 17-19, cu referire la actele normative incidente și la dispozițiile relevante, iar neindicarea unui anume articol din C. civ. este la adăpost de orice critică, deoarece judecătorul a făcut trimitere la definiția actului juridic dată de C. civ., astfel că articolul poate fi identificat cu ușurință.

Cu privire la încălcarea dreptului de acces liber la justiție, consacrat de disp. art. 21 din Constituția României, Înalta Curte reține că recurentul-reclamant poate formula o cerere în fața unei instanțe civile, însă în prezenta cauză nu se justifică declinarea cererii de anulare a Declarației comune la o instanță civilă, având în vedere temeiul juridic al acțiunii, Legea nr. 554/2004, modificată și completată, alăturarea cererii de anulare a declarației ce a avut ca premisă emiterea unui act administrativ, în speță H.G. nr. 583/2016 și învestirea chiar de către parte a unei instanțe de contencios administrativ, care, în ipoteza în care constată că actul a cărui anulare s-a cerut nu are natura juridică a unui act administrativ, pronunță o soluție de respingere ca inadmisibilă a cererii, de unde rezultă că criticile nu se circumscriu disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Față de acestea, în temeiul art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. împotriva sentinței nr. 2334 din 18 mai 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 11 martie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.