ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 225/2020

Hotărârile pronunțate de instanțele în conflict: Prin Sentința civilă nr. 2.063 din 24.02.2016, Judecătoria sectorului 4 București a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, cauza fiind înregistrată la data de 13.04.2016, sub nr. x/2016, pe rolul secției a II-a de contencios administrativ și fiscal Prin Sentința civilă nr. 4.873 din 19.09.2016, Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 4 București, a constatat intervenit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Curții de Apel București, pentru soluționarea conflictului de competență. Prin Sentința civilă nr. 3.926 din 07.12.2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 01.02.2017, sub nr. x/2017. Prin încheierea din data de 01.03.2017, a fost admisă excepția lipsei capacității de folosință a pârâtei S.C. C. S.R.L. (fostă S.C. B. SRL), constatând că aceasta a fost radiată anterior introducerii acțiunii.

Hotărârea pronunțată în primă instanță: Prin Sentința civilă nr. 731 din 17.05.2017, Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea formulată de reclamanta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ilfov prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice a Municipiului București, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.R.L. (fosta S.C. B. SRL) - radiată, și, ca neîntemeiată, în contradictoriu cu pârâta A.

Hotărârea pronunțată în apel de Curtea de Apel: Prin Decizia nr. 646 A din 07.05.2019, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ilfov, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ilfov împotriva Sentinței civile nr. 731 din 17.05.2017, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă A.

Cererea de recurs. Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs reclamanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Județene a Finanțelor Publice Ilfov. Recurenta-reclamantă a solicitat a se constata, în raport de situația de fapt dedusă judecății, că în cauză sunt întrunite condițiile ce reglementează răspunderea civilă delictuală, respectiv: existența unui prejudiciu cert; acesta să nu fi fost reparat încă; să fie direct; să fie personal și să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim. În ceea ce privește prejudiciul, recurenta-reclamantă a învederat că, astfel cum rezultă din Sentința penală nr. 230 din 19.10.2015 pronunțată de Judecătoria Buftea, acesta este în sumă de 402.156 RON, fiind format din impozit pe venituri din salarii, contribuție individuală de asigurări sociale reținută de la asigurați, contribuție individuală de asigurări pentru șomaj reținută de la asigurați, prejudiciu cauzat prin reținerea și nevirarea, în termen de 30 de zile de la scadență, a sumelor reprezentând impozite sau contribuții cu reținere la sursă, în perioada octombrie 2009 - iunie 2010. Referitor la existența unei fapte ilicite, a susținut că, prin sentința penală indicată anterior, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatei A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de reținere și nevirare în termen de 30 de zile a sumelor reprezentând contribuții cu reținere la sursă, faptă prevăzută de art. 6 din Legea nr. 241/2005, situație susținută de materialului probator administrat în cauză. Cât privește legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, aceasta rezultă din faptul că prejudiciul neacoperit derivă din fapta săvârșită de către intimata-pârâtă, ce constă în reținerea și nevirarea în termen de 30 de zile a sumelor reprezentând contribuții către bugetul de stat (impozit pe venituri din salarii, contribuție individuală de asigurări sociale reținută de la asigurați, contribuție individuală de asigurări pentru șomaj reținută de la asigurați). În ceea ce privește existența vinovăției, recurenta-reclamantă a arătat că intimata-pârâtă a acționat cu vinovăție în modalitatea intenției directe, conform dispozițiilor art. 16 alin. (3) lit. a) C. pen., prevăzând rezultatul faptei sale și urmărind producerea lui prin săvârșirea faptei, aceasta, declarând, de altfel, cu prilejul audierii că nu a achitat în totalitate impozitele și contribuțiile cu reținere la sursă, deoarece a preferat să facă, cu prioritate, plăți către furnizori. De altfel, orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune să nu le aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Încălcarea îndatoririi menționate atrage răspunderea pentru toate prejudiciile cauzate, persoana vinovată fiind obligată să le acopere integral. A mai susținut că neîndeplinirea obligațiilor fiscale și nerespectarea prevederilor C. fisc. , C. proc. fisc. , cât și a normelor privind societățile comerciale (respectiv legea contabilității - Legea nr. 82/1991, a societăților comerciale - Legea nr. 31/1990, etc.) relevă existența vinovăției și rezultă din situația de fapt constatată în cadrul dosarului penal. În speță, instanța de fond a reținut în mod greșit lipsa dovezii îndeplinirii condițiilor atragerii răspunderii civile delictuale, întrucât decizia nevărsării la bugetul de stat a sumelor aferente categoriilor de impozite sus-menționate aparține administratorului societății debitoare, în speță intimatei-pârâte. Totodată, date fiind dispozițiile art. 120, 1201 și 121 C. proc. fisc. , inculpatul condamnat pentru săvârșirea infracțiunilor de evaziune fiscală urmează să suporte și plata obligațiilor fiscale accesorii sumei datorate - respectiv dobânzi, penalități și majorări de întârziere, începând de la data scadenței până la achitarea efectivă a debitului, în baza principiului reparării integrale a prejudiciului ce guvernează materia răspunderii civile delictuale, așa cum rezultă și din Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 17/2015. Normele din C. proc. fisc. prevăd obligația inculpatului condamnat pentru săvârșirea infracțiunilor de evaziune fiscală de a suporta plata obligațiilor fiscale accesorii sumei datorate (dobânzi, penalități, majorări de întârziere), începând de la data scadenței până la achitarea efectivă a debitului, în baza principiului reparării integrale a prejudiciului, ce guvernează materia răspunderii civile delictuale. Din interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 C. proc. pen. se poate stabili că, în cauzele penale având ca obiect infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute de Legea nr. 241/2005, instanța, soluționând acțiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârșirea acestor infracțiuni să plătească atât sumele reprezentând obligația fiscală principală datorată, cât și sumele reprezentând obligațiile fiscale accesorii datorate, constând în dobânzi, penalități și majorări de întârziere, după caz, calculate începând de la data scadenței obligației principale, până la achitarea sa efectivă. Astfel, "repararea prejudiciului material și moral se face potrivit dispozițiilor legii civile". Dispozițiile legii civile la care face trimitere art. 19 C. proc. pen. sunt cele ale art. 998 C. civ., care dispun că "orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat a-l repara", respectiv prevederile art. 1357 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, cu modificările ulterioare, potrivit cărora "cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare". Rezultă, astfel, caracterul accesoriu al acțiunii civile în raport cu acțiunea penală, dar și particularitatea acțiunii civile exercitate în cadrul procesului penal care își are sursa într-un prejudiciu cauzat printr-o infracțiune, aceeași infracțiune cu privire la care a fost pusă în mișcare acțiunea penală. Așa cum reiese și din art. 119 alin. (1), art. 120 alin. (1) și art. 1201 alin. (1) C. proc. fisc. , obligațiile de plată accesorii au un caracter prestabilit, atât în privința semnificației pe care acestea o au în contextul raportului juridic de drept fiscal, cât și în privința modalității de calcul al sumelor în care se materializează. Cu privire la momentul de la care încep să curgă dobânzile aferente sumelor constatate cu titlu de prejudiciu, recurenta-reclamantă a susținut că, potrivit dispozițiilor art. 111 alin. (1) C. proc. fisc. , "creanțele fiscale sunt scadente la expirarea termenelor prevăzute de Codul fiscal sau de alte legi care le reglementează", iar, în conformitate cu textul art. 141 alin. (2) C. proc. fisc. , "titlul de creanță devine titlu executoriu la data la care creanța fiscală este scadentă prin expirarea termenului de plată prevăzut de lege sau stabilit de organul competent ori în alt mod prevăzut de lege". În concluzie, recurenta-reclamantă a solicitat să se constate că nepronunțarea unei soluții cu privire la latura civilă, în integralitatea sa, în ceea ce privește întreaga sumă datorată la bugetul general consolidat al statului reprezintă o eroare de judecată, această eroare putând fi înlăturată doar prin exercitarea căii de atac împotriva sentinței civile în cauză.

Încheierea de admitere în principiu a recursului: Prin încheierea din camera de consiliu de la 12 decembrie 2019, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ilfov prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva Deciziei nr. 646A din 7 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, și a stabilit termen de judecată în ședință publică, la data de 23 ianuarie 2020, cu citarea părților. În etapa procesuală a recursului, nu a fost administrată proba cu înscrisuri noi, în sensul art. 492 C. proc. civ.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului: Recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succeda: Înalta Curte observă, din cuprinsul cererii de chemare în judecată, că reclamanta a înțeles să învestească instanța cu o acțiune în răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie, solicitând obligarea pârâtei A. la plata sumei de 402.156 RON, reprezentând prejudiciu adus statului prin săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 6 din Legea nr. 241/2005 privind prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, împreună cu accesoriile aferente acestei sume, calculate pentru perioada octombrie 2009 - iunie 2010. Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., care consacră principiul disponibilității, părțile sunt cele care stabilesc obiectul și limitele procesului, iar judecătorul trebuie să se pronunțe asupra cererilor părților, fără a depăși limitele învestirii, astfel cum statuează art. 22 alin. (6) din același cod. Aceasta implică, așadar, analizarea cererii din perspectiva normelor legale invocate, instanța de judecată fiind obligată să examineze dacă sunt întrunite cerințele legale pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei, în baza dispozițiilor pe care reclamanta a înțeles să își fundamenteze acțiunea. Înalta Curte constată că, în cauză, instanța de apel, examinând hotărârea atacată în limitele devoluțiunii fixate prin motivele de apel, a apreciat că apelul este nefondat întrucât prin probatoriul pe care reclamanta a înțeles să îl administreze nu a fost probată îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de lege pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei în legătură cu fapta pentru care a fost trimisă în judecată în Dosarul penal nr. x/2015 Prin cererea de recurs pendinte, recurenta-reclamantă a invocat aplicarea greșită a legii în materia răspunderii civile delictuale, cât privește reținerea eronată, de către instanța de apel, a neîndeplinirii cumulative a condițiilor pentru atragerea răspunderii patrimoniale a intimatei-pârâte, critici ce pot fi încadrate și analizate prin raportare la dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. Înalta Curte reține, cu titlu prealabil, că nu pot forma obiect al analizei instanței de recurs decât acele critici care vizează nelegalitatea deciziei recurate, deoarece art. 488 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie. Astfel, instanța de recurs nu are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt care deja a fost constatată, deoarece modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 pct. 1 - 8 C. proc. civ. Înalta Curte mai reține că, pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, se cer a fi întrunite cumulativ următoarele condiții: existența unui prejudiciu; existența unei fapte ilicite; existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; existența vinovăției celui ce a cauzat prejudiciul. În cauză, intimata-pârâtă a fost cercetată sub aspectul săvârșirii infracțiunii de reținere și nevirare în termen de 30 de zile a sumelor reprezentând prejudiciu adus bugetului de stat, format din impozit pe venituri din salarii, contribuție individuală de asigurări sociale reținută de la asigurați, contribuție individuală de asigurări pentru șomaj reținută de la asigurați, pentru perioada octombrie 2009 - iunie 2010, faptă prevăzută de art. 6 din Legea nr. 241/2005. Prin Rechizitoriul nr. x din 12.05.2015 întocmit de Parchetul de pe lângă Judecătoria Buftea în Dosarul nr. x/2010, s-a dispus trimiterea în judecată a intimatei-pârâte, în sarcina acesteia reținându-se faptul că, în calitate de administrator al S.C. B. S.R.L., cu intenție, a reținut și nu a virat la bugetul de stat sumele reprezentând contribuții cu reținere la sursă. Ulterior, prin Sentința penală nr. 230 din 19.10.2015, Judecătoria Buftea, în temeiul dispozițiilor art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I-a C. proc. pen., a dispus achitarea intimatei-pârâte sub aspectul săvârșirii infracțiunii de reținere și nevirare în termen de 30 zile a sumelor reprezentând contribuții cu reținere la sursă, faptă prevăzură de art. 6 din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 C. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală. În raport de această situație de fapt, instanța de apel a considerat că, în speță, înscrisurile depuse la dosar de către reclamantă dovedesc numai faptul că instanța de judecată a dispus achitarea inculpatei A., trimisă în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, ca urmare a declarării neconstituționalității textului de lege, prin Decizia nr. 363/2015 a Curții Constituționale. Totodată, a concluzionat în sensul că nu s-au probat existența și întinderea prejudiciului, la dosar fiind depusă o "fișă sintetică totală" ce reprezintă un înscris generat electronic, care nu este asumat prin semnarea sa de către reprezentantul legal al entității menționate în antet - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ilfov și o adresă emisă de Inspectoratul de Poliție al Județului Ilfov - Serviciul de Investigare a Criminalității Economice, în care se menționează că, potrivit "sesizării Agenției Naționale de Administrare Fiscală din 01.07.2010, societatea figurează cu suma de 402.156 RON, restantă la bugetul de stat, reprezentând impozite și contribuții cu reținere la sursă". Înalta Curte consideră că, pentru ca recurenta-reclamantă să poată obține o despăgubire din partea persoanei pretins responsabile - intimata-pârâtă, aceasta trebuia să probeze că prejudiciul este cert, atât din punct de vedere al existenței sale, actuale sau viitoare, cât și al posibilităților concrete de evaluare, și că nu a fost încă reparat. Or, în situația de față, astfel cum a reținut instanța de apel, apreciere de fapt asupra căreia instanța de recurs nu poate face o reevaluare în raport de dispozițiile art. 488 C. proc. civ., niciunul dintre aceste înscrisuri nu este apt a face dovada pretențiilor afirmate. Instanța de apel a observat, de altfel, că, chiar dacă s-ar reține că intimata-pârâtă a afirmat că nu a achitat în totalitate impozitele și contribuțiile cu reținere la sursă (deși în dosar nu se regăsește o astfel de declarație), nu se poate considera probată decât, cel mult, existența unui prejudiciu, nu însă și întinderea acestuia. În acest context, Înalta Curte constată că, în speță, față de cele reținute de instanța de apel potrivit cu care existența și întinderea prejudiciului nu au fost probate, simpla afirmație a recurentei-reclamate, în sensul că cele două elemente rezultă din sentința penală atașată cererii de chemare în judecată, nu este suficientă pentru a admite că este îndeplinită condiția existenței unui prejudiciu. Referitor la dovedirea faptei ilicite săvârșite de către intimata-pârâtă, recurenta-reclamantă a susținut că proba existenței acestei cerințe pentru atragerea răspunderii civile delictuale se deduce din sentința penală indicată anterior, prin care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatei A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 6 din Legea nr. 241/2005, situație susținută de materialului probator administrat în cauză. Înalta Curte observă, însă, că, prin Sentința penală nr. 230 din 19.10.2015 pronunțată de Judecătoria Buftea s-a dispus achitarea intimatei-pârâte sub aspectul săvârșirii infracțiunii de reținere și nevirare în termen de 30 zile a sumelor reprezentând contribuții cu reținere la sursă, faptă prevăzură de art. 6 din Legea nr. 241/2005, întrucât fapta nu era prevăzută de legea penală, ca urmare a pronunțării deciziei Curții Constituționale nr. 363/2015, prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 241/2005. Ca atare, în condițiile în care la judecata în fond, anterior, s-a considerat că nu s-a făcut o altă probă a existenței vreunei faptei ilicite, această soluție nu este, în sine, suficientă pentru a dovedi că intimata-pârâtă a săvârșit o faptă ilicită de natură a atrage răspunderea materială, aspect sesizat și de instanța de apel. Prin urmare, nefiind dovedite cel puțin două dintre condițiile cumulative necesare pentru atragerea răspunderii civile delictuale, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare și interpretare a normelor de drept material în materie, caz în care critica de nelegalitate instituită de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. este nefondată. Față de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analiza celorlalte apărări formulate de către recurenta-reclamantă, cu referire la existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită pretins invocată în sarcina intimatei-pârâte și prejudiciu produs de această parte ori a vinovăției celei ce a cauzat prejudiciul, în măsura în care dispozițiile legale incidente în cazul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie prevăd îndeplinirea cumulativă a condițiilor mai sus arătate. Recurenta-reclamantă a învederat, totodată, că în mod greșit s-a reținut lipsa dovezii îndeplinirii condițiilor atragerii răspunderii civile delictuale, întrucât decizia nevărsării la bugetul de stat a sumelor aferente categoriilor de impozite sus-menționate aparține administratorului societății debitoare, în speță intimatei-pârâte. A susținut că neîndeplinirea obligațiilor fiscale și nerespectarea prevederilor C. fisc. , C. proc. fisc. , cât și a normelor privind societățile comerciale relevă existența vinovăției și rezultă din situația de fapt constatată în cadrul dosarului penal. Înalta Curte constată că instanța de apel, după ce a analizat îndeplinirea în cauză a condițiilor necesare pentru dovedirea răspunderii civile delictuale, a reținut, ca argument subsidiar în ceea ce privește respingerea apelului, că debitorul obligației de reținere și vărsare a impozitelor și contribuțiilor cu stopaj la sursă (impozit pe salariu, contribuții sociale de stat, contribuții asigurări de sănătate etc.), subiect al raportului juridic fiscal, este societatea comercială angajatoare, B. S.R.L., căreia ANAF trebuia să îi emită decizie de impunere, urmând ca administratorul să răspunde în solidar cu societatea doar în condițiile art. 27 C. proc. civ. și doar dacă în privința sa organul fiscal a emis o decizie de antrenare a răspunderii solidare, astfel cum obligă art. 28 din O.G. nr. 92/2003. De asemenea, instanța de apel a reținut că răspunderea administratorilor nu intervine în orice situație, ci doar în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege, respectiv numai în caz de insolvență a societății comerciale și numai atunci când se face dovada că administratorul respectiv a contribuit la starea de insolvabilitate prin săvârșirea vreuneia dintre faptele enumerate limitativ la art. 27 din O.G. nr. 92/2003, iar prejudiciul a rezultat direct din fapta culpabilă săvârșită de administrator. În cauză este îndeplinită doar prima condiție, întrucât, astfel cum rezultă din extrasul ONRC, S.C. C. S.R.L. (fostă S.C. B. SRL) a fost radiată la data de 27.03.2012 ca urmare a finalizării procedurii falimentului, însă organul fiscal nu a emis nicio decizie prin care să fi fost antrenată răspunderea administratorului A. și în care să se regăsească motivele de fapt și de drept pentru care s-a angajat răspunderea acesteia. Înalta Curte observă că, în speță, recurenta-reclamantă nu contestă faptul că decizia nevărsării la bugetul de stat a sumelor aferente categoriilor de impozite sus-menționate aparține administratorului societății debitoare, prin motivele de recurs nefiind formulate, sub acest aspect, critici legate de aplicarea și interpretarea dispozițiilor art. 1 alin. (1), art. 2, art. 27 și art. 28 C. proc. fisc. (O.G. nr. 92/2003, act normativ incident în perioada 2009 - 2010) ori art. 1 alin. (3) C. fisc. , reținute de instanța de apel pentru a înlătura antrenarea răspunderii administratorului societății S.C. B. S.R.L., iar nu a persoanei fizice A. Recurenta-pârâtă a mai arătat că, date fiind dispozițiile din C. proc. fisc. , inculpatul condamnat pentru săvârșirea infracțiunilor de evaziune fiscală urmează să suporte și plata obligațiilor fiscale accesorii sumei datorate - respectiv dobânzi, penalități și majorări de întârziere, începând de la data scadenței până la achitarea efectivă a debitului, în baza principiului reparării integrale a prejudiciului ce guvernează materia răspunderii civile delictuale, așa cum rezultă și din Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 17/2015. Înalta Curte constată că statuările acestei decizii nu vizează interpretarea unitară a unor norme de competență și nici proceduri derogatorii de la regimul de drept comun al acțiunii civile soluționate în cadrul procesului penal, ci dispoziții de drept substanțial privind modalitatea de cuantificare a prejudiciului sub aspectul întinderii obligației fiscale. Pe de altă parte, atât timp cât acțiunea în răspundere civilă delictuală nu a fost admisă, în speță nefiind îndeplinite cumulativ cele patru condiții prevăzute de lege, Înalta Curte consideră că orice critici legate de plata obligațiilor fiscale accesorii sumei datorate, respectiv de aplicarea și interpretarea art. 111 alin. (1), art. 119 alin. (1), art. 120 alin. (1), art. 1201 alin. (1), art. 141 alin. (2) C. proc. fisc. și art. 19 C. proc. pen., sunt lipsite de relevanță. Față de aceste împrejurări, Înalta Curte, potrivit art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva Deciziei nr. 646A din 7.05.2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, constatând o corectă aplicare a principiilor de drept invocate în cauză.