ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3456/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman, secția Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale și contencios administrativ și fiscal la data de 26 aprilie 2016, sub nr. de dosar x/2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, anularea Raportului de evaluare nr. x/14.04.2016 încheiat de această autoritate.

Prin sentința civilă nr. 308 din 28 iunie 2016 Tribunalul Teleorman, secția Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale și contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reținând incidența prevederilor art. 13 alin. (1) din Legea nr. 144/2007 și a art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, dosarul fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 15 iulie 2016.

Prin sentința civilă nr. 1514 pronunțată la 26 aprilie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 1514, pronunțată la 26 aprilie 2017 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței pronunțate de către instanța de fond și trimiterea cauzei spre judecare.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul-reclamant arată că prin respingerea cererii sale de amânare pentru imposibilitatea de prezentare a apărătorului ales din motive medicale, instanța de fond i-a încălcat dreptul la apărare, hotărârea instanței de fond fiind astfel nulă, în raport de dispozițiile art. 174 - 175 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant învederează că, în cazul dispozițiilor art. 222 C. proc. civ., vătămarea trebuie dovedită, fiind incident un caz de nulitate virtuală, iar vătămarea constă în imposibilitatea de a susține concluzii în fața instanței de fond, fiindu-i astfel încălcat dreptul la apărare și implicit, prevederile art. 13 alin. (1) C. proc. civ. și ale art. 20 C. proc. civ.

În susținerea motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant arată, în esență, că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003 raportate la dispozițiile art. 3 alin. (2) din C. civ. și art. 7 din vechiul Codul comercial, precum și o greșită aplicare a prevederilor art. 29 alin. (1) și art. 31 din O.U.G. nr. 44/2008.

Astfel, din anul 2005, având doar calitatea de reprezentant al Întreprinderii familiale A., nu poate fi considerat ca fiind comerciant, întrucât reprezentantul face doar acte de gestiune curentă, conform dispozițiilor art. 32 alin. (1) din O.U.G. nr. 44/2008.

În susținerea acestor argumente recurentul-reclamant invocă Decizia nr. 396/2013 a Curții Constituționale.

4.1. Intimata-pârâtă Agenția Națională de Integritate a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, reținând următoarele considerente:

II.1 Reclamantul A. a invocat, ca motiv de casare circumscris dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., încălcarea dreptului la apărare, apreciind că instanța de fond i-a încălcat acest drept prin respingerea cererii sale de amânare pentru imposibilitatea de prezentare a apărătorului ales din motive medicale, hotărârea instanței de fond fiind astfel nulă, în raport de dispozițiile art. 174 - 175 C. proc. civ., vătămarea constând în imposibilitatea de a susține concluzii în fața Curții de Apel București.

Înalta Curte constată că prin cererea depusă prin fax, la data de 04 aprilie 2017, apărătorul ales al reclamantului A. a solicitat amânarea judecății cauzei întrucât este în imposibilitatea de a-și reprezenta clientul, fiindcă este bolnav. Analizând actele dosarului, la termenul de judecată din data de

05 aprilie 2017, prima instanță a respins această cerere, apreciind că nu se încadrează în situațiile excepționale prevăzute de art. 222 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât, cauza se află la a doua amânare la cererea reclamantului, apărătorul acestuia având posibilitatea să își asigure substituirea pentru ca dosarul să nu sufere încă o amânare. Totodată, instanța de fond, declarând închise dezbaterile, pentru a da posibilitatea părților să depună la dosar concluzii scrise, a dispus amânarea pronunțării pentru o dată ulterioară.

Potrivit art. 222 din C. proc. civ.:

"(1) Amânarea judecății pentru lipsă de apărare poate fi dispusă, la cererea părții interesate, numai în mod excepțional, pentru motive temeinice și care nu sunt imputabile părții sau reprezentantului ei. (2) Când instanța refuză amânarea judecății pentru acest motiv, va amâna, la cererea părții, pronunțarea în vederea depunerii de concluzii scrise."

În viziunea legiuitorului, amânarea judecății cauzei în temeiul art. 222 C. proc. civ. nu este reglementată ca o obligație, ci ca o posibilitate acordată judecătorului cauzei, în corelație cu dreptul absolut al acestuia de a analiza temeinicia motivelor invocate, eventuala culpă a părții în solicitarea amânării, precum și caracterul excepțional al amânării. Dreptul de apreciere al judecătorului cauzei nu încalcă dreptul la apărare consacrat de art. 24 din Constituție și de art. 13 din C. proc. civ., ci, dimpotrivă, asigură respectarea dreptului la un proces echitabil, derulat într-un termen optim și previzibil, consacrat de art. 6 din C. proc. civ. și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Așadar, la momentul respingerii cererii de amânare, judecătorul fondului și-a exercitat prerogativa legală de apreciere, oferind, totodată, reclamantului A., posibilitatea de a depune concluzii scrise la dosarul cauzei, în condițiile art. 222 alin. (2) C. proc. civ.. Judecătorul fondului a avut în vedere la soluționarea cererii de amânare și faptul că în cauză s-a mai dispus amânarea judecății la cererea reclamantului și la termenele anterioare din data de 09 noiembrie 2016 și din data de 11 ianuarie 2017, apărătorul având astfel posibilitatea să își asigure substituirea pentru ca dosarul să nu sufere o a treia amânare.

Prin urmare, respingerea cererii de amânare a judecății cauzei a fost dispusă în condiții de legalitate, fiind temeinic motivată, instanța de fond manifestând diligența necesară pentru respectarea dreptului la apărare a reclamantului, prin amânarea pronunțării și oferirea posibilității părților de a depune concluzii scrise.

De asemenea, Înalta Curte constată că instanța de fond a acordat părților posibilitatea de a-și prezenta și argumenta cererile, de a-și susține punctele de vedere cu privire la obiectul cauzei și de a administra probele ce le consideră necesare, părțile fiind legal citate pentru termenul de judecată din data de 05 aprilie 2017, având posibilitatea de a se prezenta personal în fața instanței de judecată.

Pentru toate aceste motive, Înalta Curte va respinge ca nefondat motivul de recurs privitor la încălcarea dreptului la apărare.

II.2. Referitor la motivul de recurs circumscris dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recurentul-reclamant a invocat, în esență, greșita aplicare a dispozițiilor art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003, raportate la dispozițiile art. 3 alin. (2) din C. civ. și art. 7 din vechiul Codul comercial, precum și o greșită aplicare a prevederilor art. 29 alin. (1) și art. 31 din O.U.G. nr. 44/2008.

Înalta Curte constată că situația de incompatibilitate a fost reținută de intimata-pârâtă Agenția Națională de Integritate cu privire la calitatea reclamantului de comerciant persoană fizică (reprezentant întreprindere individuală) în cadrul "B.", de la data de 29 octombrie 2012 (data de când deține funcția de viceprimar pentru mandatul 2012 - 2016 al comunei Furculești, județul Teleorman) până la data de 20 mai 2013.

Modalitatea de desfășurare a activităților economice de către persoanele fizice este reglementată de dispozițiile O.U.G. nr. 44/2008, care, prin dispozițiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 44/2008 stabilește că: "Prezenta ordonanță de urgență reglementează accesul la activitatea economică, procedura de înregistrare în registrul comerțului și de autorizare a funcționării și regimul juridic al persoanelor fizice autorizate să desfășoare activități economice, precum și al întreprinderilor individuale și familiale.", iar art. 4 din același act normativ prevede că:

"Persoanele fizice prevăzute la art. 3 alin. (1) pot desfășura activitățile economice după cum urmează: a) individual și independent, ca persoane fizice autorizate; b) ca întreprinzători titulari ai unei întreprinderi individuale; c) ca membri ai unei întreprinderi familiale."

Corelativ, dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 13 alin. (1)

1

din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului, stabilesc obligativitatea întreprinderii familiale de a obține înscrierea în registrul comerțului anterior începerii activității economice.

În acest context vor fi avute în vedere și dispozițiile art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 44/2008, care definesc activitatea economică drept "activitatea agricolă, industrială, comercială, desfășurată pentru obținerea unor bunuri sau servicii a căror valoare poate fi exprimată în bani și care sunt destinate vânzării ori schimbului pe piețele organizate sau unor beneficiari determinați sau determinabili, în scopul obținerii unui profit."

Relevante sunt și dispozițiile art. 31 din O.U.G. nr. 44/2008, potrivit cărora:

"Membrii întreprinderii familiale sunt comercianți persoane fizice de la data înregistrării acesteia în registrul comerțului și răspund solidar și indivizibil pentru datoriile contractate de reprezentant în exploatarea întreprinderii cu patrimoniul de afectațiune, dacă acesta a fost constituit, și, în completare, cu întreg patrimoniul, corespunzător cotelor de participare prevăzute la art. 29 alin. (1)."

Trebuie menționat că dispozițiile O.U.G. nr. 44/2008 au fost redate, în prezenta hotărâre, în forma în vigoare în perioada de existență a cumulului de funcții-calități (29.10.2012 - 20.05.2013).

Concluzia evidentă ce se desprinde din aceste dispoziții legale este aceea că membrii întreprinderii familiale au calitatea de comercianți, întreprinderea familială reprezentând o formă de organizare a activității economice prestată de persoana fizică, orientată spre scopul obținerii de profit.

Critica recurentului-reclamant privitoare la greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 31 din O.U.G. nr. 44/2008 față de dispozițiile art. 3 și art. 7 din Codul Comercial, este nefondată. Dispozițiile Codului Comercial de la 1887 reprezentau, până la data intrării în vigoare a Noului C. civ., dispozițiile generale în materie comercială, de la care se putea deroga prin acte normative speciale, în anumite materii, conform voinței legiuitorului. Prin urmare, raportul dintre ele fiind stabilit conform principiul specialia generalibus derogant.

O.U.G. nr. 44/2008 reprezintă un act normativ special, reglementând cadrul legal în care persoanele fizice își pot desfășura activitatea de natură economică. Faptul că legiuitorul a înțeles ca, urmare a modificărilor social-economice produse de la intrarea în vigoare a Codului comercial, să încadreze în categoria de comercianți și persoanele fizice care desfășoară activități economice sub formele de organizare prevăzute de art. 4 din Ordonanță, nu reprezintă o încălcare a dispozițiilor Codului comercial, ci o reglementare a unei situații nou apărute în peisajul juridic.

Critica formulată de recurentul-reclamant privind lipsa stării de incompatibilitate, ca urmare a neexercitării efective a actelor de comerț, nu poate fi reținută. Astfel, după cum s-a arătat anterior, art. 31 din O.U.G. nr. 44/2008 conferă calitatea de comerciant persoană fizică oricărui membru al întreprinderii familiale, fără a exista o distincție legată de săvârșirea efectivă de acte sau fapte de comerț.

În plus, Înalta Curte reține că, potrivit declarației de avere completată de recurentul-reclamant la data de 31 mai 2013, acesta a obținut venituri în calitatea sa de administrator în cadrul "B.".

De asemenea, Înalta Curte reține că potrivit art. 8 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 278/2009 privind C. civ.:

"(1) Noțiunea "profesionist" prevăzută la art. 3 din C. civ. include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum și orice alte persoane autorizate să desfășoare activități economice sau profesionale, astfel cum aceste noțiuni sunt prevăzute de lege, la data intrării în vigoare a C. civ..", textul confirmând astfel că noțiunea de "comerciant" nu a fost eliminată din legislație, ci a fost înlocuită, la nivel terminologic, cu cea de "profesionist", fără a se schimba și conținutul juridic.

O confirmare suplimentară cu privire la intenția legiuitorului de a opera exclusiv o modificare de ordin terminologic, după intrarea în vigoare a C. civ. din 2009, rezultă și din prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 278/2009 privind C. civ., potrivit cărora:

"În cuprinsul actelor normative aplicabile la data intrării în vigoare a C. civ., referirile la comercianți se consideră a fi făcute la persoanele fizice sau, după caz, la persoanele juridice supuse înregistrării în registrul comerțului, potrivit prevederilor art. 1 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu cele aduse prin prezenta lege".

Având în vedere dispozițiile art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003 și prevederile art. 6 din Legea nr. 71/2011, Înalta Curte constată că în mod corect a fost reținută situația de incompatibilitate. Astfel, conform cadrului normativ aplicabil până la data de 01 octombrie 2011 (data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2011), recurentul a deținut simultan calitatea de viceprimar și calitatea de comerciant persoană fizică, de la data înregistrării întreprinderii familiale în Registrul Comerțului, calități incompatibile, conform legii.

În conformitate cu modificările de ordin terminologic introduse prin art. 6 din Legea nr. 71/2011, începând cu data intrării în vigoare a acestei legi, recurentul a deținut simultan calitatea de viceprimar și calitatea de persoană fizică (autorizată să desfășoare o activitate economică sub forma de organizare a întreprinderii familiale) supusă înregistrării în Registrul Comerțului, de asemenea, incompatibile conform legii.

Dincolo de diferențele terminologice, este de reținut că recurentul-reclamant, având calitatea de persoană fizică autorizată, membru al unei întreprinderi familiale funcționând în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 44/2008, nu putea să exercite această calitate simultan cu deținerea demnității publice de viceprimar, decât încălcând regimul incompatibilităților, conform art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, în cauză nefiind incidente motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., astfel încât recursul formulat de recurentul-reclamant A. va fi respins, ca nefondat, în raport de dispozițiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 1514 din 26 aprilie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 iulie 2020.