ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1867/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1867/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 966 din 12 noiembrie 2010, Tribunalul Cluj a admis plângerea reclamantei

M.S., în contradictoriu cu pârâții P.M. Cluj-Napoca și M. Cluj-Napoca, a anulat

în parte dispoziția nr. 1740/2010 și a dispus restituirea în natură a terenului

în suprafață de 190 m.p., identificat prin raportul de expertiză efectuat de

ing. V.V., a menținut prevederile referitoare la acordarea de despăgubiri în

temeiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru diferența de suprafață de

241 m.p., a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2690

lei.

În fapt,

s-a reținut că terenul în litigiu a fost expropriat în baza Decretului nr.

110/1972, de la antecesoarea reclamantei, C.N.

S-a

reținut că îndreptățirea reclamantei la măsurile reparatorii prevăzute de Legea

nr. 10/2001, în calitate de moștenitoare a fostului proprietar, nu a fost

contestată.

Raportului

de expertiză extrajudiciară a constatat că terenul expropriat a fost în

suprafață de 431 m.p., dintr-o suprafață totală de 651 m.p., fiind înscris în

CF nr. 21670 Cluj. Pe diferența de teren neexpropriată este proprietară

reclamanta, cu titlul de moștenire. Din suprafața expropriată, există o

suprafață de teren de 190 m.p., neocupată de construcții, ce poate fi

restituită în natură, Restituirea se impune cu atât mai mult cu cât această

suprafață poate fi alipită parcelei deținute, cu titlu de proprietate, de către

reclamantă.

Pârâții

nu au contestat concluziile raportului de expertiză sub aspectul identificării

și a stabilirii suprafeței libere, solicitând doar o reverificare a limitelor

de proprietate față de imobilele învecinate.

Instanța

a apreciat că această reverificare a limitelor proprietății nu mai este

necesară, întrucât terenul ce se propune a fi restituit reclamantei este în

folosința acesteia, prin urmare, acesta nu stânjenește folosința imobilelor

învecinate.

În

drept, au fost avute în vedere dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr.

10/2001.

În

temeiul art. 274 C. proc. civ., instanța a obligat pârâtul la plata

cheltuielilor de judecată, constând în onorariu avocațial în cuantum de 2690

lei.

Prin

decizia civilă nr. 112/ A din 17 februarie 2011, Curtea de Apel Cluj, secția

civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, a admis în

parte apelul pârâtului P.M. Cluj - Napoca, a schimbat în parte sentința, cu

privire la cuantumul cheltuielilor de judecată, stabilit la suma de 2490 lei,

în loc de 2690 lei, a menținut restul dispozițiilor sentinței, a obligat

apelantul să plătească intimatei suma de 1500 lei cheltuieli de judecată în

apel.

S-a

reținut că, prin dispoziția nr. 9014 din 01 octombrie 2007 a P.M. Cluj-Napoca,

s-a propus acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind

regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în

mod abuziv, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, având în vedere despăgubirile

primite la expropriere pentru terenul revendicat înscris în C.F. nr. 21670, cu

nr. top. 21585/113/2, situat în str. Batozei, în favoarea reclamantei.

Prin

dispoziția nr. 1740 din 18 martie 2010, s-a modificat art. 1 al dispoziției nr.

9014 din 01 octombrie 2007, în sensul că s-a propus acordarea de despăgubiri în

condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, Titlul VII din Legea

nr. 247/2005, pentru terenul revendicat înscris în C.F. nr. 21670 cu nr. top.

21585/113/2 în suprafață de 431 m.p., situat în Cluj-Napoca str. Batozei, în

favoarea reclamantei.

Conform

C.F. nr. 21670 Cluj asupra imobilului de sub A+1, nr. top. 21585/113, loc de

casă la „D.G.”’, în suprafață de 651 m.p.., a fost înscris sub B.2 dreptul de

proprietate în favoarea proprietarei tabulare C.N., cu titlu de cumpărare prin

încheierea de C.F. nr. 6672 din 21 decembrie 1956.

Ulterior,

în baza Decretului nr. 110/1972, imobilul de sub A+1 s-a dezlipit din această

C.F. și s-a împărțit în felul următor: imobilul cu nr. top. nou 21585/113/1,

teren în suprafață de 220 m.p. s-a reînscris în această C.F. sub A+2, în

favoarea vechiului proprietar, iar imobilul cu nr. top. nou 21585/113/2, teren

în suprafață de 431 m.p., s-a transcris în C.F. nr. 29977 nou înființată, în

favoarea S.R.

Fosta

proprietară tabulară C.N., prin notificările expediate sub nr. 427 din 12

februarie 2002 și nr. 468 din 13 februarie 2002, a solicitat restituirea în

natură sau acordarea de despăgubiri pentru terenul expropriat. C.N. a decedat

la data de 21 noiembrie 2003, iar reclamanta M.S. este moștenitoarea acesteia,

în calitate de fiică, așa cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 8 din

15 martie 2004.

Potrivit

raportului de expertiză extrajudiciară a rezultat că din suprafața totală de

teren, expropriată de S.R. prin Decretul nr. 110/1972, de 431 m.p., terenul

efectiv ocupat de stat este de 241 m.p., astfel încât există o suprafață de 190

m.p. teren care, deși a fost expropriat, nu este ocupat de construcții, fiind

liber și putând fi restituit în natură. Acest teren este deja în folosința

exclusivă a reclamantei, fiind îngrădit, astfel că nu stânjenește folosința

proprietarilor din blocul de locuințe R 6-7, învecinat, existând o distanță

suficientă până la bloc.

Contrar

susținerilor pârâtului apelant, acesta nu a contestat concluziile raportului de

expertiză tehnică extrajudiciară sub aspectul identificării și a stabilirii

suprafeței libere, ci a solicitat doar o verificare a limitelor de proprietate

față de imobilele învecinate.

Critica

pârâtului apelant referitoare la faptul că terenul de 190 mp. se află într-o

zonă sistematizată, astfel încât nu poate fi restituit în natură, nu poate fi

primită, întrucât în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 11 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, potrivit cărora,

în cazul în care construcțiile expropriate au

fost integral demolate și lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupa

terenul parțial, persoana îndreptățită poate obține restituirea în natură a

părții de teren rămase liberă, pentru cea ocupată de construcții noi,

autorizate, cea afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate

publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii stabilindu-se

în echivalent.

Așa cum

s-a arătat, lucrările pentru care s-a dispus exproprierea nu ocupă funcțional

întregul teren afectat, pentru a fi incidente în cauză prevederile art. 11

alin. (4) din Legea nr. 10/2001, ci din suprafața de teren expropriată de 431

m.p., doar suprafața de 241 m.p. teren este afectată de lucrările pentru care

s-a dispus exproprierea, iar suprafața de 190 m.p. teren este liberă, se află

deja în folosința reclamantei, nu este ocupată de construcții noi, autorizate,

și nu este afectată servituților legale sau altor amenajări de utilitate

publica, astfel încât poate fi restituită în natură.

S-a

apreciat că motivul de apel referitor la modul de acordare a cheltuielilor de

judecată este parțial întemeiat, întrucât reclamanta a dovedit cuantumul acestora,

astfel: prin chitanța nr. 197 din 21 aprilie 2010 - 500 lei, prin chitanța nr.

207 din 01 iunie 2010 - 700 lei, prin chitanța nr. 213 din 16 iunie 2010 - 300

lei, reprezentând onorariul avocațial, iar prin chitanța nr. 0200373 din 31

august 2010 - 990 lei, reprezentând onorariul cuvenit expertului V.V., în total

suma de 2490 lei, în loc de 2690 lei, cât în mod greșit a stabilit instanța de

fond.

Susținerea

pârâtului privitoare la faptul că instanța de fond nu a dat dovadă de rol activ

și nu a apreciat incidența în cauză a prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., nu poate fi reținută, întrucât atât onorariul avocațial, cât și onorariul

cuvenit expertului, astfel cum acestea au fost dovedite de reclamantă în

conformitate cu art. 1169 C. proc. civ., sunt proporționale cu valoarea

pricinii, cu complexitatea litigiului, precum și cu volumul de muncă al

avocatului și al expertului numit în cauză și reprezintă

cheltuieli necesare

care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil.

Critica

pârâtului apelant referitoare la faptul că nu este în culpă procesuală,

deoarece tribunalul a dispus doar anularea în parte a dispoziției nr. 1740 din

18 martie 2010, nu poate fi primită, întrucât plângerea reclamantei a fost

admisă în întregime, așa cum a fost formulată, iar prin întâmpinare, pârâtul a

solicitat respingerea în întregime a acțiunii, ca nefondată, astfel încât culpa

sa procesuală este mai mult decât evidentă, fiind partea care a pierdut

procesul.

În

conformitate cu prevederile art. 274 C. proc. civ., Curtea a obligat apelantul

P.M. Cluj-Napoca, aflat în culpă procesuală, să plătească intimatei suma de

1500 lei, cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariul avocațial.

Împotriva deciziei

instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 16 mai 2011, pârâtul

P.M. Cluj-Napoca, prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele

aspecte:

S-a susținut că

soluția instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea și interpretarea

eronată a prevederilor legale incidente în cauză.

Conform prevederilor

art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, dacă restituirea în natură nu este

posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea investită cu

soluționarea notificării este obligat să acorde persoanei îndreptățite în

compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în

condițiile legii speciale de stabilire și plată a despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv, în situația în care măsura compensării nu

este posibilă sau nu este acceptată de persoana îndreptățită.

Legea nr. 10/2001,

republicată, instituie o procedură administrativă obligatorie, în cadrul

căreia, P.M. Cluj-Napoca are obligația de a soluționa pe fond notificarea sub

toate aspectele, respectiv posibilitatea legală de a alege modalitatea de

acordare a măsurilor reparatorii în echivalent.

De asemenea, potrivit

dispozițiilor art. 7 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, republicată,

„..dacă restituirea în natură nu este posibilă potrivit prezentei legi ..

persoanele îndreptățite beneficiază de măsuri reparatorii în echivalent”.

În cauza dedusă

judecății s-au formulat obiecțiuni, prin care s-a susținut că expertul a omis

să coteze poziția noii limite de proprietate față de fațada blocului din str.

Bucium. În mod greșit instanța de apel nu a ținut seama de cele învederate și

nu a solicitat expertului să reanalizeze situația și sub acest aspect.

Cu privire la

aplicabilitatea art. 274 C. proc. civ., s-a susținut că instanța de apel a

menținut dispozițiile instanței de fond cu privire la acordarea de despăgubiri

în temeiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru diferența de suprafață de

241 m.p. (dispoziție prin care s-a propus acordarea de despăgubiri în

condițiile legii speciale și nu s-a propus respingerea acesteia), prin urmare,

s-a propus anularea în parte a dispoziției contestate.

Astfel, s-a susținut

că și raportat la acest aspect, acesta nu este în culpa procesuală.

În privința

cheltuielilor de judecată din apel, s-a susținut că soluția instanței de apel

este netemeinică și nelegală, fiind pronunțată cu interpretarea eronată a

prevederilor legale incidente.

Instanța de apel nu

și-a îndeplinit rolul activ, în conformitate cu dispozițiile art. 274 alin. (3)

C. proc. civ., coroborat cu art. 129 alin. (4) și (5), stabilind în sarcina

recurentei, cheltuielile de judecată într-un cuantum nejustificat de mare, și

anume a încuviințat acordarea acestora în cuantumul solicitat de către

reclamantă, fără a-și îndeplini rolul activ de a verifica justificarea

acestuia.

Potrivit art. 274

alin. (3) C. proc. civ., judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze

onorariile avocaților, ori de câte ori constată că sunt nepotrivit de mici sau

de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat, utilizând

ca și criterii de apreciere elemente precum valoarea pricinii,

proporționalitatea onorariului cu volumul de muncă presupus de pregătirea

apărării în cauză, determinat de complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului.

Raportat la

condițiile concrete ale prezentei cauze, s-a solicitat instanței să facă

aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. și să dispună reducerea

cuantumului onorariului pus în sarcina pârâtului cu titlu de cheltuieli de

judecată.

Ca atare, în ceea ce

privește cuantumul cheltuielilor de judecată la care instanța de fond a

obligat, este de observat că acestea au fost admise fără nici o cenzură, în

totală contradicție cu prevederile deciziei nr. 492 din 8 iunie 2006 a Curții Constituționale, care dispune ca cenzurarea onorariului avocațial este cu atât mai

necesară cu cât onorariul avocațial urmează a fi suportat de partea potrivnică.

Prin necenzurarea

onorariului de avocat în această etapă procesuală a fost încălcat dreptul la

acces la justiție, în sensul dispozițiilor art. 6 din C.E.D.O., prin raportare

la art. 20 alin. (2) din Constituția României, fiind astfel expuși atitudinii

abuzive a creditorului.

În sensul celor

arătate este și jurisprudența C.E.D.O., care, investită fiind cu soluționarea

pretențiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și

onorariile avocațiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în

măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute

în limita unui cuantum rezonabil.

Recursul este

nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Nu poate

fi reținută nici o critică de nelegalitate pe temeiul dispozițiilor art. 304

pct. 9 C. proc. civ., în ceea ce privește incidența în cauză a art. 26 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, respectiv a art. 7 alin. (2) și (3) din Legea nr.

10/2001, republicată, întrucât circumstanțele particulare ale procesului

pendinte, tocmai în considerarea acestor dispoziții de principiu, au impus

soluția conferită de dispozițiile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

potrivit cărora,

în

cazul în care construcțiile expropriate au fost integral demolate și lucrările

pentru care s-a dispus exproprierea ocupa terenul parțial, persoana

îndreptățita poate obține restituirea în natură a părții de teren rămase

liberă, pentru cea ocupata de construcții noi, autorizate, cea afectată

servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților

urbane și rurale, măsurile reparatorii stabilindu-se în echivalent.

Instanțele

fondului au constatat prioritar că lucrările pentru care s-a dispus

exproprierea nu ocupă funcțional întregul teren afectat, pentru a fi incidente

în cauză prevederile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, ci din suprafața

de teren expropriată de 431 m.p., doar suprafața de 241 m.p. teren este

afectată de lucrările pentru care s-a dispus exproprierea, iar suprafața de 190

m.p. teren este liberă, se află deja în folosința reclamantei, nu este ocupată

de construcții noi, autorizate, și nu este afectată servituților legale sau

altor amenajări de utilitate publica, astfel încât poate fi restituită în

natură.

Faptul că Legea nr.

10/2001, republicată, instituie o procedură administrativă obligatorie, în

cadrul căreia, P.M. Cluj-Napoca are obligația de a soluționa pe fond

notificarea sub toate aspectele, respectiv posibilitatea legală de a alege

modalitatea de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent, nu înseamnă că

soluția propusă nu poate fi cenzurată în căile de atac speciale prevăzute de

lege, cu toate consecințele posibile, confirmarea sau dimpotrivă reformarea

acesteia, în tot sau în parte.

Nu poate fi primită

nici critica referitoare la obiecțiunile aduse raportului de expertiză,

întrucât pentru a deveni eficientă într-o cale extraordinară de atac, critica

trebuie să respecte exigențele art. 304 C. proc. civ. și, mai mult, să se

raporteze la considerentele pe care instanța inferioară le-a avut în vedere

atunci când a dispus o anumită soluție procedurală, fiind irelevant așadar

simplul fapt al formulării lor.

În

privința criticii referitoare la aplicabilitatea art. 274 C. proc. civ., Înalta

Curte o apreciază, ca nefondată, întrucât, sub aspectul culpei procesuale, s-a

reținut corect că plângerea reclamantei a fost admisă în întregime, în

contextul în care în apărare, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii ca

nefondată.

Chiar dacă potrivit

art. 274 alin. (3) C. proc. civ., judecătorii au dreptul să mărească sau să

micșoreze onorariile avocaților, importante fiind criteriile referitoare la

valoarea pricinii, proporționalitatea onorariului cu volumul de muncă presupus

de pregătirea apărării în cauză, determinat de complexitatea, dificultatea sau

noutatea litigiului, circumstanțele cauzei pendinte au îndreptățit instanțele

anterioare să aprecieze că aceste cheltuieli au fost justificate în condițiile

legii și sunt rezonabile, situație care corespunde chiar și exigențelor art. 6

din C.E.D.O., prin raportare la art. 20 alin. (2) din Constituția României.

Pentru toate aceste

considerente de fapt și de drept, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul pârâtului, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul P.M. Cluj-Napoca împotriva deciziei nr.

112/ A din 17 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și

asigurări sociale, pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 martie 2012.