ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4522/2020

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1). Obiectul litigiului dedus judecății

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 18 martie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L.- prin administrator judiciar B. "C." a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței obligarea pârâtului la despăgubiri în cuantum de 1.167.833,79 RON, reprezentând repararea prejudiciului material cauzat reclamantei prin încălcarea dreptului comunitar; cu cheltuieli de judecată.

2) Hotărârile care au generat conflictul negativ de competență

2.1). Prin sentința civilă nr. 2531 din 11 octombrie 2019, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția necompetenței material și a dispus declinarea cauzei privind pe reclamanta S.C. A. S.R.L. și pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, spre competentă soluționare la Curtea de Apel București - Secțiile de contencios administrativ și fiscal.

În motivarea acestei hotărâri, s-au reținut, în esență, următoarele:

Reclamanta a învestit instanța de judecată cu o acțiune având ca finalitate obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, autoritate publică centrală, la plata unor sume de bani decurgând din repararea pagubei ce i-a fost cauzată prin desfășurarea unei proceduri administrative cu caracter penal autonom și a unei cercetări penale pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, producându-se astfel o dublă judecare pentru fapte identice.

Împrejurarea că reclamanta apreciază că, în virtutea categoriei de despăgubiri solicitate, pretențiile ridicate pe calea acțiunii sale sunt de natură pur civilă, s-a considerat că nu transformă natura juridică a cererii.

Într-adevăr, s-a reținut, prin decizia civilă nr 2174/9.10.2017 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost respins recursul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 282/9.02.2017 pronunțată de Tribunalul Suceava, prin care a fost respinsă cererea de anulare a actului administrativ fiscal, respectiv, decizie de impunere, raport de inspecție fiscală. Soluționând astfel, reclamanta apreciază că, în realitate, s-a produs o dublă judecare a sa, în condițiile în care prin rezoluția din data de 7.08.2013 emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de numitul D., în calitate de asociat și administrator al S.C. A. S.R.L., pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.

Or, a reținut instanța, este evident că natura juridică a creanței principale nu este una pur civilă, cum în mod greșit susține reclamanta. Chiar deciziile pronunțate de instanța supremă în completurile pentru soluționarea recursurilor în interesul legii statuează în același sens. Astfel, prin decizia nr. 2/14.01.2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că "au procedat corect instanțele care au identificat caracteristicile litigiului cu care au fost învestite și au stabilit apartenența acestuia la o anumită materie specializată". Este just că decizia citată vizează o problemă de drept ivită în practica instanțelor de apel în materia specializată a litigiilor cu profesioniști, însă soluția oferită de instanța supremă este pe deplin aplicabilă oricăror altor litigii față de care identificarea materiei specializate nu este una dintre cele mai facil de realizat.

În atare situație, observând datele concrete ale speței, împrejurarea că în fapt este necesară o cercetare a caracterului dublu al judecării, astfel cum pretinde reclamanta, efectuată în cadrul dosarului x/2014, în condițiile statuării organului de cercetare penală în sensul în care fapta imputată numitului D. nu este prevăzută de legea penală, tribunalul a conchis asupra stabilirii apartenenței litigiului la materia specializată a dreptului administrativ și fiscal în considerarea oportunității și utilității verificării cerinței privind dubla judecare a persoanei juridice de drept privat.

De asemenea, s-a mai reținut că, potrivit art,10 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 554/2004, litigiile privind acte administrative emise de autoritățile publice centrale se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel.

Cauza de față are acest obiect, astfel cum rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată și din conținutul înscrisurilor atașate. Or, văzând limitele învestirii, s-a constatat că plenitudine de competență în a soluționa cauza îi revine curții de apel.

2.2). La data de 16 decembrie 2019, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a, contencios administrativ și fiscal, iar prin sentința civilă nr. 304 din 25 mai 2020, a admis excepția necompetenței materiale, invocată de reclamantă; a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar B. "C." și pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în favoarea Tribunalului București, secția Civilă; a constatat intervenit conflictul negativ de competență și a suspendat judecata cauzei; a înaintat dosarul la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în vederea soluționării acestuia.

Pentru a se pronunța astfel, Curtea a reținut, în esență, următoarele motive:

Analizând cererea de chemare în judecată, s-a constatat că aceasta nu are ca obiect un act administrativ propriu-zis sau asimilat și nu sunt incidente dispozițiile Legii nr. 554/2004, acțiunea fiind o simplă acțiune în pretenții, având ca obiect plata unei despăgubiri în cuantum de 1.167.833,79 RON. Împrejurarea că este formulată în contradictoriu cu Statul Român, s-a apreciat că nu îi imprimă acesteia un caracter de litigiu administrativ, în lipsa unui raport de drept administrativ între reclamantă și pârât și a unor dispoziții legale exprese care să stabilească competența de soluționarea în favoarea instanțelor de contencios administrativ și fiscal.

Faptul că reclamanta a avut în trecut litigii soluționate definitiv de instanțe specializate în contencios administrativ, a considerat Curtea că nu înseamnă că și prezentul litigiu are în mod automat același obiect. Din dezvoltarea motivelor de fapt și de drept, Curtea a observat că reclamanta a solicitat repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului comunitar de către Statul Român. Reclamanta nu solicită plata unor despăgubiri în temeiul Legii nr. 554/2004, iar răspunderea Statului pentru încălcarea dreptului comunitar este o răspundere civilă și nu una de drept administrativ.

De asemenea, s-a reținut că Decizia nr. 2/2019 pronunțată în Recurs in interesul legii de ÎCCJ este citată trunchiat de tribunal. Astfel, considerentul citat de instanța de trimitere are următorul conținut integral:

"86. În contextul celor mai sus arătate, problema de drept supusă dezlegării în speță impune a se stabili dacă cererile formulate în procedura executării silite, decurgând dintr-un titlu executoriu, altul decât o hotărâre judecătorească, pot fi socotite cereri într-o materie ce face obiectul specializării și, astfel, ar fi de competența tribunalelor specializate, în calea de atac a apelului.

Or, procedând întocmai la identificarea caracteristicilor litigiului, a constatat că acesta este un litigiu pur civil, competența urmând a fi stabilită conform art. 95 pct. 1 C. proc. civ. corob. cu art. 94 alin. (1) lit. k) și, cum valoarea cererii este mai mare de 200.000 RON, Curtea a apreciat că prezenta acțiune este de competența secției civile a tribunalului în primă instanță, dar, și întrucât excepția de necompetență invocată este de ordine publică, potrivit art. 129 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., Curtea a admis-o și, în raport de dispozițiile art. 132 din C. proc. civ., a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția Civilă, constatând ivit conflictul negativ de competență.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra regulatorului de competență

Constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competență, în sensul art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente material să judece pricina, Înalta Curte, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente, stabilind competența soluționării acesteia în favoarea Tribunalului București, secția Civilă, pentru următoarele considerente:

Problema care a generat desesizarea instanțelor aflate în conflict o constituie interpretarea diferită a naturii juridice a litigiului, respectiv, civilă sau de contencios administrativ, din perspectiva competenței materiale.

Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, contenciosul administrativ este definit ca fiind "activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept ori un interes legitim".

Din interpretarea textului legal citat se constată că, pentru a fi în prezența contenciosului administrativ, este necesar a fi întrunite în mod cumulativ două condiții: în primul rând, una dintre părți să fie o autoritate publică și, în al doilea rând, litigiul, conflictul, să fie rezultatul unui act administrativ tipic sau al unuia asimilat (nesoluționarea în termenul legal ori refuzul nejustificat de a rezolva o cerere).

Noțiunea de "act administrativ" este definită în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, text care face referire la "actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute și alte categorii de contracte administrative supuse competenței instanțelor de contencios administrativ".

Sesizarea instanței de contencios administrativ are, așadar, ca premisă vătămarea reclamantului, care se produce, fie prin actul administrativ al autorității publice, fie prin nesoluționarea de către aceasta, în termenul legal, a unei cereri.

În acest sens, art. 8 din Legea nr. 554/2004 prevede la alin. (1) că: "Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim."

Prin urmare, de esența contenciosului administrativ este, fie existența unui act administrativ, a cărui anulare ori suspendare să se pretindă, fie nesoluționarea, de către o autoritate publică, în termenul legal, a unei cereri ori refuzul nejustificat de a o rezolva, prin care subiectul care poate sesiza instanța de contencios administrativ se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim.

La rândul său, art. 10 alin. (1) și alin. (1

1

) din Legea nr. 554/2004 prevede: "Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 3.000.000 de RON se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 3.000.000 de RON se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel. Toate cererile privind actele administrative emise de autoritățile publice centrale care au ca obiect sume reprezentând finanțarea nerambursabilă din partea Uniunii Europene, indiferent de valoare, se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel."

Deci, art. 10 alin. (1) și alin. (1

1

) din Legea nr. 554/2004 reglementează competența materială a instanței de contencios administrativ și fiscal în raport cu organul emitent al actului și în funcție de cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat. Aceste dispoziții reprezintă norme cu caracter special ce reglementează competența instanței de contencios administrativ exclusiv în cazurile menționate.

Înalta Curte constată că, în speța de față, prin cererea de chemare în judecată reclamanta și-a motivat pretențiile exclusiv pe dispozițiile ce reglementează răspunderea civilă delictuală, respectiv, pe nerespectarea principiilor care se desprind din jurisprudența C.J.U.E., ceea ce invocă fiind săvârșirea unei fapte ilicite constând în încălcarea dreptului european, prin judecarea de două ori a acelorași fapte, cu expunerea chiar a legăturii de cauzalitate între prejudiciul invocat și încălcarea dreptului comunitar.

Din conținutul cererii, se observă că reclamanta a invocat încălcarea art. 4 P7 CEDO și art. 50 din Cartă, întrucât, pentru aceeași faptă s-au desfășurat două proceduri penale în paralel, încălcându-se, astfel, dreptul comunitar, și s-a încălcat Directiva 2006/112/CE, în interpretarea dată prin Decizia C.J.U.E. E. S.R.L.; prin urmare, a învestit instanța să analizeze dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de jurisprudența C.J.U.E. (C - 224/01 Kobler, # 59) pentru a atrage răspunderea statului membru pentru prejudiciile cauzate prin pronunțarea unei hotărâri definitive cu încălcarea dreptului comunitar.

Așadar, în cauza de față, situația de fapt nu se circumscrie ipotezelor reglementate de dispozițiile speciale citate, întrucât, instanța este învestită cu o cerere de chemare în judecată întemeiată pe dispozițiile răspunderii civile pentru fapta ilicită, deci, pe dreptul comun, pentru nerespectarea și încălcarea dreptului european, iară nu pe vreo eventuală vătămare produsă fie prin actul administrativ al autorității publice, fie prin nesoluționarea de către aceasta, în termenul legal, a unei cereri.

Reclamanta nu pune în discuție răspunderea administrativă pentru emiterea unui act administrativ tipic sau asimilat, acțiunea fiind fundamentată pe dispozițiile de drept comun în materie civilă, care reglementează răspunderea pentru săvârșirea unei fapte ilicite.

Se constată, astfel, că, în cauză, nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 554/2004, ci dispozițiile dreptului comun. Litigiul pendinte nu are ca obiect taxe, impozite, contribuții, datorii vamale și accesorii ale acestora, categorii enumerate la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, spre a atrage competența instanței de contencios administrativ, pretențiile reclamantei fiind de natură pur civilă, reprezentând pretenții aferente prejudiciului suferit, iar împrejurarea că sumele au fost solicitate urmare unei proceduri administrative cu caracter penal și a unei cercetări penale pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală pentru pretinse evidențieri în contabilitate a unor operațiuni fictive, este total lipsită de relevanță sub aspectul analizat, litigiul având natură civilă în raport cu obiectul și cauza cererii de chemare în judecată.

Pentru toate aceste considerente, având în vedere obiectul acțiunii reclamantei, în raport de dispozițiile art. 94 alin. (1) lit. k) C. proc. civ.., raportat la art. 95 pct. 1 C. proc. civ., competența materială de soluționare a cauzei aparține Tribunalului București, secția civilă.

Temeiul legal al soluției

Pentru considerentele arătate mai sus, în aplicarea prevederilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ.., Înalta Curte urmează a stabili competența materială de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului București, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A. S.R.L prin administrator judiciar B. "C." și pârâtul STATUL ROMÂN-PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, în favoarea Tribunalului București, secția Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 septembrie 2020.