ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3919/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 03.01.2018, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2018, astfel cum a fost modificată la data de 11.01.2018, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român - Ministerul Finanțelor Publice la plata despăgubirilor materiale în cuantum de 118.800 RON și de 67.120 euro și a despăgubirilor morale în cuantum de 500.000 RON, în termen de 48 de ore de la comunicare, sub sancțiunea unei penalități în favoarea reclamantei de 1% pe zi de întârziere, aferente încălcării constatate de instanțele naționale prin pronunțarea hotărârilor definitive stabilind penalități și despăgubiri civile împotriva unei autorități publice locale.

Prin sentința civilă nr. 1664 din data de 04.04.2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei de constatare a decăderii pârâtului din dreptul de a propune probe și a invoca excepții de ordine privată.

A admis excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârât.

A respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român - Ministerul Finanțelor Publice, astfel cum a fost modificată, ca fiind inadmisibilă și a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 1664 din data de 04.04.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A., invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Prin primul motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. se arată că, instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești atunci când a refuzat să ia act de decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe și invoca excepții pentru lipsa depunerii întâmpinării așa cum este legal definită.

De asemeni, instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești atunci când a refuzat să judece conform petitului acțiunii (obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților), încălcând în mod grav îndatoririle instanței privind soluționarea cererilor precum și dreptul justițiabilului de acces la o instanță.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se arată că, instanța de fond a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Excepția inadmisibilității invocată de către Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice reprezenta o falsă problematică deoarece obiectul acțiunii judiciare a reprezentat de la bun început investirea instanței pentru recunoașterea dreptului pretins (a vedea respectate hotărârile judecătorești definitive pronunțate împotriva administrației publice) solicitând obligarea pârâtului Ia respectarea obligaților definitiv stabilite în favoarea reclamantei prin hotărâri judecătorești, pe lângă despăgubiri materiale și morale.

Prin cel de-al treilea motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se arată că, hotărârea primei instanțe cuprinde numai motive străine de natura cauzei deoarece, instanța nu a avut în vedere textele legale aplicabile, în mod expres invocate, bazându-și raționamentul logico-juridic în mod exclusiv pe excepția inadmisibilității invocată de către pârât.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că protecția justițiabililor necesită recunoașterea plenitudinii de competență în favoarea judecătorului național în exercitarea funcției sale comunitare, el fiind, "în consecință, judecătorul de drept comun în aplicarea dreptului comunitar" ("Hot. Simmenthal, 9. III.1978).

Judecătorul național este competent să judece toate litigiile care privesc aplicarea dreptului comunitar, dacă norma comunitară nu le atribuie jurisdicția instanțelor comunitare. Acest statut este efectul aplicării directe și a priorității dreptului comunitar, care-i permite să creeze drepturi și obligații în favoarea particularilor, cu o dublă consecință:

- aceștia sa poată sa și le valorifice în fața judecătorilor naționali, iar

- instanțele naționale au obligația de a asigura respectul lor.

Refuzul magistratului de a analiza litigiul supus judecății în funcție în primul rând de cererile formulate și abia ulterior de apărările pârâtului a avut consecință pronunțarea sentinței atacate.

Prin ultimul motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se arată că, hotărârea primei instanțe a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material deoarece, deși a invocat de la început obligația instanței de a dezlega litigiul prin aplicarea prioritară a textelor internaționale invocate, în speță operând elementul de extraneitate, instanța nu a făcut o minimă analiză asupra acestui argument, iar litigiul a fost dezlegat fără aplicarea dreptului Uniunii Europene invocat.

Intimatul-pârât a depus întâmpinare prin care a solicitat în principal nulitatea cererii de recurs, în subsidiar respingerea recursului, ca nefondat.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 04 decembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 06 mai 2020.

Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat obligarea pârâtului Statul Român - Ministerul Finanțelor Publice la plata despăgubirilor materiale în cuantum de 118.800 RON și de 67.120 euro și a despăgubirilor morale în cuantum de 500.000 RON, în termen de 48 de ore de la comunicare, sub sancțiunea unei penalități în favoarea reclamantei de 1% pe zi de întârziere, aferente încălcării constatate de instanțele naționale prin pronunțarea hotărârilor definitive stabilind penalități și despăgubiri civile împotriva unei autorități publice locale.

Prima instanță a respins cererea de despăgubiri dedusă judecății ca inadmisibilă, pe motiv că în cauză nu există un act administrativ pretins nelegal al pârâtului care să fie contestat de reclamantă, nefiind vorba nici de un refuz nejustificat care să justifice temeinicia pretenției de obligare la emitere act, dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu au aplicabilitate în cauză.

Soluția primei instanțe este legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor normative pertinente prin raportare la circumstanțele de fapt ale litigiului.

Învestită cu soluționarea cererii de recurs de față, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Cu privire la primul motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. prin care se arată că, instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești atunci când a refuzat să ia act de decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe și invoca excepții pentru lipsa depunerii întâmpinării așa cum este legal definită.

Dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. se referă la un alt tip de imixtiune a instanței de judecată, și anume în sfera activității executive sau legislative, ea săvârșind acte care intră în atribuțiile unor organe aparținând altei autorități constituite în stat decât cea judecătorească.

Or, în cazul de față, Înalta Curte constată că în mod corect prima instanță a reținut că sancțiunea decăderii intervine în cazul în care pârâtul nu formulează întâmpinarea cu respectarea termenului legal, însă în cazul în care pârâtul a depus întâmpinarea la primul termen de judecată, prin care a invocat excepții de procedură și de fond, fără a indica un răspuns concret la pretențiile reclamantei, nu poate fi decăzut din dreptul de a propune probe sau de a invoca excepții pe considerentul că întâmpinarea este informă.

Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se arată că, instanța de fond a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Excepția inadmisibilității invocată de către Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice reprezenta o falsă problematică deoarece obiectul acțiunii judiciare a reprezentat de la bun început investirea instanței pentru recunoașterea dreptului pretins (a vedea respectate hotărârile judecătorești definitive pronunțate împotriva administrației publice) solicitând obligarea pârâtului Ia respectarea obligaților definitiv stabilite în favoarea reclamantei prin hotărâri judecătorești, pe lângă despăgubiri materiale și morale.

Și acest motiv de recurs este neîntemeiat și va fi respins având în vedere faptul că, potrivit dispozițiilor art. 248 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., "(1) Instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei. (2) În cazul în care s-au invocat simultan mai multe excepții, instanța va determina ordinea de soluționare în funcție de efectele pe care acestea le produc."

Înalta Curte constată că nu este vorba despre un refuz din partea magistratului de a analiza litigiul supus judecății, ci în raport de dispozițiile sus-citate trebuia să analizeze cu prioritate excepția inadmisibilității, pretențiile titularului cererii de chemare în judecată neavând prioritate față de acest text de lege.

În acest context, în mod corect instanța de fond a verificat cu prioritate condițiile de admisibilitate ale cererii de chemare în judecată din perspectiva cadrului procesual stabilit de către reclamantă, aspect față de care motivul de recurs apare ca nefondat.

Cu privire la cel de-al treilea motiv de recurs prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. prin care recurenta-reclamantă consideră că hotărârea primei instanțe cuprinde numai motive străine de natura cauzei deoarece, instanța nu a avut în vedere textele legale aplicabile, în mod expres invocate, bazându-și raționamentul logico-juridic în mod exclusiv pe excepția inadmisibilității invocată de către pârât, Înalta Curte constată că nu este fondat și va fi respins.

Astfel, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, precum și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă.

Obligația legală a instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Plecând de la aceste coordonate teoretice, instanța de control judiciar constată că hotărârea pronunțată de prima instanță satisface cerințele prevăzute de art. 425, alin. (1), lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței, fiind examinate efectiv toate problemele esențiale ridicate de părți, respectiv toate motivele de nelegalitate invocate de reclamantă în contextul faptic dat.

Prin urmare, se poate concluziona că hotărârea instanței de fond este clară, precisă și inteligibilă, conține referiri la probele administrate în cauză și este în concordanță cu acestea, răspunde în fapt și în drept la toate pretențiile și apărările formulate de părți și conduce în mod logic și convingător la soluția cuprinsă în dispozitiv.

Cu privire la ultimul motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

In cauza de față acest motiv nu este incident, după cum se va arăta în continuare.

Interpretarea pe care prima instanță a dat-o dispozițiilor legale și probatoriilor administrate în cauză este legală întrucât situația premisă pe care a fost fundamentată hotărârea recurată corespunde realității.

Astfel, analizând cererea dedusă judecății sub aspectul admisibilității acesteia, prima instanță a reținut în mod corect că obiectul acțiunii în contencios administrativ este configurat de prevederile exprese ale art. 52 din Constituția României și ale art. 1 alin. (1) și (8) din Legea nr. 554/2004, în sensul că persoana care se consideră vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ sau prin refuzul rezolvării unei cereri adresate unei autorități publice poate sesiza instanța de contencios administrativ pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei cauzate.

În contenciosul administrativ, cererea privind recunoașterea unui drept sau a unui interes legitim și repararea pagubei cauzate este subsecventă cererii îndreptate împotriva unui act administrativ tipic sau asimilat, în sensul disp. art. 2 alin. (1) lit. c) și art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, concluzia este aceea că Legea nr. 554/2004 reglementează o formă particulară de răspundere civilă delictuală a autorității publice, care presupune prin ipoteză un anumit tip de conduită pretins ilicită manifestată fie prin emiterea unui act administrativ nelegal, fie prin nesoluționarea în termen sau refuzul de soluționare a unei cereri privitoare la un drept sau un interes legitim, cu precizarea că, în ceea ce privește acțiunea întemeiată pe art. 19 din actul normativ este avută în vedere exclusiv situația în care persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri.

Prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizat prin cererea din data de 11.01.2018, în mod corect a reținut prima instanță că acțiunea nu se încadrează în niciuna dintre situațiile reglementate de Legea nr. 554/2004.

Recurenta-reclamantă nu a contestat un act administrativ (tipic sau asimilat) emis de autoritatea pârâtă, ci a învederat imposibilitatea de a-și realiza drepturile recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive pronunțate în contradictoriu cu alte autorități publice locale, fără a exista însă și o hotărâre judecătorească de anulare a unui act administrativ ori o cerere în anularea unui astfel de act în contradictoriu cu intimatul-pârât din prezenta cauză.

Deși s-a solicitat obligarea intimatului-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata de despăgubiri materiale și morale pentru neexecutarea obligațiilor stabilite prin hotărâri judecătorești, aceste obligații au fost stabilite în sarcina Consiliului Local al com. Băiculești, Primăriei Comunei Băiculești și Unității Administrativ Teritoriale Băiculești.

În ceea ce privește critica recurentei-reclamante conform căreia prima instanță ar fi încălcat sau aplicat greșit legea materială, Înalta Curte constată că în considerentele hotărârii recurate au fost expuse în mod clar normele de drept din perspectiva cărora a fost analizată cererea dedusă judecății, reținând în mod corect că dispozițiile art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 nu sunt incidente, deoarece în ipoteza de excepție reglementată de acest text legal, și anume aceea în care persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, chiar dacă această cerere este formulată pe cale separată, nu este îndeplinită condiția ca pretinsul prejudiciu să fi fost produs printr-un act administrativ nelegal anulat anterior în cadrul unui alt litigiu între aceleași părți.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că susținerile și criticile recurentei-reclamante sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta A. împotriva sentinței nr. 1664 din 04 aprilie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 iulie 2020.