ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1863/2012

Asupra recursului constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 21 februarie 2007 reclamanta M.L.K. a chemat în judecată pe pârâta SC C.N.I.C. SA, solicitând să se constate că terenul în suprafață de 271 mp situat în municipiul Cluj-Napoca, B-dul 21 decembrie 1989, înscris până în anul 2000 în C.F. Cluj, se află în posesia pârâtei. Prin aceeași cerere, reclamanta a cerut ca pârâta să fie obligată să emită dispoziție motivată de retrocedare a terenului, în conformitate cu prevederile art. 23 din Legea nr. 10/2001, în soluționarea notificării înregistrate la B.E.J. B.M. și, respectiv, la plata unei amenzi în cuantum de 50 de lei pentru fiecare zi de întârziere până la emiterea deciziei.

În motivarea cererii, reclamanta a susținut că parte din terenul înscris în C.F. Cluj, compus din casă de locuit plus dependințe și terenul aferent în suprafața de 2223 mp, deținut în coproprietate de numiții P.L. și P.S., a fost expropriat în baza Decretului nr. 1064 din 30 decembrie 1966, anume suprafața de 1410 mp, în vederea executării unor lucrări de construcții pentru întreprinderea P.C., restul terenului, în suprafață de 813 mp, fiind reînscris în C.F. Cluj, pe numele vechilor coproprietari. Reclamanta a susținut că, în realitate, pe lângă suprafața expropriată de 1410 mp, Statul Român a ocupat la momentul exproprierii, în mod abuziv, o suprafață totală de 2741 mp, vechilor coproprietari P.L.

și P.S. rămânându-le în proprietate doar o suprafață de teren de 542 mp. Reclamanta a susținut că la data de 25 septembrie 1974, prin contractul de vânzare-cumpărare, coproprietarii P.L. și P.S. au înstrăinat părinților săi, S.I. și S.L., dreptul de proprietate asupra imobilului format din locuință, dependințe și teren în suprafață de 813 mp, înscris în C.F. Cluj, iar, ulterior, în anul 1985, părinții i-au donat, prin contractul autentificat la 17 octombrie 1985, dreptul de proprietate asupra cotei indivize din imobilul construcție, dreptul de proprietate asupra terenului aferent construcției fiind dobândit de Statul Român. Reclamanta a susținut, totodată, că prin Decretul nr. 283/1986, Statul Român a expropriat întregul imobil deținut în fapt la acea dată de ea împreună cu părinții săi.

Reclamanta a arătat că a redobândit în proprietate terenul în suprafață de 407 mp, în baza Ordinului nr. 79 din 1 aprilie 1993 emis de Prefectul județului Cluj, reprezentând cota de XA părți indivize din suprafața totală a terenului înscris în cartea funciară, iar, ulterior, dreptul de proprietate asupra întregului imobil, construcție și teren în suprafață de 813 mp, înscris în C.F., în baza Hotărârii nr. 223 din 27 noiembrie 1996 a Comisiei Județene Cluj pentru aplicarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Întrucât, după ce a redobândit în proprietate imobilul, era obligată să plătească impozit pentru o suprafață de 813 mp, deși deținea în fapt doar o suprafață de 542 mp, reclamanta a arătat că a solicitat rectificarea cărții funciare prin reducerea întinderii parcelei de la 813 mp la 542 mp și că a formulat notificare în procedura Legii nr. 10/2001 pentru terenul în litigiu, în suprafață de 271 mp, prin care a solicitat retrocedarea sa în natură, notificare care nu a fost soluționată până la momentul formulării cererii de chemare în judecată. Prin sentința civilă nr. 457 din 19 mai 2010, Tribunalul Cluj, secția civilă a admis cererea și a stabilit dreptul reclamantei la restituirea terenului în suprafață de 271 mp, identificat în raportul de expertiză efectuat de expert M.M.T., teren ce face parte din topul, înscris în C.F.

Cluj, sens în care a dispus rectificarea cărții funciare cât privește suprafața parcelei de la 542 mp la 813 mp, prin efectuarea cuvenitelor mențiuni. În motivarea sentinței, instanța a reținut că reclamanta are în folosință din parcelă doar o suprafață de 542 mp, astfel cum s-a stabilit prin sentința nr. 5526/2000 a Judecătoriei Cluj-Napoca, că pentru verificarea întinderii parcelei de teren menționate a fost efectuată o expertiză care a statuat că terenul de 271 mp se află în posesia pârâtei, fiind îngrădit cu gard și având destinația de cale de acces în jurul construcției, că urmare a probatoriului administrat s-a constatat că acest teren nu este necesar pârâtei pentru desfășurarea activității, întrucât are o altă cale de acces la construcțiile din interiorul curții, cu mențiunea că magaziile și șopronul edificate pe teren pot fi demontate, caz în care, terenul poate fi restituit în natură.

Instanța a apreciat că este lipsit de relevanță faptul că activitatea de producție a pârâtei se desfășoară în spatele unei clădirii, întrucât nimic nu o împiedică fie să-și reorganizeze activitatea astfel încât transportul materialelor grele să se facă din fața clădirii înspre spatele acesteia, fie să-și reorganizeze spațiile de producție și să procedeze la crearea unor culoare de acces pentru autostivuitoarele folosite în activitatea sa. Instanța a statuat că restituirea în natură a terenului către reclamantă se impune în baza prevederilor art. 26, art. 4 și art. 9 din Legea nr. 10/2001, iar rectificarea cărții funciare, prin reîntregirea parcelei la 813 mp, în raport de prevederile art. 33 pct. 4 din Legea nr. 7/1996.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta. În motivarea apelului, pârâta a susținut că prima instanța nu a răspuns apărărilor formulate prin întâmpinare relative la faptul că reclamanta nu are calitatea de persoană îndreptățită la restituire în procedura Legii nr. 10/2001 și, pe cale de consecință, nu are interes în promovarea cererii deduse judecății. În argumentarea criticii, pârâta a susținut că reclamata nu a făcut dovada calități sale de proprietar a terenului în litigiu la momentul preluării de stat, în anul 1967, în baza Decretului de expropriere nr. 1064 din 30 decembrie 1966, dată la care acesta era deținut în coproprietate de numiții P.L. și P.S.

Pârâta a mai susținut că traseele conductelor de alimentare cu gaze naturale au fost aprobate și că instalația de gaze naturale care afectează terenul în litigiu a fost executată din anul 1967, în baza proiectelor tehnice de execuție avizate de D., respectiv, că înscrierile din cartea funciară relative la acestea, confirmă faptul că la momentul preluării de stat a terenului, nici reclamanta și nici autorii săi nu erau proprietari tabulari ai terenului. În subsidiar, pârâta a susținut că în măsura în care se reține că reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită, să se constate că terenul în suprafață de 271 mp nu poate fi restituit în natură, întrucât este ocupat funcțional de lucrările pentru care s-a dispus exproprierea, caz în care reclamantei urmează a-i fi acordate măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001.

În acest sens, pârâta invocă că a depus la dosar înscrisuri cu care a probat că acest terenul în litigiu este afectat de o cale de acces și de rețele de utilități, conducte de alimentare cu gaze naturale, rețele de apă și canalizare, care sunt necesare desfășurării în condiții de securitate a activității de producție, respectiv, exploatării clădirii edificate în aproprierea terenului. Cât privește constatarea instanțelor de fond relativă la posibilitatea dezafectării căii de acces amenajată pe terenul, pârâta a susținut că nu este posibilă, întrucât această cale de acces este folosită de autovehicule de mare tonaj, tiruri și vehicule pentru stingerea incendiilor, iar prin dezafectarea sa, aceste autovehicule nu ar mai avea posibilitatea întoarcerii în curtea interioară, ceea ce ar împiedica buna desfășurare a activității.

Prin decizia nr. 164/ A din 25 februarie 2011, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtă. În motivarea deciziei, instanța a reținut că nu poate fi primită apărarea pârâtei potrivit căreia terenul în litigiu ar fi fost expropriat de la numiții P.L. și P.S., prin Decretul nr. 1064/1967, întrucât, potrivit mențiunilor anexei la decret, statul a expropriat o suprafață de 392 mp, nu cu terenul în litigiu, care a rămas în favoarea foștilor proprietari tabulari, parcelă cu construcții ce a fost înstrăinată autorilor reclamantei, la 25 septembrie 1997, pentru ca, ulterior, parte din construcții să fie donate reclamantei, la 21 octombrie 1985, dată la care aceasta a obținut un drept de folosință asupra cotei de 81/13 părți indivize din terenul aferent pe durata construcției, dreptul de proprietate asupra terenului donat fiind dobândit de stat în baza Legii nr. 58/1974.

Instanța a reținut, totodată, că imobilul înscris a fost expropriat de stat în baza Decretului nr. 283/1986, în integralitate, reclamanta și autorii săi fiind menționați în anexa acestui decret, fără ca statul să-și intabuleze proprietatea. De asemenea, instanța a constatat că reclamanta a redobândit, în procedura altor legi speciale de reparație, dreptul de proprietate asupra suprafeței de 407 mp, prin Ordinul nr. 79/1993 al Prefectului județului Cluj și, respectiv, asupra întregului imobil, prin Hotărârea nr. 223/1996 a Comisiei județene pentru aplicarea Legii nr. 112/1995. Cu toate acestea, cum reclamanta nu are folosința întregii parcele funciare, întrucât pârâta deține suprafața de 271 mp și cum aceasta a formulat notificare în procedura Legii nr. 10/2001, instanța a apreciat că se impune admiterea cererii deduse judecății.

Pentru a hotărî astfel, instanța a mai reținut că pârâta folosește terenul în litigiu fără nici un titlu, care acesta este liber de construcții, astfel cum rezultă din concluziile raportul de expertiză întocmit la judecata la prima instanță și din mențiunile procesului verbal de cercetare la fața locului, fapt necontestat de pârâtă, care susține că retrocedarea ar fi de natură să creeze perturbării activității pe care o desfășoară, perturbări care pot fi însă evitate, astfel cu a reținut prima instanță, prin reorganizarea activității sale de producție.

Instanța a mai reținut că nu poate primi apărarea pârâtei potrivit căreia terenul este ocupat funcțional de lucrările pentru care s-a dispus exproprierea, argumentat de împrejurarea că scopul exproprierii dispusă în baza Decretului nr. 283/1986 a fost acela de a se construi un număr de 2052 de apartamente cu dotările comerciale și tehnico-edilitare aferente, lucrări ce au nu afectat terenul în litigiu, acesta fiind, în prezent, liber de construcții. Relativ la rețelele de utilități care afectează terenul, instanța a statuat că atâta timp cât pârâta și-a asumat afectarea lor terenului în litigiu, acestea nu pot constitui un impediment la restituirea în natură. Împotriva acestei decizi a declarat recurs pârâta, invocând incidența prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În motivarea recursului, pârâta susține că instanțele de fond au soluționat în mod greșit excepțiile relative la lipsa calității reclamantei de persoană îndreptățită și la lipsa interesului său în promovarea cererii dedusă judecății. În argumentarea criticii, pârâta susține că terenul în litigiu a fost preluat de stat în anul 1967, în baza Decretului de expropriere nr. 1964/1966, din patrimoniul coproprietarilor tabulari P.L. și P.S., și nu din patrimoniul reclamantei sau al autorilor săi, cu mențiunea că instanța de apel nu motivează considerentele pentru care a înțeles să înlăture apărările sale cu privire la acest fapt, ci se rezumă să reitereze aspectele de fapt reținute de prima instanță, fără vreo trimitere la probatoriile administrate în susținerea apărării sale.

Pârâta susține, totodată, că, în atare condiții, instanțele de fond au statuat greșit cu privire la calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii a reclamantei, contrar prevederilor art. 3 lit. a) și art. 24 din Legea nr. 10/2001 și, respectiv, cu privire la posibilitatea restituirii în natură a terenului, care nu este liber, în accepțiunea acestei legi. În argumentarea criticii de nelegalitate, pârâta reiterează apărările potrivit cărora terenul în litigiu este necesar pentru buna desfășurare a activităților, că acesta este afectat de conducte de alimentare cu gaze naturale și de rețele de apă și de canalizare, necesare exploatării clădirilor și desfășurării proceselor tehnologice de producție, respectiv, că este afectat căii de acces în unitate a autovehiculelor de mare tonaj, care asigură aprovizionarea cu materiile prime necesare, caz în care, în raport de prevederile art. 11 pct. 5 din H.G.

nr. 250/2007, reclamanta este îndreptățită cel mult la măsuri reparatorii prin echivalent. Pârâta susține, totodată, că procesele tehnologice pe care le desfășoară presupun aprovizionarea cu materie primă (hârtie) transportată, de regulă, în tiruri de 22 de tone, care nu poate fi descărcată decât în depozitele special amenajate, cu stivuitoare speciale, nu și în alte locuri din incinta unității, cum eronat s-a apreciat la judecata în fond.

Pârâta reiterează faptul că rețelele de utilități au fost edificate într-o procedură autorizată în anul 1967, că acestea sunt înscrise în cartea funciară și în evidențele sale contabile ca mijloace fixe, că traseele acestora nu pot fi modificate, întrucât pun în discuție siguranța în exploatarea utilajelor și susține că deși aceste aspecte de fapt au fost evidențiate prin rapoartele de expertiză întocmite în cauză, instanțele de fond au omis să le analizeze în cuprinsul hotărârilor pronunțate, instanța de apel respingând, de altminteri, nejustificat solicitarea de suplimentare a expertizei din data de 18 ianuarie 2011. Analizând recursul, Înalta Curte constată următoarele: În drept, potrivit art. 314 C. proc.

civ., Înalta Curte de Casație și Justiție „hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite." În speța suspusă analizei, se constată că împrejurările de fapt ale cauzei nu au fost stabilite pe deplin stabilite de instanțele de fond. Astfel, investite cu soluționarea unei cereri de restituire în natură a unui imobil, întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001, instanțele au obligația de a stabili motivat calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii a părții reclamante, faptul preluării imobilului de către stat și caracterul abuziv al acestuia, precum și argumentele pentru care stabilesc ca fiind posibilă, în raport de situația de fapt prezentă a imobilului, rezultată din probatoriile administrate, și, respectiv, de criteriile instituite prin legea specială, măsura restituirii în natură.

În speță, se constată că instanțele de fond au analizat și motivat soluția de restituire în natură a terenului în litigiu către reclamantă, fără a arăta, prin trimitere la probatoriile relevante, în ce împrejurări terenul în litigiu a fost preluat de stat și, respectiv, caracterul abuziv al preluării, în raport de prevederile art. 2 din lege, simpla menționare a unor persoane în anexa unui decret prin care s-a expropriat un alt teren nefiind de natură a justifica, în lipsa altor probatorii, concluzia privind preluarea abuzivă, la aceeași dată, și a altor terenuri. Potrivit situației de fapt stabilite de instanțele de fond, imobilul înscris în C.F., compus din casa de locuit plus dependințe și teren aferent în suprafața de 2223 mp, se constată că a făcut obiectul a două exproprieri parțiale, prin Decretul nr. 1064/1966 (1410 mp teren) și prin Decretul nr. 283/1986 (560 mp teren și 245,60 mp construcții).

Cele două exproprierii au avut scopuri diferite: prima, în vederea executării lucrărilor de construcții pentru întreprinderea poligrafică Cluj, iar a doua, pentru construirea a 2.052 apartamente și a dotărilor comerciale și tehnico edilitare. Totodată, se constată că exproprierile au vizat terenuri aparținând unor proprietarii diferiți, în anul 1966, proprietari tabulari ai imobilului expropriat erau numiții P.L. și P.S., iar în anul 1986, proprietarii imobilului expropriat erau reclamanta M.L.K. și părinții săi S.I. și S.L. Este de observat că în anul 1967, ca urmare a exproprierii intervenite în anul 1966, imobilul, s-a dezmembrat în două parcele: casă și teren în suprafață de 226 stjp, și teren în suprafață 392 mp, ce a fost transcris în C.F.

și înscris în favoarea Statului Român.

Prezentul litigiul nu poartă însă, astfel cum confuz au motivat instanțele de fond, asupra unei părți din terenurile expropriate prin cele două decrete, terenuri ce au fost evidențiate în anexe, anume: 1410 mp, teren expropriat în anul 1966 și, respectiv, 520 mp, teren expropriat în anul 1986. În mod necontestat, litigiul poartă asupra unei parcele distincte, de 271 mp teren, parte din terenul ce s-a aflat înscris în C.F., și care ar fi rămas în urma exproprierii din anul 1966 în patrimoniul vechilor proprietari tabulari, teren cu privire la care pârâtul a susținut inițial, în raport de mențiunile de carte funciară, că nu se află în patrimoniul său, pentru ca, ulterior, să afirme că se află în patrimoniul său, fiind preluat cu ocazia exproprierii efectuate în anul 1966. Întinderea parcelei de teren a făcut obiectul cererii în rectificare carte funciară formulată de reclamantă, finalizată prin pronunțarea sentinței civile nr. 5556 din 19 iulie 2000 a Judecătoriei Cluj-Napoca, rămasă definitivă prin decizia nr. 127 din 26 ianuarie 2001 a Tribunalului Cluj, prin care s-a statuat că parcela măsoară 542 mp și nu 813 mp, cum eronat era înscris în C.F.

Cluj. Parcelă este, totodată, cea care a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare autentificat la 25 septembrie 1971, intervenit între foștii proprietari tabulari și părinții reclamantei și a actului de donație autentificat la 17 octombrie 1985, a cărei beneficiară este reclamanta. Pentru acest teren, reclamanta a solicitat și a obținut măsuri reparatorii, în procedura altor legi de reparație, prin Ordinul nr. 79 din 1 aprilie 1993 și Hotărârea nr. 223/1996 a Comisiei Județene Cluj pentru aplicarea Legii nr. 112/1995. La momentul declanșării prezentului litigiu, astfel cum s-a reținut în considerentele hotărârii de primă instanță, terenul de 271 mp nu era înscris în C.F. Cluj ca aparținând parcelei funciare, ci se afla de mai mult timp în posesia pârâtei, fiind îngrădit și afectat drumului de acces al utilajelor de mare tonaj în incinta curții pârâtei, respectiv, tranzitat de rețele de utilității care deservesc activitatea de producție a pârâtei.

Așa fiind, analiza efectuată de instanțele de fond cu privire efectele exproprierilor efectuate în anii 1966 și 1986 asupra terenului de 271 mp, în litigiu în prezentul proces, precum și cea efectuată de instanța de apel cu privire la neîndeplinirea scopului exproprierii dispusă în anul 1986 în legătură cu acest teren, se dovedesc a fi străine pricinii, cât timp terenul nu se identifică cu terenurile preluate și evidențiate în anexele celor două decrete de expropriere. Totodată, se constată că instanțele de fond se rezumă să analizeze calitatea de persoană îndreptățită a reclamantei doar din perspectiva calității sale succesorale, fără a prezenta considerentele pentru care au înlăturat apărările pârâtei potrivit cărora terenul în litigiu nu ar fi fost dobândit în fapt de autorii reclamantei, întrucât ar fi fost preluat de stat anterior vânzării, anume în anul 1966. Așa fiind, în baza dispozițiilor art. 314 C. proc.

civ., Înalta Curte urmează a admite recursul declarat de pârât și a casa decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. În rejudecare, instanța de trimitere va stabili motivat care a fost momentul preluării de către stat a terenului de 271 mp, precum și caracterul abuziv al acestei preluării, în raport de dispozițiile art. 2 din Legea nr. 10/2001. În raport de momentul preluării, instanța de trimitere va stabili, totodată, titularul dreptului de proprietate, în înțelesul art. 3 și 4 din lege, care a fost deposedat abuziv de stat, cu luarea considerare a mențiunilor înscrise inițial, după caz, a celor rectificate în C.F. Cluj, inclusiv prin verificarea și stabilirea întinderii acestei parcele, știut fiind că mențiunile de carte funciară nu garantează întinderea declarată, precum și a mențiunilor înscrise în baza convențiilor încheiate cu privire la această parcelă funciară.

În soluționarea pretențiilor deduse judecății, instanța de trimitere va avea în vedere și întinderea măsurilor reparatorii acordate reclamantei prin Ordinul nr. 79 din 1 aprilie 1993 și Hotărârea nr. 223/1996 a Comisiei Județene Cluj pentru aplicarea Legii nr. 112/1995. În condițiile în care se constată că reclamanta este îndreptățită la acordarea unor măsuri reparatorii și în procedura Legii nr. 10/2001, instanța de trimitere, în soluționarea cererii de restituire în natură a terenului, urmează a avea în vedere și dispozițiile art. 10 din lege, astfel cum au fost explicitate prin dispozițiile H.G. nr. 250 din 7 martie 2007. În rejudecare, instanța de trimitere urmează a analiza, totodată, și celelalte critici formulate de pârât prin recurs, sub formă de apărări.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta SC C.N.I.C. SA, împotriva deciziei nr. 164/ A din 25 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 martie 2012.