ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2446/2013

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată Ia data de 27 ianuarie 2009 pe rolul Tribunalului Timiș și precizată ulterior, reclamanta SC B.P. SRL a chemat în judecată pe pârâții S.M. și S.S.E., solicitând instanței să dispună obligarea acestora la a-i permite accesul la imobilul constând în F.A., județul Timiș, imobil înscris în CF O.

Prin sentința civilă nr. 479/PI din 28 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul Timiș a fost admisă cererea precizată formulată de reclamanta SC B.P. SRL reprezentată de administratorul S.L.G., în contradictoriu cu pârâții S.M. și S.S.E.

Au fost obligați pârâții să permită reclamantei accesul în imobilul F.A. O., județul Timiș, înscrisă în CF. AA.

A fost obligată reclamanta față de pârâți la 1500 RON, cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că independent de termenul contractului, câtă vreme acesta nu a fost reziliat, existând și posibilitatea tacitei relocațiuni, pârâții sunt obligați să permită accesul reclamantei în spațiul închiriat în care se află și bunuri aparținând acesteia.

S-a menționat că în finalul întâmpinării pârâții au recunoscut că au refuzat accesul reclamantei în ferma pentru a desfășura activitatea de producție.

Împotriva acestei hotărâri, pârâții S.M. și S.S.E. au declarat apei, solicitând instanței admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței atacate și, pe caie de consecință, să se stabilească cum și când, dar și în ce condiții sâ-și mute reclamanta bunurile rămase în fermă.

Prin cererea depusă în ședința publică din data de 8 octombrie 2009, pârâții S.M. și S.S.E. au solicitat instituirea unui sechestru asigurător asupra utilajelor pe care reclamanta dorește să Ie ridice, până ia refacerea situației anterioare închirierii.

Prin decizia civilă nr. 180 din 10 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara,  secția comercială, a fost respins apelul declarat de pârâții S.M. și S.S.E. împotriva sentinței nr. 473/P1 din 28 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul Timiș, în Dosarul nr. 481/30/2009 și a fost respinsă cererea formulată de pârâții S.M. și S.S.E. privind instituirea unui sechestru asigurător asupra utilajelor.

În motivare, în concordanță cu cele reținute de instanța de fond, instanța de control judiciar a apreciat că independent de termenul contractului, câtă vreme acesta nu a fost reziliat, pârâții sunt obligați să permită accesul reclamantei în spațiul închiriat în care se află și bunuri aparținând reclamantei.

Din înscrisurile depuse Ia dosar, instanța de apel a constatat că pârâții nu i-au mai permis reclamantei accesul în fermă pentru desfășurarea activității de producție, ci doar în vederea eliberării spațiilor.

S-a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 9 din contractul de închiriere încheiat între părți, locatorul are obligația să nu tulbure în nici un fel folosința spațiului și să nu împiedice desfășurarea de către chiriaș a activității sale de producție.

S-a constatat că prin apelul formulat, pârâții - apelanți au solicitat instanței să stabilească condițiile în care reclamanta urma să își mute bunurile rămase în fermă, însă acest aspect s-a apreciat că trebuia elucidat pe calea unei eventuale cereri reconvenționale.

În raport de aceste considerente, instanța a respins apelul declarat de pârâții S.M. și S.S.E.,

A fost respinsă cererea privind instituirea unui sechestru asigurător asupra utilajelor pe care reclamanta urma să Ie ridice, apreciindu-se în raport de prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., că acesta este o cerere nouă, fiind formulată pentru prima dată în calea de atac a apelului, fiind astfel inadmisibilă examinarea acesteia.

În termen legal, pârâții S.M. și S.S.E. au declarat recurs, fără a-și încadra criticile în temeiul de drept al art. 304 C. proc. civ.

În motivare, recurenții au susținut, în esență, că instanța a respins apelul fără a verifica existența documentelor la dosar care atestă că acel contract de închiriere a fost reziliat.

Critică soluția primei instanțe, sub aspectul reținerii greșite a lipsei părților, în raport de împrejurarea că reclamanta a răspuns la interogatoriul prin care aceasta recunoștea că nu s-a formulat cerere de evacuare, solicitând doar să i se permită accesul în spațiul pe care l-a avut închiriat pentru a-și lua bunurile ce-i aparțin.

Se arată că, pârâtul S.S.E. a declarat în acea ședință publică faptul că, în urma discuției avută cu reclamanta, acesta din urmă s-a obligat să își ia cele ce-i aparțin din incinta spațiului închiriat chiar în fața apărătorului ales al pârâților, respectiv av. P.D., care, deși prezentă la dezbateri, apare ca fiind lipsă la termenul la care instanța s-a pronunțat, în condițiile în care apărătorul lipsă era cel al reclamantei.

Consideră ca fiind eronate și reținerile primei instanțe vizând împrejurarea că după dezbateri, reprezentanta pârâților s-a prezentat pentru a depune chitanța de onorariu avocat și pentru a pune concluzii de respingere a cererii.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat instanței obligarea pârâților de a-i permite accesul în F.A. O. și totodată, evacuarea din incinta acesteia.

Consideră ca fiind nelegală sentința apelată și eronată reținerea primei instanțe în ceea ce privește susținerea reclamantei referitoare la faptul că pârâții ar deține un contract de închiriere pe o perioadă de 9 ani, respectiv de la 1 noiembrie 2008 până la 25 septembrie 2015.

Astfel, în opinia recurenților, valabilitatea și clauzele contractului încheiat între părți, se putea dovedi printr-o adresă către instituția statului unde acesta era legal înregistrat - A.N.A.F., or, instanța de judecată a omis un asemenea detaliu esențial.

Arată că SC B.P. SRL a depus o plângere în termenul legal de 15 zile, împotriva încheierii de carte funciară, plângere care a fost înaintată Judecătoriei Timișoara spre soluționare, cu termen de judecată Ia 05 septembrie 2008.

De asemenea, reclamanta a depus și o plângere penală reclamând comiterea infracțiunii de înșelăciune și de fals în înscrisuri sub semnătură privată, finalizată cu neînceperea urmăririi penale din lipsă de probe, ceea ce, în opinia recurenților, confirmă faptul că actul înregistrat la DGFP este cel real.

Precizează ca fiind relevante următoarele date calendaristice:

23 martie 2007 - data la care a fost depus la ANAF actul adițional prin care se reglementează perioada de închiriere;

04 iunie 2008 - data Ia care s-au depus Ia aceeași instituție actele necesare pentru rezilierea contractului ca urmare a sistării plății chiriei pentru o perioadă de 3 luni;

29 august 2008 - data Ia care reclamanta a dat o declarație pe proprie răspundere prin care se obligă să se prezinte la ANCPI pentru a se radia din capitolul „sarcini", deoarece contractul de închiriere nu mai era în vigoare, prin

urmare

, recunoștea că acesta era reziliat.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 299-318 C. proc. civ. și OUG nr. 58/2003.

Înalta Curte, examinând, cu prioritate, cererea de recurs formulată de pârâții S.M. și S.S.E., din perspectiva excepției nulității recursului, în temeiul dispozițiilor art. 137 C. proc. civ. raportat la art. 302

1

alin. (1) lit. c) și art. 308 alin. (3) din același act normativ, constată că excepția este întemeiată.

Potrivit dispozițiilor art. 304 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate» în situațiile prevăzute expres și limitativ la pct. 1-9.

Prevederile art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., stipulează faptul că, cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele de casare sau modificare instituite de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.,

Per a contrario, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea acestora într-unul din cazurile de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ., sancțiunea care intervine este nulitatea recursului.

Deși Ia termenul din 12 mai 2010 instanța a pus în vedere recurenților - pârâții S.M. și S.S.E. să-și precizeze și să-șî încadreze criticile în temeiul de drept al art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., aceștia nu au înțeles să se conformeze solicitării instanței, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-9 ale textului de lege anterior menționat, astfel cum prevede art. 308 alin. 3 C. proc. civ.

De altfel, în cuprinsul cererii de recurs deduse judecății, recurenții critică sentința apelată, fără a formula critici de nelegalitate la adresa deciziei din apel, care face obiectul prezentului recurs, împrejurare ce ar fi presupus indicarea punctuală de către recurenți a motivelor de nelegalitate, prin raportare la soluția pronunțată în apel și la argumentele folosite de instanță în fundamentarea acesteia.

Recurenții critică decizia sub aspectul netemeiniciei ca urmare a neluării în considerare a unor dovezi administrate, tinzând, în realitate la o reapreciere a probelor, or, reaprecierea probelor administrate în cauză nu mai este posibilă în această etapă procesuală, odată cu abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. prin OUG nr. 138/2000 și a ipotezei reglementate de pct. 10 al art. 304 C. proc. civ. înlăturată prin pct. 41 al Legii nr. 219/2005.

Or, simpla nemulțumire a părții cu privire Ia soluția pronunțată, modalitatea în care au fost analizate probele administrate, precum șî succinta relatare a situației de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanței de recurs în raport de dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

Recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalității acesteia, instanța de recurs, soluționând această cale de atac, verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale. Această analiză nu se poate realiza în lipsa indicării și dezvoltării motivelor de nelegalitate prevăzute de dispozițiile mai sus menționate, obligație care revine sub sancțiunea nulității, titularului căii de atac promovate.

Din expunerea argumentelor evocate de recurenții - pârâți rezultă cu evidență că s-au readus în discuție chestiuni de fond care depășesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art.  304 pct. 1-9 C. proc. civ.,

Faptul că se invocă anumite acte normative și articole din acte normative - OUG nr. 58/2003, art. 299-318 C. proc. civ. - nu poate să atragă nicio analiză, întrucât indicarea formală a acestora nu înseamnă dezvoltarea motivelor astfel cum impune art. 302

1

lit. c) C. proc. civ.

În consecință, constatând că recurenții-pârâți S.M. și S.S.E. nu s-au conformat obligației prevăzută de dispozițiile art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică, care să inducă aplicarea art. 306 alin. (2) C. proc. civ., va aplica cererii sancțiunea nulității.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nulitatea cererii de recurs formulată de pârâții S.M. și S.S.E. împotriva deciziei civile nr. 180 din 10 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 iunie 2013.