ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8172/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8172/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de față;

Prin Sentința civilă nr. 673 din 27 octombrie

2009 Tribunalul Cluj, secția civilă, a admis acțiunea formulată de reclamanta

B.I. în contradictoriu cu pârâții Primarul municipiului Cluj-Napoca și Statul

Român prin Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca, a dispus restituirea în

natură în favoarea reclamantei a terenului în suprafață de 944 mp din imobilul

în scris în CF Cluj X în suprafață de 2245 mp, a dispus sistarea stării de

indiviziune asupra acestui imobil, a atribuit reclamantei în compensare

suprafața de 702 mp din imobilele înscrise în CF Cluj Y și Z, iar pentru

diferența de teren nerestituită în natură în suprafață de 64 mp a stabilit

îndreptățirea reclamantei la despăgubiri bănești ținând cont de valoarea de

circulație de 125 euro/mp, condiționat de restituirea reactualizată a

despăgubirilor primite de reclamantă și antecesoarea sa la momentul

exproprierii terenului în suprafață de 1710 mp. A respins excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului Consiliul Local al municipiului

Cluj-Napoca și a respins acțiunea față de pârâtul Municipiul Cluj-Napoca.

Pârâții au fost obligați la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1750 RON

către reclamantă.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut calitatea de persoană îndreptățită a

reclamantei, precum și faptul că din expertiza topografică administrată în

cauză a rezultat că suprafața de 943 mp din imobilul în scris inițial în CF XX

Cluj estre liberă și poate fi restituită în natură. Pentru terenurile ce nu au

putut fi restituite în natură a reținut că în speță s-a făcut dovada deținerii

de către pârâți a unor suprafețe libere și disponibile ce pot fi acordate în

compensare. Pentru terenul de 64 mp a stabilit că nu se poate acorda un alt bun

în compensare, astfel încât pentru această suprafață se vor stabili despăgubiri

bănești.

Împotriva acestei

hotărâri, în termen legal, au declarat apel pârâții Primarul municipiului

Cluj-Napoca și Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca, ce a fost admis

prin Decizia civilă nr. 16/A din 20 ianuarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția

civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Admițând

apelul, Curtea a schimbat în parte sentința atacată în sensul că a dispus

restituirea în natură în favoarea reclamantei a terenului în suprafață de 836

mp conform variantei I A din raportul de expertiză întocmit și completat de

expertul M.M.T. și a stabilit dreptul reclamantei la măsuri reparatorii în

echivalent constând în despăgubiri bănești pentru diferența de teren de 644,4

mp, ce nu poate fi restituită în natură, ținând cont de valoarea de circulație

a terenului de 125 euro/mp. A menținut restul dispozițiilor sentinței și a

obligat apelanții-pârâți la 2150 RON cheltuieli de judecată parțiale în apel,

către reclamantă.

Pentru a decide

astfel, Curtea a reținut aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 1 alin.

(1), art. 7 alin. (1) și art. 9 din Legea nr. 10/2001, care instituie regula

restituirii în natură a imobilelor preluate în mod abuziv, a dispozițiilor art.

4 cu referire la calitatea reclamantei B.I. de unică moștenitoare a autoarei

sale I.B., a dispozițiilor art. 11 și 12 din Legea nr. 10/2001 și ale art. 10.3

din H.G. nr. 250/2007. De asemenea, a reținut că reclamanta este îndreptățită

la restituirea în natură numai a suprafeței de 836 mp, așa cum a fost

identificată prin raportul de expertiză, conform cotei sale de proprietate de

½ din imobil, ținând seama și de suprafața de teren înstrăinată unor

terți, vânzare ce a fost validată prin Sentința civilă nr. 8597/2001 a

Judecătoriei Cluj-Napoca. Pentru diferența de teren de 644,4 mp a constatat că

reclamantei nu i se poate atribui teren în compensare, deoarece la nivelul

Municipiului Cluj-Napoca nu există bunuri ori servicii susceptibile de a fi

oferite în compensare.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, au declarat recurs atât reclamanta, cât și pârâții

Primarul municipiului Cluj-Napoca, Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca

și Municipiul Cluj-Napoca.

Prin recursul său,

reclamanta a solicitat modificarea în parte a deciziei recurate în sensul

acordării în compensare a terenului de 702 mp, potrivit identificării făcute la

instanța de fond de expert F.F. A invocat motivul de nelegalitate prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea

recursului a susținut că terenul solicitat a fi atribuit în compensare este

proprietatea Statului Român reprezentat prin Consiliul Local al municipiului

Cluj-Napoca, este liber de construcții și servituți legale, nefiind afectat de

planuri de sistematizare, astfel că este obligatorie aplicarea dispozițiilor

art. 26 din Legea nr. 10/2001. În mod greșit instanța de apel a ținut cont de o

adresă emisă de Primăria Cluj-Napoca, deși nu este parte în dosar. Cum

notificarea a fost soluționată de instanță, aceasta este îndreptățită să

identifice bunuri sau servicii posibile de acordat în compensare, cu atât mai

mult cu cât s-a făcut dovada existenței unui amplasament alipit de terenul

revendicat, care are aceleași caracteristici și asupra căruia nu s-a făcut

niciun act de administrare până în prezent. Unitatea administrativ-teritorială

are obligația de a identifica imobilele libere ce pot fi oferite în compensare,

iar instanța trebuie să cenzureze neîndeplinirea acestei obligații legale,

nefiind vorba despre o obligație de mijloace, ci de una de rezultat.

Pârâții, formulând

două cereri de recurs cu conținut identic, au solicitat modificarea deciziei

atacate, admiterea în întregime a apelului și respingerea acțiunii introduse de

reclamantă. Recursurile pârâților nu au fost motivate în drept.

În motivarea

acestora, au susținut că în mod greșit instanța de apel a reținut că terenul de

836 mp este liber, deoarece se află într-o zonă total sistematizată, iar

parcela de 733 mp din suprafața revendicată este ocupată de construcții,

trotuare, alei și spațiu verde aferente blocurilor de locuințe, astfel încât nu

poate fi restituită în natură. De asemenea, au susținut că în cauză sunt

aplicabile dispozițiile O.U.G. nr. 114/2007 referitoare la normele de protecție

a mediului. De asemenea, au criticat decizia atacată sub aspectul greșitei

obligări la plata cheltuielilor de judecată, în absența unei culpe procesuale.

Analizând recursurile

în limitele criticilor formulate, ce pot fi circumscrise motivului de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că

acestea sunt nefondate, urmând a le respinge,pentru considerentele ce succed:

În aplicarea

dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., analizând cu prioritate

excepția nulității recursurilor declarate de pârâți, invocată de reclamantă,

Înalta Curte va dispune respingerea acesteia.

Potrivit art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea

nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea lor.

Art. 306 alin. (3)

prevede că indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea

recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul

din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Analizând criticile

formulate de recurenții-pârâți, chiar dacă acestea nu au fost motivate în

drept, Înalta Curte constată că ele vizează greșita aplicare a dispozițiilor

art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, a dispozițiilor O.U.G. nr. 114/2007,

respectiv ale art. 274 C. proc. civ., ceea ce atrage incidența motivului de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recursul reclamantei

se va privi ca nefondat, pentru următoarele argumente:

Critica referitoare

la greșita aplicare a dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001, față de

neacordarea în compensare a terenului de 702 mp, în temeiul unui înscris

emanând de la o instituție care nu este parte în proces, nu poate fi primită.

Art. 26 din Legea nr.

10/2001 stabilește obligația deținătorului imobilului sau a entității învestite

cu soluționarea notificării să acorde persoanei îndreptățite în compensare

bunuri sau servicii, sau să propună acordarea de despăgubiri în condițiile

legii speciale, dacă restituirea în natură nu este posibilă.

Recurenta-reclamantă

critică, în fapt, o probă în raport de care s-a stabilit situația de fapt, respectiv

faptul că nu există terenuri ce pot fi date în compensare.

Pentru verificarea

legalității deciziei recurate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportat

la art. 26 din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte are în vedere situația de fapt

stabilită în fazele procesuale anterioare, rezultată din probele administrate,

și care nu mai poate fi reapreciată în calea de atac a recursului deoarece, în

condițiile art. 304 C. proc. civ., recursul poate fi exercitat numai pentru

motive ce țin de legalitatea hotărârii supuse controlului judiciar.

Dispozițiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ. care permiteau instanței de recurs

să cenzureze modul în care instanța de apel a interpretat probatoriul

administrat în cauză, au fost în mod expres abrogate prin art. I pct. 112 din

O.U.G. nr. 138/2000.

Prin urmare, instanța

de recurs poate doar să verifice modul în care, la situația de fapt stabilită,

instanța de apel a interpretat și aplicat normele legale incidente.

În același timp,

împrejurarea că instanța a avut în vedere un înscris ce emană de la o

instituție care nu este parte în proces, nu este de natură a atrage

nelegalitatea hotărârii astfel pronunțate.

În executarea

obligației legale de a propune acordarea de bunuri în compensare a fost

adoptată H.G. nr. 250/2007 care stabilește, în art. 1 alin. (5) din Capitolul

II că primarii sau, după caz, conducătorii entităților învestite cu

soluționarea notificărilor au obligația să afișeze lunar, în termen de cel mult

10 zile calendaristice calculate de la sfârșitul lunii precedente, la loc

vizibil, un tabel care să cuprindă bunurile disponibile și/sau, după caz,

serviciile care pot fi acordate în compensare.

Cum obligația legală

de identificare a bunurilor ce pot fi acordate în compensare revine primarului,

este firesc ca relațiile în legătură cu aceste bunuri să fie comunicate de

instituția vizată de textul de lege.

Nici critica

referitoare la faptul că existența sau inexistența la nivelul unei localități

de bunuri ce pot fi oferite în compensare trebuie cenzurată de instanța de

judecată, nu poate fi primită.

Dispozițiile art. 1

alin. (2) din Legea nr. 10/2001 stabilesc că „În cazurile în care restituirea

în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.

Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri

sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit

prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite,

sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul

stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod

abuziv.”

Acordarea în

compensare a altor bunuri sau servicii este stabilită ca o obligație a

entității învestite, însă o astfel de reparație nu depinde numai de voința

persoanei juridice notificate, ci și de existența în patrimoniul entității

respective a unor bunuri care să poată fi acordate în compensare.

Așadar, instanța de

recurs poate verifica modul în care aceste dispoziții legale au fost respectate

de instanța de apel, fără a putea cenzura modul de întocmire a tabelelor ce

cuprind bunurile ori serviciile ce pot fi oferite în compensare.

Din verificarea

actelor și lucrărilor dosarului Înalta Curte constată că Primăria municipiului

Cluj-Napoca a comunicat instanței de apel (Adresa din 30 martie 2009) că nu

deține bunuri sau servicii disponibile care să poată fi acordate în compensare

persoanelor care au depus cereri în baza Legii nr. 10/2001, atașând

procesul-verbal și anunțul afișat pentru luna martie 2010.

În raport de aceste

înscrisuri, se constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a

dispozițiilor legale invocate.

Soluționarea pe fond

a notificărilor, considerată atribut al instanței, în virtutea plenitudinii

sale de competență, prin Decizia XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție în recurs în interesul legii, nu poate însemna că instanța de

judecată are și atributul de a identifica bunurile ori serviciile ce pot fi

oferite în compensare, atâta vreme cât legea stabilește, în mod clar,

instituția căreia îi revine această obligație.

Nici criticile

formulate de recurenții-pârâți nu pot fi primite.

Mai întâi, Înalta

Curte constată că pârâtul Municipiul Cluj-Napoca nu a formulat apel împotriva

sentinței pronunțate de instanța de fond, de aceea recursul promovat de acest

pârât, omisso medio nu poate fi analizat. Cum motivele de recurs formulate sunt

însă, comune pentru toți pârâții, instanța se va referi în cuprinsul deciziei

la recursurile declarate de pârâți.

Invocând dispozițiile

art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, pârâții au susținut că terenul

restituit în natură nu este liber, fiind afectat de amenajări de utilitate

publică.

Sintagma „amenajări

de utilitate publică” este definită în dispozițiile art. 10 pct. 3 din H.G. nr.

250/2007, reprezentând acele amenajări destinate a deservi nevoile comunității,

respectiv căi de comunicație (străzi, alei, trotuare), dotări tehnico-edilitare

subterane, amenajări de spații verzi în jurul blocurilor de locuit etc.

Procedând la

verificarea existenței unor asemenea amenajări, instanța de apel a dispus

efectuarea unei expertize judiciare topografice, prin care s-a identificat o

suprafață de teren liberă, totalizând 836 mp, compusă din două parcele de 579

mp și, respectiv, 257 mp. Expertul M.M.T. a stabilit că terenul de 579 mp este

teren viran, iar suprafața de 257 mp se află în incinta folosită în prezent de

mandatarul reclamantei, fără a fi cuprinsă în actele de proprietate deținute de

acesta.

Critica referitoare

la imposibilitatea restituirii în natură este formulată în termeni generali,

fără a se afirma că acest teren ar fi necesar bunei funcționări a ansamblului

rezidențial din zonă (fapt contrazis de probele administrate). Pârâții se

mărginesc a susține că terenul se integrează în obiectivul exproprierii, pentru

care a fost preluat și că este necesar ca instanța să analizeze situația

juridică a imobilelor și în raport de O.U.G. nr. 114/2007 de modificare a

O.U.G. nr. 195/2005 și de Legea nr. 24/2007, respectiv de normele de protecție

a mediului.

Cerința motivării recursului

prevăzută de art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ. impune

indicarea concretă a dispoziției legale încălcate, precum și dezvoltarea

motivului de nelegalitate invocat. Or, recurenții-pârâți nu au înțeles să

indice în ce constă încălcarea de către instanța de apel a normelor de mediu. O

asemenea critică generică nu poate fi analizată de instanța de recurs, deoarece

echivalează cu o nemotivare a recursului.

Pentru toate aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge recursurile declarate de reclamantă și de pârâți, cu

consecința menținerii deciziei pronunțate în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

nulității recursurilor declarate de pârâți, invocată de recurenta-reclamantă.

Respinge ca nefondate

recursurile declarate de reclamanta B.I. și pârâții Primarul municipiului

Cluj-Napoca, Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca și Municipiul

Cluj-Napoca împotriva Deciziei nr. 16A din 16 ianuarie 2011 a Curții de Apel

Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 noiembrie 2011.