ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2031/2016

Decizia nr. 2031/2016 Asupra cauzei de față, Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele: 1. Prin Sentința civilă nr. 5126 din 24 octombrie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a-VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2012, a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC B. SA. În urma analizării actelor și lucrărilor dosarului, Tribunalul a reținut, în esență, în justificarea soluției de respingere a acțiunii adoptate în cauză, următoarele: Din probele administrate în cauză rezultă că, la data de 27 iunie 2011 reclamanta a sesizat organele de poliție în legătură cu restricționarea de către pârâtă a drumului de acces în sediu și la terenul agricol deținut în arendă, solicitând sprijin pentru deblocarea acestuia.

Totodată, reclamanta a solicitat A.D.S. să-i comunice dacă în calitate de arendaș are vreun drept de servitute pentru solele și tarlalele pe care le lucrează. Conform Notei de constatare nr. 2489 din 28 iunie 2011 întocmită de reprezentanții Primăriei Comunei C. și procesului-verbal încheiat la aceeași dată de organele din cadrul Postului de Poliție C., în incinta fostului I.A.S. fuseseră executate mecanizat șanțuri care împiedicau accesul reclamantei la parcul auto și magazia cu cereale, ca și la un alt drum de exploatare și la ieșirea din fermă. Potrivit adresei nr. 85401 din 18 iulie 2011 emisă de A.D.S., în anul 2011 aceasta a predat Comisiei de aplicare a Legii fondului funciar a comunei D. 524,47 ha teren agricol, iar drumurile de exploatare aferente nu sunt în administrarea A.D.S..

Primăria Comunei C. a comunicat reclamantei în anul 2011 că nu a găsit în arhive actul de concesiune al A.D.S. cu pârâta, însă, în adresa Poliției Municipiului Călărași din data de 15 iulie 2011, care face referire la adrese ale A.D.S., se arată că drumurile de acces existente în evidența cadastrală a pârâtei au fost concesionate acesteia. Ulterior, în anul 2012, Primăria Comunei C. a comunicat pârâtei și A. SRL că drumurile din Balta Mare sunt drumuri de exploatare aflate sub jurisdicția Primăriei și societățile nu au dreptul să împiedice accesul pe aceste drumuri. Pe de altă parte, însă, obiect al contractului de concesiune încheiat în anul 2002, între A.D.S. și pârâtă l-a constituit și o suprafață de teren neagricol în care s-au inclus drumuri tehnologice și de exploatare agricolă de 90,21 ha prezentate în anexe.

De asemenea, la ultimul termen de judecată, pârâta a depus la dosar Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria MO7 nr. 1697 din 06 decembrie 1996, un plan de amplasament și schița cadastrală a terenurilor deținute în administrare. În raport de conținutul înscrisurilor arătate, nu s-a putut reține cu certitudine în sarcina pârâtei săvârșirea unei fapte ilicite, în sensul că, prin blocarea fără drept a accesului la utilajele agricole, a creat acesteia un prejudiciu. Și în situația în care s-ar constata existența unei fapte ilicite, reclamanta nu este îndreptățită să solicite plata contravalorii lipsei de folosință a utilajelor agricole deoarece aceasta nu le închiria unei alte societăți în schimbul vreunei sume de bani, ci le folosea pentru propria activitate.

Astfel, indiferent dacă sumele de bani calculate de expert corespund sau nu realității, ele nu pot fi datorate cu titlu de "contravaloare lipsă de folosință utilaje". 2. Apelul declarat în cauză și procedura în fața instanței de apel Împotriva Sentinței nr. 5126 din 24 octombrie 2014, reclamanta SC A. SRL a declarat, în termen legal, apel, înregistrat la data de 26 mai 2015. Prin această cale devolutivă de atac, s-a solicitat ca, în urma admiterii apelului, să fie schimbată în tot sentința apelată în sensul de a se admite cererea introductivă, așa cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată. În motivarea apelului, depusă, în temeiul art. 287 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ. din 1865, la data de 25 septembrie 2015, s-au învederat, în esență, următoarele: A) Ca un prim motiv de apel, s-a susținut că hotărârea de fond este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ. și ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, a afirmat apelanta, circumscris acestui motiv de apel, că: - judecătorul fondului se mărginește la a înlătura toate apărările formulate de către apelantă în ceea ce privește existența faptei ilicite, apărări fundamentate pe înscrisuri ce emană de la autoritățile statului cu competente în materie, considerentele reținute în sentință atacată fiind "aprecieri personale" ale magistratului ce nu își găsesc corespondența în probele administrate și nu a făcut nicio argumentare cu privire la aspectele procedurale invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată; - singura probă la care face trimitere instanța de fond este un certificat de atestare a dreptului de proprietate depus de către pârâtă la ultimul termen de judecată, proba ce certifică amplasamentul terenurilor deținute de către pârâtă; - or, niciodată în speța dedusă judecății nu s-a contestat de nicio parte faptul că pârâta nu ar deține terenuri în vecinătatea locului unde s-a produs fapta ilicită; - motivări de genul "în situația în care s-ar constata fapta ilicită", "tribunalul nu poate reține cu certitudine", sau de genul că blocarea unor utilaje de către un terț nu produce niciun prejudiciu dacă nu sunt închiriate, nu au nicio legătură cu înfăptuirea actului de justiție; - certitudinea săvârșirii faptei rezultă din Decizia nr. 624 din 31 august 2011 pronunțată de către Tribunalul Călărași, secția civilă,

în Dosarul nr. x/202/2011 pe care magistratul fondului a înlăturat-o fără nicio argumentație; - în jurisprudența dezvoltată pe art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană a statuat că instanțele de judecată sunt obligate să procedeze la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților; - magistratul fondului nu motivează în niciun fel înlăturarea tezei probatorii a înscrisurilor aflate la dosar fond, înscrisuri eliberate de către terți - instituții ale statului (Primărie, Poliție, A.D.S.) - și care certifică fapta ilicită a pârâtei; - abordarea greșită a instanței de fond face ca apelanta să fie în imposibilitatea de a aprecia și combate argumentele judecătorului fondului care au dus în subsidiar (nu există motivare) la înlăturarea/neluarea în considerare a acestor probe, fapt ce duce la încălcarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în materie.

B) Ca un al doilea motiv de apel, s-a susținut că sentința apelată este pronunțată cu încălcarea puterii de lucru judecat.

Astfel, sub acest aspect, a reliefat apelanta că: - prin Decizia civilă nr. 624 din 31 august 2011, pronunțată de către Tribunalul Călărași, secția civilă, în Dosarul nr. x/202/2011, a fost admis recursul declarat de către recurenta-reclamanta SC A. SRL împotriva Sentinței civile nr. 2748 din 20 iulie 2011, pronunțată de către Judecătoria Călărași în Dosarul nr. x/202/2011, s-a admis în parte cererea formulată pe cale de ordonanță președințială de reclamanta SC A. SRL împotriva pârâtei SC B. SA și s-a obligat pârâta să permită accesul reclamantei la sediul Fermei nr. 1 C. situate în Comuna C., Județul Călărași și la terenul aflat pe raza Comunelor C. și D., Județul Călărași, respectiv cel aflat în incinta îndiguită cuprinsă între Brațul Borcea și Fluviul Dunărea pe perioada 31 august 2011 - 07 septembrie 2011; - din considerentele acestei hotărâri judecătorești irevocabilă reiese că pârâta SC B. SA a blocat accesul apelantei la terenurile administrate și la sediul Fermei nr. 1 C., incintă unde au fost blocate utilajele și că pârâta SC B. SA a solicitat apelantei plata unei servituți de trecere, fiind citate considerentele apreciate relevante ale acelei decizii nr. 624 din 31 august 2011; - concluziile ce se trag din poziția pârâtei din acel litigiu, poziție reținută de către magistrații instanței de recurs,

este aceea că au blocat calea de acces a apelantei către terenuri prin săparea unor șanțuri (în mod deliberat) pentru a o împiedica să beneficieze de serviciile utilajelor în plină campanie agricolă; - magistratul fondului nu a uzat de prezumțiile judiciare plecând de la situațiile stabilite/tranșate de către această hotărâre judecătorească; - deși "faptele intimatei-pârâte" au fost stabilite prin dezlegarea dată de o instanță judecătorească în alt dosar, judecătorul fondului a preferat să stabilească o situație contrară sau cel puțin să motiveze în sensul că "și chiar dacă ar fi existat o faptă culpabilă", fiind și de această dată încălcate normele de procedură ce îl obligau să dezlege raportul juridic dedus judecății; - magistratul fondului reține o altă situație de fapt decât cea reținută printr-o hotărâre irevocabilă, repunând în discuție dezlegări ce au intrat în puterea de lucru judecat, ceea ce încalcă grav principiul securității juridice consacrat atât de textele naționale, cât și de legislația europeană.

C) Ca un al treilea motiv de apel, s-a susținut că hotărârea de fond este netemeinică și nelegală în raport cu probele administrate și cu prevederile art. 998 - 999 C. civ.

Astfel, a menționat apelanta, circumscris acestui motiv de apel, că: - fapta ilicită este pe deplin dovedită (inclusiv prin recunoaștere de către intimata-pârâtă), fapta - blocarea accesului pe drumuri - fiind de natură contravențională, așa cum rezultă din corespondența purtată cu reprezentanții Ministerului de Interne, ceea ce presupune săvârșirea cu vinovăție a acesteia; - fapta a fost săvârșită de către SC B. SA, așa cum rezultă din actele și hotărârea pronunțată de către Tribunalul Călărași, secția civilă; - prejudiciul a fost cuantificat prin expertiza efectuată în cauză; - motivarea instanței potrivit cu care inexistența unor contracte de închiriere a utilajelor duce la inexistența prejudiciului este lipsită de orice fundament logico-juridic; - legătura de cauzalitate dintre fapta și prejudiciu este mai mult decât evidentă; - chiar și momentul săvârșirii acestei fapte (plină campanie agricolă) nu a fost ales întâmplător, ci numai în idea de a "forța" încheierea unei convenții de plată a unor "taxe" către intimata-pârâtă.

În faza apelului, intimata-pârâtă SC B. SA a depus, la data de 20 noiembrie 2015, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului, ca nefondat. La termenul din data de 29 ianuarie 2016, învederându-se că, prin încheierea din 27 ianuarie 2016, pronunțată în Dosarul nr. x/98/2016, s-a dispus deschiderea procedurii insolvenței împotriva apelantei SC A. SRL, Curtea a dispus citarea apelantei, prin administrator judiciar la sediul acestuia, cu mențiunea dacă își însușește apelul formulat în cauză. La termenul următor, din data de 25 martie 2016, față de lipsa vreunui răspuns pe aspectul evidențiat mai sus din partea administratorului judiciar al societății apelante, intimata-pârâtă SC B. SA a invocat excepția nulității apelului.

Prin Decizia civilă nr. nr. 544A din 25 martie 2016, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, excepția nulității apelului. A respins, ca nefondat, apelul declarat împotriva Sentinței civile nr. 5126 din 24 octombrie 2014, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2012 de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC B. SA. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele: Referitor la excepția nulității apelului, invocată de intimata-pârâtă SC B. SA la termenul din data de 25 martie 2016, s-a apreciat că nu este întemeiată, urmând a fi respinsă ca atare. În justificarea excepției invocate, intimata-pârâtă a susținut că apelul nu a fost semnat de administratorul judiciar al societății apelante, fiind incidente dispozițiile art. 298 C. proc.

civ., coroborate cu cele ale art. 133 alin. (1) C. proc. civ. Or, trebuie evidențiat că atât apelul formal, depus la data (poștei) de 25 mai 2015, cât și motivarea apelului, depusă la termenul din 25 septembrie 2015, au fost semnate de avocatul E., care a făcut dovada calității sale de reprezentant convențional al societății apelante cu împuternicirea avocațială nr. 2428504/2015. Apoi, este de remarcat că intimata-pârâtă nu a făcut dovada în sensul că, prin încheierea din 27 ianuarie 2016, pronunțată în Dosarul nr. x/98/2016, prin care s-a dispus deschiderea procedurii insolvenței împotriva apelantei SC A. SRL și desemnarea ca administrator judiciar provizoriu a practicianului în insolvență F. SPRL, a fost ridicat dreptul de administrare al debitoarei, extrasul din sistemul Ecris depus la dosar nepermițând vreo concluzie în acest sens.

Intimata-pârâtă nu a făcut proba în sensul că, referitor la debitoarea SC A. SRL, a fost desemnat un administrator special, definit de art. 5 pct. 4 din Legea nr. 85/2014 ca "persoana fizică sau juridică desemnată de adunarea generală a acționarilor/asociaților/membrilor debitorului, împuternicită să le reprezinte interesele în procedură și, atunci când debitorului i se permite să își administreze activitatea, să efectueze, în numele și pe contul acestuia, actele de administrare necesare". Or, conform art. 54 teza I din Legea nr. 85/2014, "Mandatul administratorilor statutari încetează de la data ridicării dreptului de administrare sau de la data desemnării administratorului special". Așa fiind, nu poate fi acceptat argumentul intimatei-pârâte expus în justificarea excepției nulității apelului, invocată la termenul din data de 25 martie 2016. Cu privire la primul motiv de apel, prin care s-a susținut nemotivarea sentinței apelate, acesta nu este fondat.

Într-adevăr, este de remarcat că, potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., "Hotărârea se dă în numele legii și va cuprinde: 5. motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Rezultă, așadar, din analiza acestor prevederi legale, că hotărârea poate fi considerată nemotivată atunci când fie nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fie nu arată de ce s-au înlăturat cererile părților, fie cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura pricinii. Nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată (cu nulitatea) de legiuitor pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 parag.

1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, conform jurisprudenței instanței de la Strasbourg, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat, totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse și nu doar să reia pur și simplu susținerile uneia dintre părți ori concluziile unei instanțe inferioare. Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată.

Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența. Apreciază Curtea că motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată. Or, în speță, trebuie constatat că, deși redusă ca întindere, motivarea sentinței apelate cuprinde o analiză a probelor apreciate relevante pentru a forma convingerea instanței care a pronunțat-o și permite instanței de control judiciar să deceleze cu ușurință raționamentul logico-juridic folosit de judecătorul fondului pentru a fundamenta soluția adoptată, de respingere a cererii de chemare în judecată cu care a fost învestit în prezenta cauză.

Într-adevăr, din lecturarea considerentelor hotărârii obiect al apelului pendinte, rezultă că prima instanță a reținut situația de fapt circumscrisă speței într-o ordine cronologică începând cu data de 27 iunie 2011 (momentul sesizării organelor de poliție de apelanta A. SRL) și până în septembrie 2012 (data adresei emise de Primăria Comunei C.), că, pentru fiecare dintre faptele reținute, au fost indicate înscrisurile din care reiese cele constatate (nereferindu-se, așa cum susține apelanta, doar la certificatul de atestare a dreptului de proprietate depus de către pârâtă la ultimul termen de judecată) și că, față de actele analizate, se poate identifica de ce s-a apreciat de tribunal că nu sunt îndeplinite în speță condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale în privința intimatei-pârâte.

Așa fiind, nu sunt fondate aserțiunile apelantei conform cărora instanța de prim grad de jurisdicție "nu a făcut nicio argumentare cu privire la aspectele procedurale invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată" ori "se mărginește la a înlătura toate apărările formulate de către apelantă în ceea ce privește existența faptei ilicite, apărări fundamentate pe înscrisuri ce emană de la autoritățile statului cu competente în materie (înscrisurile de la dosarul de fond)" sau "nu motivează în niciun fel înlăturarea tezei probatorii a înscrisurilor aflate la dosar fond". De altfel, este important de subliniat că apelanta nu a evidențiat în concret la care dintre actele depuse la dosar fond se referă atunci când face afirmațiile citate.

Mai mult, simplul fapt că această parte nu este mulțumită cu cele concluzionate de judecătorul care a pronunțat sentința apelată, în sensul că "tribunalul nu a putut reține cu certitudine în sarcina pârâtei săvârșirea unei fapte ilicite, în sensul că, prin blocarea fără drept a accesului la utilajele agricole, a creat acesteia un prejudiciu" și că "reclamanta nu este îndreptățită să solicite plata contravalorii lipsei de folosință a utilajelor agricole deoarece aceasta nu le închiria unei alte societăți în schimbul vreunei sume de bani, ci le folosea pentru propria activitate", nu o îndreptățește să susțină nemotivarea hotărârii supuse controlului judiciar.

Prin urmare, se apreciază, contrar alegațiilor apelantei, că, în speță, nu suntem în prezența unei motivări a sentinței apelate superficială și contradictorie, lipsită de acele atribute pe care trebuie să le posede orice motivare a unei hotărâri judecătorești, respectiv să fie corectă, clară și simplă, precisă, concisă și fermă, într-un cuvânt să aibă putere de convingere. Dimpotrivă, considerentele sentinței atacate permit Curții de apel să verifice aplicarea legii de prima instanță și sunt susceptibile de a face soluția adoptată înțeleasă și acceptată de părți. Nici al doilea motiv de apel, prin care s-a învederat încălcarea, la pronunțarea sentinței apelate, a puterii de lucru judecat, nu este fondat.

Într-adevăr, se observă că, pentru a argumenta susținerile circumscrise acestui motiv de apel, apelanta a făcut referire la considerentele relevante în opinia sa și la dispozitivul Deciziei civile nr. 624 din 31 august 2011, pronunțate de către Tribunalul Călărași, secția civilă, în Dosarul nr. x/202/2011.

Prin această decizie, a fost admis recursul declarat de către recurenta-reclamanta SC A. SRL împotriva Sentinței civile nr. 2748 din 20 iulie 2011, pronunțată de către Judecătoria Călărași în Dosarul nr. x/202/2011, s-a admis în parte cererea formulată pe cale de ordonanță președințială de reclamanta SC A. SRL împotriva pârâtei SC B. SA și s-a obligat pârâta să permită accesul reclamantei la sediul Fermei nr. 1 C. situate în Comuna C., județul Călărași și la terenul aflat pe raza Comunelor C. și D., județul Călărași, respectiv cel aflat în incinta îndiguită cuprinsă între Brațul Borcea și Fluviul Dunărea, pe perioada 31 august 2011 - 07 septembrie 2011. Așadar, este esențial de evidențiat că hotărârea evocată mai sus a fost pronunțată în soluționarea unei cereri de ordonanță președințială.

Or, este unanim admis, atât în jurisprudență, cât și în doctrină (a se vedea, în acest sens, A. Nicolae, Relativitatea și opozabilitatea efectelor hotărârii judecătorești, Editura Universul Juridic, 2008, p. 251 și Decizia civilă nr. 2703/2000, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în rezumat în G. Boroi, O. Spineanu-Matei, Codul de procedură civilă adnotat, ediția a 3-a revăzută și adăugită, Editura Hamangiu, 2011, p. 862), că: - întrucât prin intermediul ordonanței președințiale se iau numai măsuri cu caracter provizoriu, iar procedura sumară în care s-a desfășurat judecata nu a permis decât analize unei "aparențe" a dreptului pretins - în acest sens fiind art. 581 alin. (1) C. proc.

civ. din 1865, care prevede că "Instanța va putea să ordone măsuri vremelnice în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara, precum și pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări" -, hotărârile date în materie de ordonanță președințială nu se pot opune cu putere de lucru judecat în procesul în care se va dezbate fondul litigiului; - ordonanța președințială se bucură de putere de lucru judecat relativă, numai față de o nouă cerere de ordonanță președințială în care situația de fapt și de drept este identică, nu și față de procesul de fond.

În consecință, sunt lipsite de fundament alegațiile apelantei în sensul că trebuiau valorificate în prezenta pricină considerentele relevante în opinia sa ale Deciziei civile nr. 624 din 31 august 2011 și că, greșit, "magistratul fondului nu a uzat de prezumțiile judiciare plecând de la situațiile stabilite/tranșate de către această hotărâre judecătorească". De altfel, se cuvine remarcat că dosarul soluționat prin Decizia nr. 624 din 31 august 2011 are în vedere o cu totul altă perioadă de timp (31 august 2011 - 07 septembrie 2011) decât cea dedusă judecății în prezenta pricină (26 iunie 2011 - 28 iunie 2011). Referitor la al treilea motiv de apel, prin care s-a invocat netemeinicia și nelegalitatea sentinței apelate, susținându-se că, în speță, sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale în privința intimatei-pârâte, se constată că nu este fondat.

Într-adevăr, referitor la fapta ilicită, este necesar de evidențiat că, în opinia apelantei, aceasta rezidă în blocarea accesului pe drumurile de exploatare ale terenului agricol închiriat care a pus-o în imposibilitate de a exploata utilajele agricole în timpul campaniei agricole.

Or, contrar celor susținute (succint) sub acest aspect în motivarea apelului pendinte, se observă: - fapta ilicită nu a fost recunoscută de intimata-pârâtă, edificatoare în acest sens fiind răspunsurile date la întrebările nr. 1 - 4 și nr. 6 din interogatoriul ce i-a fost administrat de Tribunalul București la propunerea apelantei-reclamante; - fapta imputată în concret intimatei-pârâte nu este "de natură contravențională", apelanta nefăcând vreo dovadă în sensul că a fost dresat un proces-verbal de constatare a contravenției și de aplicare a sancțiunii contravenționale pentru o astfel de faptă; - săvârșirea faptei de SC B. SA nu rezultă din hotărârea pronunțată de către Tribunalul Călărași, secția civilă, (Decizia civilă nr. 624 din 31 august 2011, dată în Dosarul nr. x/202/2011) pentru considerentele expuse pe larg anterior . Referitor la regimul juridic al drumurilor cu privire la care apelanta susține că i s-ar fi blocat accesul, este de notat că acestea: - fie sunt în proprietatea societății intimate-pârâte, în temeiul certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M07 nr. 1697 din 06 decembrie 1996; - fie sunt concesionate societății intimate-pârâte de Agenția Domeniilor Statului în baza contractului de concesiune nr. 16/2002, relevant în acest sens fiind că, potrivit art. 2.1.

lit. b) din contractul de concesiune nr. 16/2002, intimatei i s-au predat în concesiune 90,21 ha, reprezentând drumuri tehnologice și de exploatație agricolă, că, potrivit schiței întocmite de Oficiul de Cadastru Agricol și Organizarea Teritoriului Agricol Călărași, drumurile care interesează în speță sunt drumul 397, drumul 402 și drumul 405 și că, conform anexei l la contractul de concesiune nr. 16/2002, la pagina 25, se regăsesc aceste drumuri care au fost predate intimatei încă din 2002, respectiv drumul 397 (0.44 ha), drumul 402 (0.11 ha) și drumul 405 (0.76 ha). Toate aceste aspecte sunt confirmate: - de procesul-verbal încheiat la fața locului la data de 28 iunie 2011, în care se menționează că "toate șanțurile care sunt săpate în această incintă sunt săpate pe terenuri aparținând SC B., acest lucru rezultând din discuțiile cu reprezentanții celor două societăți și cu reprezentantul Primăriei com.

C."; - de adresa nr. 180500 din 15 iulie 2011, emisă de IPJ Călărași, în care se precizează că "drumurile de acces existente în evidența cadastrală a SC B. SA (...) au fost concesionate acestei societăți"; - de modul în care a fost formulată întrebarea nr. 3 a interogatoriului propus de apelanta-reclamantă spre a fi luat intimatei-pârâte; - de recunoașterea făcută la termenul din data de 26 septembrie 2014 și consemnată în practicaua sentinței apelate, conform căreia "apărătorul reclamantei arată că terenul este concesionat". Așa fiind, trebuie conchis că, în calitatea sa de titular fie al unui drept de proprietate, fie al unui drept de concesiune, intimata-pârâtă SC B. SA putea efectua orice act material (orice act de dispoziție materială) ce viza terenul aflat în proprietate sau concesionat, inclusiv săparea unor șanțuri ori staționarea cu autovehicule, apelanta neavând niciun drept legal de a limita intimata-pârâtă să efectueze astfel de operațiuni.

Apoi, referitor la prejudiciu, este necesar de evidențiat că, în opinia apelantei, acesta "a fost cuantificat prin expertiza efectuată în cauză". Or, se cuvine remarcat că este unanim admis că prejudiciul constă în rezultatul, efectul negativ, suferit de o persoană ca urmare a faptei ilicite săvârșite de o altă persoană, că, pentru ca prejudiciul să fie susceptibil de reparare, acesta trebuie să fie cert și să nu fie reparat încă și că sunt certe prejudiciile care sunt individualizate în concret sau care prezintă suficiente elemente care permit individualizarea. În speță, însă, se reține că, judicios, a concluzionat prima instanță că nu există un prejudiciu cert.

Aceasta, întrucât - argument la care instanța de apel achiesează - reclamanta nu este îndreptățită să solicite plata contravalorii lipsei de folosință a utilajelor agricole având în vedere că aceasta nu le închiria unei alte societăți în schimbul vreunei sume de bani, ci le folosea pentru propria activitate. De altfel, se observă că apelanta-reclamantă, pe acest aspect, s-a mărginit să susțină, în apelul promovat, că "motivarea instanței potrivit cu care inexistența unor contracte de închiriere a utilajelor duce la inexistența prejudiciului este lipsită de orice fundament logico-juridic", fără să arate vreun argument care să fundamenteze o asemenea alegație, instanța de apel neputându-se substitui părții apelante, cu atât mai mult cu cât aceasta a fost reprezentată de un avocat.

Mai mult, trebuie reliefat că apelanta-reclamantă nu a făcut vreo dovadă care să demonstreze că utilajele menționate în cuprinsul procesului verbal din data de 28 iunie 2011 erau sau nu în stare de funcționare în perioada invocată în acțiune (26 - 28 iunie 2011) și dacă erau sau nu efectiv programate să recolteze rapiță. O atare probă era necesară atâta vreme cât s-a invocat un prejudiciu rezultat din lipsa de folosință a unor utilaje agricole. În fine, referitor la legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, se reține că apelanta a susținut doar că aceasta "este mai mult decât evidentă". Or, o astfel de aserțiune este lipsită de orice suport atâta vreme cât din probele administrate în cauză a reieșit cu evidență atât inexistența faptei ilicite, cât și lipsa unui prejudiciu cert, a cărui reparare se impune.

Așa fiind, trebuie apreciat că, temeinic, corespunzător probelor administrate, a concluzionat prima instanță, în motivarea sentinței apelate, că, în speță, nu sunt îndeplinite în privința intimatei-pârâte condițiile răspunderii civile delictuale care rezultă din interpretarea prevederilor art. 998-999 C. civ. (1864), în vigoare la data săvârșirii pretinsului delict civil. Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea acestui motiv de recurs s-a susținut că instanța a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor O.G.

nr. 43/1997 prin reținerea că, "pârâta în calitate de titular al unui drept de proprietate, fie al unui drept de concesiune putea efectua orice act material ce viza terenul, inclusiv săparea unor șanțuri ori staționarea cu autovehicule, apelanta neavând niciun drept legal de a limita intimatei-pârâte să efectueze astfel de operațiuni". Or, raportat la înscrisurile aflate la dosarul cauzei rezultă că drumurile din Balta Mare sunt "drumuri de exploatare" care asigură accesul proprietarilor la terenurile private cât și la terenurile deținute de către stat, că aceste drumuri asigură legătura dintre masivele de terenuri agricole, deplasarea spre centrele de producție și unitățile prestatoare de servicii ce acced în rețeaua drumurilor comunale și județene, fiind incidente și dispozițiile Legii nr. 43/1975, care definește și drumurile de exploatare agricolă.

Toate aceste categorii de drumuri - de exploatare agricolă și tehnologice - se află sub jurisdicția unităților administrativ-teritoriale și nimeni nu are dreptul să împiedice accesul la ele. S-a criticat decizia și în ce privește greșita reținere a lipsei de dovezi în ce privește prejudiciul. S-a arătat că este de notorietate că, cultura de rapiță se recoltează cu utilaje agricole iar în cauză s-a făcut dovada cultivării terenului și respectiv necesitatea recoltării în condiții normale, valoarea prejudiciului fiind stabilit prin raportul de expertiză. Raportat la situația de fapt expusă este evident că sunt întrunite condițiile impuse de art. 998-399 C. civ., privind răspunderea civilă delictuală.

Recursul nu este fondat pentru următoarele considerente: Se constată că chestiunile de fapt privind existența faptei, a prejudiciului și a legăturii de cauzalitate între faptă și prejudiciu, statuate conform dovezilor administrate și interpretate, nu mai pot fi supuse cenzurii în recurs după derogarea expresă a pct. 10 și 11 din vechea reglementare a art. 304 C. proc. civ. O reapreciere a situației de fapt ar fi fost posibilă în recurs numai dacă s-ar fi administrat proba cu înscrisuri, în condițiile art. 305 C. proc. civ.,care să fi condus la contrazicerea stării de fapt reținută în etapele procesuale anterioare, fapt care nu s-a realizat în speță.

În condițiile în care instanța a reținut că în cauză nu s-a făcut dovada existenței prejudiciului, astfel că nu sunt realizate condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale iar în recurs nu s-au produs dovezi noi care să contrazică această împrejurare de fapt, în cauză s-a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ. În ce privește critica privind greșita reținere a regimului juridic al drumurilor de exploatare, deși neinvocată prin motivele de apel, dar analizată este fondată, însă aceasta nu poate conduce la casarea sau modificarea hotărârii pentru considerentele avute în vedere la analiza existenței condițiilor răspunderii civile delictuale, respectiv lipsa dovezii prejudiciului.

Prin O.G. nr. 43/1997 s-a reglementat regimul drumurilor în România și s-a abrogat Legea nr. 43/1975. Drumurile destinate satisfacerii cerințelor proprii de transport rutier spre obiective economice, agricole, de acces în incinte, ca și acele din interiorul acestor sunt "drumuri de utilitate privată" și sunt administrate de persoanele fizice sau juridice care le au în proprietate sau în administrare. Drumurile de utilitate privată care servesc obiectivelor la care publicul nu are acces sunt drumuri închise circulației publice și sunt administrate de către deținători. Însă, pentru a deveni efectiv drumuri închise circulației este obligatoriu ca să fie semnalizate la intrare cu inscripții vizibile art. 6 pct. 14 din O.U.G.

nr. 195/2002 fapt nerealizat în cauză. În cauză, drumurile în litigiu și pentru care reclamanta a solicitat permisiunea accesului pot fi caracterizate ca fiind drumuri de exploatare, drumuri tehnologice, așa cum de altfel sunt menționate în lucrările de cadastru. Intimata, în calitate de concesionar al terenului pe care se află drumurile de exploatare are obligația de a administra drumurile - obligație prevăzută chiar prin contractul de concesiune - și respectiv de a permite accesul beneficiarilor, orice restricție de circulație neputând fi luată decât în condițiile art. 44 - 45 din O.G. nr. 43/1997. Obligația de a permite accesul tuturor persoanelor în considerarea cărora a fost creat drumul poate fi caracterizată ca o obligație "propter in rem" și care grevează dreptul asupra terenului, care se transmite odată cu bunul, fără a fi nevoie de nicio formalitate specială de transcriere sau înscriere ori de o nouă convenție în acest sens.

Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza art. 312 C. proc. civ. a se respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva Deciziei nr. 544A din 25 martie 2016 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 octombrie 2016. Procesat de GGC - GV