ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2031/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2031/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia

nr. 2031/2016

Asupra

cauzei de față, Înalta Curte de Casație și Justiție

constată următoarele:

Sentința civilă nr. 5126 din 24 octombrie 2014, pronunțată

de Tribunalul București, secția a-VI-a civilă, în Dosarul nr.

x/3/2012, a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea

formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC B. SA.

În

urma analizării actelor și lucrărilor dosarului, Tribunalul a

reținut, în esență, în justificarea soluției de respingere

a acțiunii adoptate în cauză, următoarele:

Din

probele administrate în cauză rezultă că, la data de 27 iunie

2011 reclamanta a sesizat organele de poliție în legătură cu

restricționarea de către pârâtă a drumului de acces în sediu

și la terenul agricol deținut în arendă, solicitând sprijin

pentru deblocarea acestuia. Totodată, reclamanta a solicitat A.D.S.

să-i comunice dacă în calitate de arendaș are vreun drept de

servitute pentru solele și tarlalele pe care le lucrează.

Conform

Notei de constatare nr. 2489 din 28 iunie 2011 întocmită de

reprezentanții Primăriei Comunei C. și procesului-verbal

încheiat la aceeași dată de organele din cadrul Postului de

Poliție C., în incinta fostului I.A.S. fuseseră executate mecanizat

șanțuri care împiedicau accesul reclamantei la parcul auto și

magazia cu cereale, ca și la un alt drum de exploatare și la

ieșirea din fermă.

Potrivit

adresei nr. 85401 din 18 iulie 2011 emisă de A.D.S., în anul 2011 aceasta

a predat Comisiei de aplicare a Legii fondului funciar a comunei D. 524,47 ha

teren agricol, iar drumurile de exploatare aferente nu sunt în administrarea

A.D.S..

Primăria

Comunei C. a comunicat reclamantei în anul 2011 că nu a găsit în

arhive actul de concesiune al A.D.S. cu pârâta, însă, în adresa

Poliției Municipiului Călărași din data de 15 iulie 2011,

care face referire la adrese ale A.D.S., se arată că drumurile de

acces existente în evidența cadastrală a pârâtei au fost concesionate

acesteia.

Ulterior,

în anul 2012, Primăria Comunei C. a comunicat pârâtei și A. SRL

că drumurile din Balta Mare sunt drumuri de exploatare aflate sub

jurisdicția Primăriei și societățile nu au dreptul

să împiedice accesul pe aceste drumuri.

Pe

de altă parte, însă, obiect al contractului de concesiune încheiat în

anul 2002, între A.D.S. și pârâtă l-a constituit și o

suprafață de teren neagricol în care s-au inclus drumuri tehnologice

și de exploatare agricolă de 90,21 ha prezentate în anexe. De

asemenea, la ultimul termen de judecată, pârâta a depus la dosar

Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria

MO7 nr. 1697 din 06 decembrie 1996, un plan de amplasament și schița

cadastrală a terenurilor deținute în administrare.

În

raport de conținutul înscrisurilor arătate, nu s-a putut reține

cu certitudine în sarcina pârâtei săvârșirea unei fapte ilicite, în

sensul că, prin blocarea fără drept a accesului la utilajele

agricole, a creat acesteia un prejudiciu.

Și

în situația în care s-ar constata existența unei fapte ilicite,

reclamanta nu este îndreptățită să solicite plata

contravalorii lipsei de folosință a utilajelor agricole deoarece

aceasta nu le închiria unei alte societăți în schimbul vreunei sume

de bani, ci le folosea pentru propria activitate.

Astfel,

indiferent dacă sumele de bani calculate de expert corespund sau nu

realității, ele nu pot fi datorate cu titlu de "contravaloare

lipsă de folosință utilaje".

2.

Apelul declarat în cauză și procedura în fața instanței de

apel

Împotriva

Sentinței nr. 5126 din 24 octombrie 2014, reclamanta SC A. SRL a declarat,

în termen legal, apel, înregistrat la data de 26 mai 2015.

Prin

această cale devolutivă de atac, s-a solicitat ca, în urma admiterii

apelului, să fie schimbată în tot sentința apelată în

sensul de a se admite cererea introductivă, așa cum a fost

formulată, cu cheltuieli de judecată.

În

motivarea apelului, depusă, în temeiul art. 287 alin. (2) teza a II-a C.

proc. civ. din 1865, la data de 25 septembrie 2015, s-au învederat, în esență,

următoarele:

A)

Ca un prim motiv de apel, s-a susținut că hotărârea de fond este

dată cu încălcarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C.

proc. civ. și ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Astfel,

a afirmat apelanta, circumscris acestui motiv de apel, că:

-

judecătorul fondului se mărginește la a înlătura toate

apărările formulate de către apelantă în ceea ce

privește existența faptei ilicite, apărări fundamentate pe

înscrisuri ce emană de la autoritățile statului cu competente în

materie, considerentele reținute în sentință atacată fiind

"aprecieri personale" ale magistratului ce nu își găsesc

corespondența în probele administrate și nu a făcut nicio

argumentare cu privire la aspectele procedurale invocate în cuprinsul cererii

de chemare în judecată;

-

singura probă la care face trimitere instanța de fond este un

certificat de atestare a dreptului de proprietate depus de către

pârâtă la ultimul termen de judecată, proba ce certifică

amplasamentul terenurilor deținute de către pârâtă;

-

or, niciodată în speța dedusă judecății nu s-a

contestat de nicio parte faptul că pârâta nu ar deține terenuri în

vecinătatea locului unde s-a produs fapta ilicită;

-

motivări de genul "în situația în care s-ar constata fapta

ilicită", "tribunalul nu poate reține cu certitudine",

sau de genul că blocarea unor utilaje de către un terț nu

produce niciun prejudiciu dacă nu sunt închiriate, nu au nicio

legătură cu înfăptuirea actului de justiție;

-

certitudinea săvârșirii faptei rezultă din Decizia nr. 624 din

31 august 2011 pronunțată de către Tribunalul

Călărași, secția civilă, în Dosarul nr. x/202/2011 pe

care magistratul fondului a înlăturat-o fără nicio

argumentație;

-

în jurisprudența dezvoltată pe art. 6 alin. (1) din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană a statuat că

instanțele de judecată sunt obligate să procedeze la un examen

efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale

părților;

-

magistratul fondului nu motivează în niciun fel înlăturarea tezei

probatorii a înscrisurilor aflate la dosar fond, înscrisuri eliberate de

către terți - instituții ale statului (Primărie,

Poliție, A.D.S.) - și care certifică fapta ilicită a

pârâtei;

-

abordarea greșită a instanței de fond face ca apelanta să

fie în imposibilitatea de a aprecia și combate argumentele

judecătorului fondului care au dus în subsidiar (nu există motivare)

la înlăturarea/neluarea în considerare a acestor probe, fapt ce duce la

încălcarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului

în materie.

B)

Ca un al doilea motiv de apel, s-a susținut că sentința

apelată este pronunțată cu încălcarea puterii de lucru

judecat.

Astfel,

sub acest aspect, a reliefat apelanta că:

-

prin Decizia civilă nr. 624 din 31 august 2011, pronunțată de

către Tribunalul Călărași, secția civilă, în

Dosarul nr. x/202/2011, a fost admis recursul declarat de către

recurenta-reclamanta SC A. SRL împotriva Sentinței civile nr. 2748 din 20

iulie 2011, pronunțată de către Judecătoria

Călărași în Dosarul nr. x/202/2011, s-a admis în parte cererea

formulată pe cale de ordonanță președințială de

reclamanta SC A. SRL împotriva pârâtei SC B. SA și s-a obligat pârâta

să permită accesul reclamantei la sediul Fermei nr. 1 C. situate în

Comuna C., Județul Călărași și la terenul aflat pe

raza Comunelor C. și D., Județul Călărași, respectiv

cel aflat în incinta îndiguită cuprinsă între Brațul Borcea

și Fluviul Dunărea pe perioada 31 august 2011 - 07 septembrie 2011;

-

din considerentele acestei hotărâri judecătorești

irevocabilă reiese că pârâta SC B. SA a blocat accesul apelantei la

terenurile administrate și la sediul Fermei nr. 1 C., incintă unde au

fost blocate utilajele și că pârâta SC B. SA a solicitat apelantei

plata unei servituți de trecere, fiind citate considerentele apreciate

relevante ale acelei decizii nr. 624 din 31 august 2011;

-

concluziile ce se trag din poziția pârâtei din acel litigiu, poziție

reținută de către magistrații instanței de recurs,

este aceea că au blocat calea de acces a apelantei către terenuri

prin săparea unor șanțuri (în mod deliberat) pentru a o

împiedica să beneficieze de serviciile utilajelor în plină campanie

agricolă;

-

magistratul fondului nu a uzat de prezumțiile judiciare plecând de la

situațiile stabilite/tranșate de către această

hotărâre judecătorească;

-

deși "faptele intimatei-pârâte" au fost stabilite prin

dezlegarea dată de o instanță judecătorească în alt

dosar, judecătorul fondului a preferat să stabilească o

situație contrară sau cel puțin să motiveze în sensul

că "și chiar dacă ar fi existat o faptă

culpabilă", fiind și de această dată încălcate

normele de procedură ce îl obligau să dezlege raportul juridic dedus

judecății;

-

magistratul fondului reține o altă situație de fapt decât cea

reținută printr-o hotărâre irevocabilă, repunând în

discuție dezlegări ce au intrat în puterea de lucru judecat, ceea ce

încalcă grav principiul securității juridice consacrat atât de

textele naționale, cât și de legislația europeană.

C)

Ca un al treilea motiv de apel, s-a susținut că hotărârea de

fond este netemeinică și nelegală în raport cu probele

administrate și cu prevederile art. 998 - 999 C. civ.

Astfel,

a menționat apelanta, circumscris acestui motiv de apel, că:

-

fapta ilicită este pe deplin dovedită (inclusiv prin

recunoaștere de către intimata-pârâtă), fapta - blocarea

accesului pe drumuri - fiind de natură contravențională,

așa cum rezultă din corespondența purtată cu

reprezentanții Ministerului de Interne, ceea ce presupune

săvârșirea cu vinovăție a acesteia;

-

fapta a fost săvârșită de către SC B. SA, așa cum

rezultă din actele și hotărârea pronunțată de

către Tribunalul Călărași, secția civilă;

-

prejudiciul a fost cuantificat prin expertiza efectuată în cauză;

-

motivarea instanței potrivit cu care inexistența unor contracte de

închiriere a utilajelor duce la inexistența prejudiciului este

lipsită de orice fundament logico-juridic;

-

legătura de cauzalitate dintre fapta și prejudiciu este mai mult

decât evidentă;

-

chiar și momentul săvârșirii acestei fapte (plină campanie

agricolă) nu a fost ales întâmplător, ci numai în idea de a

"forța" încheierea unei convenții de plată a unor

"taxe" către intimata-pârâtă.

În

faza apelului, intimata-pârâtă SC B. SA a depus, la data de 20 noiembrie

2015, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului, ca nefondat.

La

termenul din data de 29 ianuarie 2016, învederându-se că, prin încheierea

din 27 ianuarie 2016, pronunțată în Dosarul nr. x/98/2016, s-a dispus

deschiderea procedurii insolvenței împotriva apelantei SC A. SRL, Curtea a

dispus citarea apelantei, prin administrator judiciar la sediul acestuia, cu

mențiunea dacă își însușește apelul formulat în

cauză.

La

termenul următor, din data de 25 martie 2016, față de lipsa

vreunui răspuns pe aspectul evidențiat mai sus din partea

administratorului judiciar al societății apelante,

intimata-pârâtă SC B. SA a invocat excepția nulității

apelului.

Prin

Decizia civilă nr. nr. 544A din 25 martie 2016, Curtea de Apel

București, secția a VI-a civilă, a respins, ca

neîntemeiată, excepția nulității apelului.

A

respins, ca nefondat, apelul declarat împotriva Sentinței civile nr. 5126

din 24 octombrie 2014, pronunțate de Tribunalul București,

secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2012 de reclamanta SC A.

SRL, în contradictoriu cu pârâta SC B. SA.

Pentru

a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut

următoarele:

Referitor

la excepția nulității apelului, invocată de

intimata-pârâtă SC B. SA la termenul din data de 25 martie 2016, s-a

apreciat că nu este întemeiată, urmând a fi respinsă ca atare.

În

justificarea excepției invocate, intimata-pârâtă a susținut

că apelul nu a fost semnat de administratorul judiciar al

societății apelante, fiind incidente dispozițiile art. 298 C.

proc. civ., coroborate cu cele ale art. 133 alin. (1) C. proc. civ.

Or,

trebuie evidențiat că atât apelul formal, depus la data (poștei)

de 25 mai 2015, cât și motivarea apelului, depusă la termenul din 25

septembrie 2015, au fost semnate de avocatul E., care a făcut dovada

calității sale de reprezentant convențional al

societății apelante cu împuternicirea avocațială nr.

2428504/2015.

Apoi,

este de remarcat că intimata-pârâtă nu a făcut dovada în sensul

că, prin încheierea din 27 ianuarie 2016, pronunțată în Dosarul

nr. x/98/2016, prin care s-a dispus deschiderea procedurii insolvenței

împotriva apelantei SC A. SRL și desemnarea ca administrator judiciar

provizoriu a practicianului în insolvență F. SPRL, a fost ridicat

dreptul de administrare al debitoarei, extrasul din sistemul Ecris depus la

dosar nepermițând vreo concluzie în acest sens.

Intimata-pârâtă

nu a făcut proba în sensul că, referitor la debitoarea SC A. SRL, a

fost desemnat un administrator special, definit de art. 5 pct. 4 din Legea nr.

85/2014 ca "persoana fizică sau juridică desemnată de

adunarea generală a acționarilor/asociaților/membrilor

debitorului, împuternicită să le reprezinte interesele în

procedură și, atunci când debitorului i se permite să își

administreze activitatea, să efectueze, în numele și pe contul

acestuia, actele de administrare necesare".

Or,

conform art. 54 teza I din Legea nr. 85/2014, "Mandatul administratorilor

statutari încetează de la data ridicării dreptului de administrare

sau de la data desemnării administratorului special".

Așa

fiind, nu poate fi acceptat argumentul intimatei-pârâte expus în justificarea

excepției nulității apelului, invocată la termenul din data

de 25 martie 2016.

Cu

privire la primul motiv de apel, prin care s-a susținut nemotivarea

sentinței apelate, acesta nu este fondat.

Într-adevăr,

este de remarcat că, potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.,

"Hotărârea se dă în numele legii și va cuprinde: 5.

motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței,

cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Rezultă,

așadar, din analiza acestor prevederi legale, că hotărârea poate

fi considerată nemotivată atunci când fie nu cuprinde motivele pe

care se întemeiază, fie nu arată de ce s-au înlăturat cererile

părților, fie cuprinde motive contradictorii ori motive străine

de natura pricinii.

Nemotivarea

hotărârii judecătorești este sancționată (cu

nulitatea) de legiuitor pornind de la obligația statului de a respecta

dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6

parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel,

conform jurisprudenței instanței de la Strasbourg, noțiunea de

proces echitabil presupune ca o instanță internă, care nu a

motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat, totuși, în

mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse și nu doar

să reia pur și simplu susținerile uneia dintre părți

ori concluziile unei instanțe inferioare.

Pe

de altă parte, dreptul la un proces echitabil include, printre altele,

dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le

consideră pertinente pentru cauza lor.

Întrucât

Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea

unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective,

acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste

observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod

corect examinate de către instanța sesizată.

Cu

alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a

proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al

elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le

aprecia pertinența.

Apreciază

Curtea că motivarea hotărârii judecătorești înseamnă,

în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raționamentului care

îl determină pe judecător să admită sau să respingă

o cerere de chemare în judecată.

Or,

în speță, trebuie constatat că, deși redusă ca

întindere, motivarea sentinței apelate cuprinde o analiză a probelor

apreciate relevante pentru a forma convingerea instanței care a

pronunțat-o și permite instanței de control judiciar să

deceleze cu ușurință raționamentul logico-juridic folosit

de judecătorul fondului pentru a fundamenta soluția adoptată, de

respingere a cererii de chemare în judecată cu care a fost învestit în

prezenta cauză.

Într-adevăr,

din lecturarea considerentelor hotărârii obiect al apelului pendinte,

rezultă că prima instanță a reținut situația de

fapt circumscrisă speței într-o ordine cronologică începând cu

data de 27 iunie 2011 (momentul sesizării organelor de poliție de

apelanta A. SRL) și până în septembrie 2012 (data adresei emise de

Primăria Comunei C.), că, pentru fiecare dintre faptele

reținute, au fost indicate înscrisurile din care reiese cele constatate

(nereferindu-se, așa cum susține apelanta, doar la certificatul de

atestare a dreptului de proprietate depus de către pârâtă la ultimul

termen de judecată) și că, față de actele analizate,

se poate identifica de ce s-a apreciat de tribunal că nu sunt îndeplinite

în speță condițiile pentru angajarea răspunderii civile

delictuale în privința intimatei-pârâte.

Așa

fiind, nu sunt fondate aserțiunile apelantei conform cărora

instanța de prim grad de jurisdicție "nu a făcut nicio

argumentare cu privire la aspectele procedurale invocate în cuprinsul cererii

de chemare în judecată" ori "se mărginește la a

înlătura toate apărările formulate de către apelantă

în ceea ce privește existența faptei ilicite, apărări

fundamentate pe înscrisuri ce emană de la autoritățile statului

cu competente în materie (înscrisurile de la dosarul de fond)" sau

"nu motivează în niciun fel înlăturarea tezei probatorii a

înscrisurilor aflate la dosar fond".

De

altfel, este important de subliniat că apelanta nu a evidențiat în

concret la care dintre actele depuse la dosar fond se referă atunci când

face afirmațiile citate.

Mai

mult, simplul fapt că această parte nu este mulțumită cu

cele concluzionate de judecătorul care a pronunțat sentința

apelată, în sensul că "tribunalul nu a putut reține cu

certitudine în sarcina pârâtei săvârșirea unei fapte ilicite, în

sensul că, prin blocarea fără drept a accesului la utilajele

agricole, a creat acesteia un prejudiciu" și că "reclamanta

nu este îndreptățită să solicite plata contravalorii lipsei

de folosință a utilajelor agricole deoarece aceasta nu le închiria

unei alte societăți în schimbul vreunei sume de bani, ci le folosea

pentru propria activitate", nu o îndreptățește să

susțină nemotivarea hotărârii supuse controlului judiciar.

Prin

urmare, se apreciază, contrar alegațiilor apelantei, că, în

speță, nu suntem în prezența unei motivări a sentinței

apelate superficială și contradictorie, lipsită de acele

atribute pe care trebuie să le posede orice motivare a unei hotărâri

judecătorești, respectiv să fie corectă, clară și

simplă, precisă, concisă și fermă, într-un cuvânt

să aibă putere de convingere.

Dimpotrivă,

considerentele sentinței atacate permit Curții de apel să

verifice aplicarea legii de prima instanță și sunt susceptibile

de a face soluția adoptată înțeleasă și acceptată

de părți.

Nici

al doilea motiv de apel, prin care s-a învederat încălcarea, la

pronunțarea sentinței apelate, a puterii de lucru judecat, nu este

fondat.

Într-adevăr,

se observă că, pentru a argumenta susținerile circumscrise

acestui motiv de apel, apelanta a făcut referire la considerentele

relevante în opinia sa și la dispozitivul Deciziei civile nr. 624 din 31

august 2011, pronunțate de către Tribunalul Călărași,

secția civilă, în Dosarul nr. x/202/2011.

Prin

această decizie, a fost admis recursul declarat de către

recurenta-reclamanta SC A. SRL împotriva Sentinței civile nr. 2748 din 20

iulie 2011, pronunțată de către Judecătoria

Călărași în Dosarul nr. x/202/2011, s-a admis în parte cererea

formulată pe cale de ordonanță președințială de

reclamanta SC A. SRL împotriva pârâtei SC B. SA și s-a obligat pârâta

să permită accesul reclamantei la sediul Fermei nr. 1 C. situate în

Comuna C., județul Călărași și la terenul aflat pe

raza Comunelor C. și D., județul Călărași, respectiv

cel aflat în incinta îndiguită cuprinsă între Brațul Borcea

și Fluviul Dunărea, pe perioada 31 august 2011 - 07 septembrie 2011.

Așadar,

este esențial de evidențiat că hotărârea evocată mai

sus a fost pronunțată în soluționarea unei cereri de

ordonanță președințială.

Or,

este unanim admis, atât în jurisprudență, cât și în

doctrină (a se vedea, în acest sens, A. Nicolae, Relativitatea și

opozabilitatea efectelor hotărârii judecătorești, Editura

Universul Juridic, 2008, p. 251 și Decizia civilă nr. 2703/2000,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, în rezumat în G. Boroi, O. Spineanu-Matei, Codul de procedură

civilă adnotat, ediția a 3-a revăzută și

adăugită, Editura Hamangiu, 2011, p. 862), că:

-

întrucât prin intermediul ordonanței președințiale se iau numai

măsuri cu caracter provizoriu, iar procedura sumară în care s-a

desfășurat judecata nu a permis decât analize unei

"aparențe" a dreptului pretins - în acest sens fiind art. 581

alin. (1) C. proc. civ. din 1865, care prevede că "Instanța va

putea să ordone măsuri vremelnice în cazuri grabnice, pentru

păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru

prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara, precum

și pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei

executări" -, hotărârile date în materie de ordonanță

președințială nu se pot opune cu putere de lucru judecat în

procesul în care se va dezbate fondul litigiului;

-

ordonanța președințială se bucură de putere de lucru

judecat relativă, numai față de o nouă cerere de

ordonanță președințială în care situația de fapt

și de drept este identică, nu și față de procesul de

fond.

În

consecință, sunt lipsite de fundament alegațiile apelantei în

sensul că trebuiau valorificate în prezenta pricină considerentele

relevante în opinia sa ale Deciziei civile nr. 624 din 31 august 2011 și

că, greșit, "magistratul fondului nu a uzat de prezumțiile

judiciare plecând de la situațiile stabilite/tranșate de către

această hotărâre judecătorească".

De

altfel, se cuvine remarcat că dosarul soluționat prin Decizia nr. 624

din 31 august 2011 are în vedere o cu totul altă perioadă de timp (31

august 2011 - 07 septembrie 2011) decât cea dedusă judecății în

prezenta pricină (26 iunie 2011 - 28 iunie 2011).

Referitor

la al treilea motiv de apel, prin care s-a invocat netemeinicia și

nelegalitatea sentinței apelate, susținându-se că, în

speță, sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile

delictuale în privința intimatei-pârâte, se constată că nu este

fondat.

Într-adevăr,

referitor la fapta ilicită, este necesar de evidențiat că, în

opinia apelantei, aceasta rezidă în blocarea accesului pe drumurile de

exploatare ale terenului agricol închiriat care a pus-o în imposibilitate de a

exploata utilajele agricole în timpul campaniei agricole.

Or,

contrar celor susținute (succint) sub acest aspect în motivarea apelului

pendinte, se observă:

-

fapta ilicită nu a fost recunoscută de intimata-pârâtă,

edificatoare în acest sens fiind răspunsurile date la întrebările nr.

1 - 4 și nr. 6 din interogatoriul ce i-a fost administrat de Tribunalul

București la propunerea apelantei-reclamante;

-

fapta imputată în concret intimatei-pârâte nu este "de natură

contravențională", apelanta nefăcând vreo dovadă în

sensul că a fost dresat un proces-verbal de constatare a

contravenției și de aplicare a sancțiunii contravenționale

pentru o astfel de faptă;

-

săvârșirea faptei de SC B. SA nu rezultă din hotărârea

pronunțată de către Tribunalul Călărași,

secția civilă, (Decizia civilă nr. 624 din 31 august 2011,

dată în Dosarul nr. x/202/2011) pentru considerentele expuse pe larg

anterior .

Referitor

la regimul juridic al drumurilor cu privire la care apelanta susține

că i s-ar fi blocat accesul, este de notat că acestea:

-

fie sunt în proprietatea societății intimate-pârâte, în temeiul

certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M07 nr. 1697 din 06

decembrie 1996;

-

fie sunt concesionate societății intimate-pârâte de Agenția

Domeniilor Statului în baza contractului de concesiune nr. 16/2002, relevant în

acest sens fiind că, potrivit art. 2.1. lit. b) din contractul de

concesiune nr. 16/2002, intimatei i s-au predat în concesiune 90,21 ha,

reprezentând drumuri tehnologice și de exploatație agricolă,

că, potrivit schiței întocmite de Oficiul de Cadastru Agricol și

Organizarea Teritoriului Agricol Călărași, drumurile care

interesează în speță sunt drumul 397, drumul 402 și drumul

405 și că, conform anexei l la contractul de concesiune nr. 16/2002,

la pagina 25, se regăsesc aceste drumuri care au fost predate intimatei

încă din 2002, respectiv drumul 397 (0.44 ha), drumul 402 (0.11 ha)

și drumul 405 (0.76 ha).

Toate

aceste aspecte sunt confirmate:

-

de procesul-verbal încheiat la fața locului la data de 28 iunie 2011, în

care se menționează că "toate șanțurile care sunt

săpate în această incintă sunt săpate pe terenuri

aparținând SC B., acest lucru rezultând din discuțiile cu

reprezentanții celor două societăți și cu

reprezentantul Primăriei com. C.";

-

de adresa nr. 180500 din 15 iulie 2011, emisă de IPJ

Călărași, în care se precizează că "drumurile de

acces existente în evidența cadastrală a SC B. SA (...) au fost

concesionate acestei societăți";

-

de modul în care a fost formulată întrebarea nr. 3 a interogatoriului

propus de apelanta-reclamantă spre a fi luat intimatei-pârâte;

-

de recunoașterea făcută la termenul din data de 26 septembrie

2014 și consemnată în practicaua sentinței apelate, conform

căreia "apărătorul reclamantei arată că terenul

este concesionat".

Așa

fiind, trebuie conchis că, în calitatea sa de titular fie al unui drept de

proprietate, fie al unui drept de concesiune, intimata-pârâtă SC B. SA

putea efectua orice act material (orice act de dispoziție materială)

ce viza terenul aflat în proprietate sau concesionat, inclusiv săparea

unor șanțuri ori staționarea cu autovehicule, apelanta neavând

niciun drept legal de a limita intimata-pârâtă să efectueze astfel de

operațiuni.

Apoi,

referitor la prejudiciu, este necesar de evidențiat că, în opinia

apelantei, acesta "a fost cuantificat prin expertiza efectuată în

cauză".

Or,

se cuvine remarcat că este unanim admis că prejudiciul constă în

rezultatul, efectul negativ, suferit de o persoană ca urmare a faptei

ilicite săvârșite de o altă persoană, că, pentru ca

prejudiciul să fie susceptibil de reparare, acesta trebuie să fie

cert și să nu fie reparat încă și că sunt certe

prejudiciile care sunt individualizate în concret sau care prezintă

suficiente elemente care permit individualizarea.

În

speță, însă, se reține că, judicios, a concluzionat

prima instanță că nu există un prejudiciu cert.

Aceasta,

întrucât - argument la care instanța de apel achiesează - reclamanta

nu este îndreptățită să solicite plata contravalorii lipsei

de folosință a utilajelor agricole având în vedere că aceasta nu

le închiria unei alte societăți în schimbul vreunei sume de bani, ci

le folosea pentru propria activitate.

De

altfel, se observă că apelanta-reclamantă, pe acest aspect, s-a

mărginit să susțină, în apelul promovat, că

"motivarea instanței potrivit cu care inexistența unor contracte

de închiriere a utilajelor duce la inexistența prejudiciului este

lipsită de orice fundament logico-juridic", fără să

arate vreun argument care să fundamenteze o asemenea alegație,

instanța de apel neputându-se substitui părții apelante, cu atât

mai mult cu cât aceasta a fost reprezentată de un avocat.

Mai

mult, trebuie reliefat că apelanta-reclamantă nu a făcut vreo

dovadă care să demonstreze că utilajele menționate în

cuprinsul procesului verbal din data de 28 iunie 2011 erau sau nu în stare de

funcționare în perioada invocată în acțiune (26 - 28 iunie 2011)

și dacă erau sau nu efectiv programate să recolteze

rapiță.

O

atare probă era necesară atâta vreme cât s-a invocat un prejudiciu

rezultat din lipsa de folosință a unor utilaje agricole.

În

fine, referitor la legătura de cauzalitate dintre faptă și

prejudiciu, se reține că apelanta a susținut doar că

aceasta "este mai mult decât evidentă".

Or,

o astfel de aserțiune este lipsită de orice suport atâta vreme cât

din probele administrate în cauză a reieșit cu evidență

atât inexistența faptei ilicite, cât și lipsa unui prejudiciu cert, a

cărui reparare se impune.

Așa

fiind, trebuie apreciat că, temeinic, corespunzător probelor

administrate, a concluzionat prima instanță, în motivarea

sentinței apelate, că, în speță, nu sunt îndeplinite în

privința intimatei-pârâte condițiile răspunderii civile delictuale

care rezultă din interpretarea prevederilor art. 998-999 C. civ. (1864),

în vigoare la data săvârșirii pretinsului delict civil.

Împotriva

acestei decizii, în termen legal a declarat recurs reclamanta SC A. SRL,

invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În

dezvoltarea acestui motiv de recurs s-a susținut că instanța a

făcut o greșită interpretare și aplicare a

dispozițiilor O.G. nr. 43/1997 prin reținerea că, "pârâta

în calitate de titular al unui drept de proprietate, fie al unui drept de

concesiune putea efectua orice act material ce viza terenul, inclusiv

săparea unor șanțuri ori staționarea cu autovehicule,

apelanta neavând niciun drept legal de a limita intimatei-pârâte să

efectueze astfel de operațiuni".

Or,

raportat la înscrisurile aflate la dosarul cauzei rezultă că

drumurile din Balta Mare sunt "drumuri de exploatare" care

asigură accesul proprietarilor la terenurile private cât și la

terenurile deținute de către stat, că aceste drumuri

asigură legătura dintre masivele de terenuri agricole, deplasarea

spre centrele de producție și unitățile prestatoare de

servicii ce acced în rețeaua drumurilor comunale și județene,

fiind incidente și dispozițiile Legii nr. 43/1975, care definește

și drumurile de exploatare agricolă.

Toate

aceste categorii de drumuri - de exploatare agricolă și tehnologice -

se află sub jurisdicția unităților

administrativ-teritoriale și nimeni nu are dreptul să împiedice

accesul la ele.

S-a

criticat decizia și în ce privește greșita reținere a

lipsei de dovezi în ce privește prejudiciul.

S-a

arătat că este de notorietate că, cultura de rapiță se

recoltează cu utilaje agricole iar în cauză s-a făcut dovada

cultivării terenului și respectiv necesitatea recoltării în

condiții normale, valoarea prejudiciului fiind stabilit prin raportul de

expertiză.

Raportat

la situația de fapt expusă este evident că sunt întrunite

condițiile impuse de art. 998-399 C. civ., privind răspunderea

civilă delictuală.

Recursul

nu este fondat pentru următoarele considerente:

Se

constată că chestiunile de fapt privind existența faptei, a

prejudiciului și a legăturii de cauzalitate între faptă și

prejudiciu, statuate conform dovezilor administrate și interpretate, nu

mai pot fi supuse cenzurii în recurs după derogarea expresă a pct. 10

și 11 din vechea reglementare a art. 304 C. proc. civ.

O

reapreciere a situației de fapt ar fi fost posibilă în recurs numai

dacă s-ar fi administrat proba cu înscrisuri, în condițiile art. 305

C. proc. civ.,care să fi condus la contrazicerea stării de fapt

reținută în etapele procesuale anterioare, fapt care nu s-a realizat

în speță.

În

condițiile în care instanța a reținut că în cauză nu

s-a făcut dovada existenței prejudiciului, astfel că nu sunt

realizate condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale

iar în recurs nu s-au produs dovezi noi care să contrazică

această împrejurare de fapt, în cauză s-a făcut o corectă

interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ.

În

ce privește critica privind greșita reținere a regimului juridic

al drumurilor de exploatare, deși neinvocată prin motivele de apel,

dar analizată este fondată, însă aceasta nu poate conduce la

casarea sau modificarea hotărârii pentru considerentele avute în vedere la

analiza existenței condițiilor răspunderii civile delictuale,

respectiv lipsa dovezii prejudiciului.

Prin

O.G. nr. 43/1997 s-a reglementat regimul drumurilor în România și s-a

abrogat Legea nr. 43/1975.

Drumurile

destinate satisfacerii cerințelor proprii de transport rutier spre

obiective economice, agricole, de acces în incinte, ca și acele din

interiorul acestor sunt "drumuri de utilitate privată" și

sunt administrate de persoanele fizice sau juridice care le au în proprietate

sau în administrare.

Drumurile

de utilitate privată care servesc obiectivelor la care publicul nu are

acces sunt drumuri închise circulației publice și sunt administrate

de către deținători.

Însă,

pentru a deveni efectiv drumuri închise circulației este obligatoriu ca

să fie semnalizate la intrare cu inscripții vizibile art. 6 pct. 14

din O.U.G. nr. 195/2002 fapt nerealizat în cauză.

În

cauză, drumurile în litigiu și pentru care reclamanta a solicitat

permisiunea accesului pot fi caracterizate ca fiind drumuri de exploatare,

drumuri tehnologice, așa cum de altfel sunt menționate în lucrările

de cadastru.

Intimata,

în calitate de concesionar al terenului pe care se află drumurile de

exploatare are obligația de a administra drumurile - obligație

prevăzută chiar prin contractul de concesiune - și respectiv de

a permite accesul beneficiarilor, orice restricție de circulație

neputând fi luată decât în condițiile art. 44 - 45 din O.G. nr.

43/1997.

Obligația

de a permite accesul tuturor persoanelor în considerarea cărora a fost

creat drumul poate fi caracterizată ca o obligație "propter in

rem" și care grevează dreptul asupra terenului, care se

transmite odată cu bunul, fără a fi nevoie de nicio formalitate

specială de transcriere sau înscriere ori de o nouă convenție în

acest sens.

Având

în vedere aceste considerente, urmează ca în baza art. 312 C. proc. civ. a

se respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva Deciziei nr.

544A din 25 martie 2016 a Curții de Apel București, secția a VI-a

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 26 octombrie 2016.

Procesat

de GGC - GV