ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1867/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 966 din 12 noiembrie 2010, Tribunalul Cluj a admis plângerea reclamantei M.S., în contradictoriu cu pârâții P.M. Cluj-Napoca și M. Cluj-Napoca, a anulat în parte dispoziția nr. 1740/2010 și a dispus restituirea în natură a terenului în suprafață de 190 m.p., identificat prin raportul de expertiză efectuat de ing. V.V., a menținut prevederile referitoare la acordarea de despăgubiri în temeiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru diferența de suprafață de 241 m.p., a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2690 lei. În fapt, s-a reținut că terenul în litigiu a fost expropriat în baza Decretului nr. 110/1972, de la antecesoarea reclamantei, C.N.

S-a reținut că îndreptățirea reclamantei la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, în calitate de moștenitoare a fostului proprietar, nu a fost contestată. Raportului de expertiză extrajudiciară a constatat că terenul expropriat a fost în suprafață de 431 m.p., dintr-o suprafață totală de 651 m.p., fiind înscris în CF nr. 21670 Cluj. Pe diferența de teren neexpropriată este proprietară reclamanta, cu titlul de moștenire. Din suprafața expropriată, există o suprafață de teren de 190 m.p., neocupată de construcții, ce poate fi restituită în natură, Restituirea se impune cu atât mai mult cu cât această suprafață poate fi alipită parcelei deținute, cu titlu de proprietate, de către reclamantă.

Pârâții nu au contestat concluziile raportului de expertiză sub aspectul identificării și a stabilirii suprafeței libere, solicitând doar o reverificare a limitelor de proprietate față de imobilele învecinate. Instanța a apreciat că această reverificare a limitelor proprietății nu mai este necesară, întrucât terenul ce se propune a fi restituit reclamantei este în folosința acesteia, prin urmare, acesta nu stânjenește folosința imobilelor învecinate. În drept, au fost avute în vedere dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. În temeiul art. 274 C. proc. civ., instanța a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariu avocațial în cuantum de 2690 lei. Prin decizia civilă nr. 112/ A din 17 februarie 2011, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, a admis în parte apelul pârâtului P.M.

Cluj - Napoca, a schimbat în parte sentința, cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată, stabilit la suma de 2490 lei, în loc de 2690 lei, a menținut restul dispozițiilor sentinței, a obligat apelantul să plătească intimatei suma de 1500 lei cheltuieli de judecată în apel. S-a reținut că, prin dispoziția nr. 9014 din 01 octombrie 2007 a P.M. Cluj-Napoca, s-a propus acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, având în vedere despăgubirile primite la expropriere pentru terenul revendicat înscris în C.F. nr. 21670, cu nr. top. 21585/113/2, situat în str. Batozei, în favoarea reclamantei.

Prin dispoziția nr. 1740 din 18 martie 2010, s-a modificat art. 1 al dispoziției nr. 9014 din 01 octombrie 2007, în sensul că s-a propus acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pentru terenul revendicat înscris în C.F. nr. 21670 cu nr. top. 21585/113/2 în suprafață de 431 m.p., situat în Cluj-Napoca str. Batozei, în favoarea reclamantei. Conform C.F. nr. 21670 Cluj asupra imobilului de sub A+1, nr. top. 21585/113, loc de casă la „D.G.”’, în suprafață de 651 m.p.., a fost înscris sub B.2 dreptul de proprietate în favoarea proprietarei tabulare C.N., cu titlu de cumpărare prin încheierea de C.F.

nr. 6672 din 21 decembrie 1956. Ulterior, în baza Decretului nr. 110/1972, imobilul de sub A+1 s-a dezlipit din această C.F. și s-a împărțit în felul următor: imobilul cu nr. top. nou 21585/113/1, teren în suprafață de 220 m.p. s-a reînscris în această C.F. sub A+2, în favoarea vechiului proprietar, iar imobilul cu nr. top. nou 21585/113/2, teren în suprafață de 431 m.p., s-a transcris în C.F. nr. 29977 nou înființată, în favoarea S.R. Fosta proprietară tabulară C.N., prin notificările expediate sub nr. 427 din 12 februarie 2002 și nr. 468 din 13 februarie 2002, a solicitat restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri pentru terenul expropriat. C.N. a decedat la data de 21 noiembrie 2003, iar reclamanta M.S.

este moștenitoarea acesteia, în calitate de fiică, așa cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 8 din 15 martie 2004. Potrivit raportului de expertiză extrajudiciară a rezultat că din suprafața totală de teren, expropriată de S.R. prin Decretul nr. 110/1972, de 431 m.p., terenul efectiv ocupat de stat este de 241 m.p., astfel încât există o suprafață de 190 m.p. teren care, deși a fost expropriat, nu este ocupat de construcții, fiind liber și putând fi restituit în natură. Acest teren este deja în folosința exclusivă a reclamantei, fiind îngrădit, astfel că nu stânjenește folosința proprietarilor din blocul de locuințe R 6-7, învecinat, existând o distanță suficientă până la bloc. Contrar susținerilor pârâtului apelant, acesta nu a contestat concluziile raportului de expertiză tehnică extrajudiciară sub aspectul identificării și a stabilirii suprafeței libere, ci a solicitat doar o verificare a limitelor de proprietate față de imobilele învecinate.

Critica pârâtului apelant referitoare la faptul că terenul de 190 mp. se află într-o zonă sistematizată, astfel încât nu poate fi restituit în natură, nu poate fi primită, întrucât în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, în cazul în care construcțiile expropriate au fost integral demolate și lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupa terenul parțial, persoana îndreptățită poate obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, pentru cea ocupată de construcții noi, autorizate, cea afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii stabilindu-se în echivalent.

Așa cum s-a arătat, lucrările pentru care s-a dispus exproprierea nu ocupă funcțional întregul teren afectat, pentru a fi incidente în cauză prevederile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, ci din suprafața de teren expropriată de 431 m.p., doar suprafața de 241 m.p. teren este afectată de lucrările pentru care s-a dispus exproprierea, iar suprafața de 190 m.p. teren este liberă, se află deja în folosința reclamantei, nu este ocupată de construcții noi, autorizate, și nu este afectată servituților legale sau altor amenajări de utilitate publica, astfel încât poate fi restituită în natură.

S-a apreciat că motivul de apel referitor la modul de acordare a cheltuielilor de judecată este parțial întemeiat, întrucât reclamanta a dovedit cuantumul acestora, astfel: prin chitanța nr. 197 din 21 aprilie 2010 - 500 lei, prin chitanța nr. 207 din 01 iunie 2010 - 700 lei, prin chitanța nr. 213 din 16 iunie 2010 - 300 lei, reprezentând onorariul avocațial, iar prin chitanța nr. 0200373 din 31 august 2010 - 990 lei, reprezentând onorariul cuvenit expertului V.V., în total suma de 2490 lei, în loc de 2690 lei, cât în mod greșit a stabilit instanța de fond. Susținerea pârâtului privitoare la faptul că instanța de fond nu a dat dovadă de rol activ și nu a apreciat incidența în cauză a prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., nu poate fi reținută, întrucât atât onorariul avocațial, cât și onorariul cuvenit expertului, astfel cum acestea au fost dovedite de reclamantă în conformitate cu art. 1169 C. proc. civ., sunt proporționale cu valoarea pricinii, cu complexitatea litigiului, precum și cu volumul de muncă al avocatului și al expertului numit în cauză și reprezintă cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil. Critica pârâtului apelant referitoare la faptul că nu este în culpă procesuală, deoarece tribunalul a dispus doar anularea în parte a dispoziției nr. 1740 din 18 martie 2010, nu poate fi primită, întrucât plângerea reclamantei a fost admisă în întregime, așa cum a fost formulată, iar prin întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea în întregime a acțiunii, ca nefondată, astfel încât culpa sa procesuală este mai mult decât evidentă, fiind partea care a pierdut procesul.

În conformitate cu prevederile art. 274 C. proc. civ., Curtea a obligat apelantul P.M. Cluj-Napoca, aflat în culpă procesuală, să plătească intimatei suma de 1500 lei, cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariul avocațial. Împotriva deciziei instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 16 mai 2011, pârâtul P.M. Cluj-Napoca, prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte: S-a susținut că soluția instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea și interpretarea eronată a prevederilor legale incidente în cauză.

Conform prevederilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea investită cu soluționarea notificării este obligat să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situația în care măsura compensării nu este posibilă sau nu este acceptată de persoana îndreptățită. Legea nr. 10/2001, republicată, instituie o procedură administrativă obligatorie, în cadrul căreia, P.M. Cluj-Napoca are obligația de a soluționa pe fond notificarea sub toate aspectele, respectiv posibilitatea legală de a alege modalitatea de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 7 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, „..dacă restituirea în natură nu este posibilă potrivit prezentei legi .. persoanele îndreptățite beneficiază de măsuri reparatorii în echivalent”. În cauza dedusă judecății s-au formulat obiecțiuni, prin care s-a susținut că expertul a omis să coteze poziția noii limite de proprietate față de fațada blocului din str. Bucium. În mod greșit instanța de apel nu a ținut seama de cele învederate și nu a solicitat expertului să reanalizeze situația și sub acest aspect. Cu privire la aplicabilitatea art. 274 C. proc. civ., s-a susținut că instanța de apel a menținut dispozițiile instanței de fond cu privire la acordarea de despăgubiri în temeiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru diferența de suprafață de 241 m.p.

(dispoziție prin care s-a propus acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale și nu s-a propus respingerea acesteia), prin urmare, s-a propus anularea în parte a dispoziției contestate. Astfel, s-a susținut că și raportat la acest aspect, acesta nu este în culpa procesuală. În privința cheltuielilor de judecată din apel, s-a susținut că soluția instanței de apel este netemeinică și nelegală, fiind pronunțată cu interpretarea eronată a prevederilor legale incidente. Instanța de apel nu și-a îndeplinit rolul activ, în conformitate cu dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., coroborat cu art. 129 alin. (4) și (5), stabilind în sarcina recurentei, cheltuielile de judecată într-un cuantum nejustificat de mare, și anume a încuviințat acordarea acestora în cuantumul solicitat de către reclamantă, fără a-și îndeplini rolul activ de a verifica justificarea acestuia.

Potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ., judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, ori de câte ori constată că sunt nepotrivit de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat, utilizând ca și criterii de apreciere elemente precum valoarea pricinii, proporționalitatea onorariului cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză, determinat de complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului. Raportat la condițiile concrete ale prezentei cauze, s-a solicitat instanței să facă aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. și să dispună reducerea cuantumului onorariului pus în sarcina pârâtului cu titlu de cheltuieli de judecată.

Ca atare, în ceea ce privește cuantumul cheltuielilor de judecată la care instanța de fond a obligat, este de observat că acestea au fost admise fără nici o cenzură, în totală contradicție cu prevederile deciziei nr. 492 din 8 iunie 2006 a Curții Constituționale, care dispune ca cenzurarea onorariului avocațial este cu atât mai necesară cu cât onorariul avocațial urmează a fi suportat de partea potrivnică. Prin necenzurarea onorariului de avocat în această etapă procesuală a fost încălcat dreptul la acces la justiție, în sensul dispozițiilor art. 6 din C.E.D.O., prin raportare la art. 20 alin. (2) din Constituția României, fiind astfel expuși atitudinii abuzive a creditorului.

În sensul celor arătate este și jurisprudența C.E.D.O., care, investită fiind cu soluționarea pretențiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil. Recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează: Nu poate fi reținută nici o critică de nelegalitate pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., în ceea ce privește incidența în cauză a art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, respectiv a art. 7 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, întrucât circumstanțele particulare ale procesului pendinte, tocmai în considerarea acestor dispoziții de principiu, au impus soluția conferită de dispozițiile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, în cazul în care construcțiile expropriate au fost integral demolate și lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupa terenul parțial, persoana îndreptățita poate obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, pentru cea ocupata de construcții noi, autorizate, cea afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii stabilindu-se în echivalent.

Instanțele fondului au constatat prioritar că lucrările pentru care s-a dispus exproprierea nu ocupă funcțional întregul teren afectat, pentru a fi incidente în cauză prevederile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, ci din suprafața de teren expropriată de 431 m.p., doar suprafața de 241 m.p. teren este afectată de lucrările pentru care s-a dispus exproprierea, iar suprafața de 190 m.p. teren este liberă, se află deja în folosința reclamantei, nu este ocupată de construcții noi, autorizate, și nu este afectată servituților legale sau altor amenajări de utilitate publica, astfel încât poate fi restituită în natură. Faptul că Legea nr. 10/2001, republicată, instituie o procedură administrativă obligatorie, în cadrul căreia, P.M.

Cluj-Napoca are obligația de a soluționa pe fond notificarea sub toate aspectele, respectiv posibilitatea legală de a alege modalitatea de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent, nu înseamnă că soluția propusă nu poate fi cenzurată în căile de atac speciale prevăzute de lege, cu toate consecințele posibile, confirmarea sau dimpotrivă reformarea acesteia, în tot sau în parte. Nu poate fi primită nici critica referitoare la obiecțiunile aduse raportului de expertiză, întrucât pentru a deveni eficientă într-o cale extraordinară de atac, critica trebuie să respecte exigențele art. 304 C. proc. civ. și, mai mult, să se raporteze la considerentele pe care instanța inferioară le-a avut în vedere atunci când a dispus o anumită soluție procedurală, fiind irelevant așadar simplul fapt al formulării lor.

În privința criticii referitoare la aplicabilitatea art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte o apreciază, ca nefondată, întrucât, sub aspectul culpei procesuale, s-a reținut corect că plângerea reclamantei a fost admisă în întregime, în contextul în care în apărare, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată. Chiar dacă potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ., judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, importante fiind criteriile referitoare la valoarea pricinii, proporționalitatea onorariului cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză, determinat de complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului, circumstanțele cauzei pendinte au îndreptățit instanțele anterioare să aprecieze că aceste cheltuieli au fost justificate în condițiile legii și sunt rezonabile, situație care corespunde chiar și exigențelor art. 6 din C.E.D.O., prin raportare la art. 20 alin. (2) din Constituția României.

Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul pârâtului, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul P.M. Cluj-Napoca împotriva deciziei nr. 112/ A din 17 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 martie 2012.