ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8172/2011

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de față; Prin Sentința civilă nr. 673 din 27 octombrie 2009 Tribunalul Cluj, secția civilă, a admis acțiunea formulată de reclamanta B.I.

în contradictoriu cu pârâții Primarul municipiului Cluj-Napoca și Statul Român prin Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca, a dispus restituirea în natură în favoarea reclamantei a terenului în suprafață de 944 mp din imobilul în scris în CF Cluj X în suprafață de 2245 mp, a dispus sistarea stării de indiviziune asupra acestui imobil, a atribuit reclamantei în compensare suprafața de 702 mp din imobilele înscrise în CF Cluj Y și Z, iar pentru diferența de teren nerestituită în natură în suprafață de 64 mp a stabilit îndreptățirea reclamantei la despăgubiri bănești ținând cont de valoarea de circulație de 125 euro/mp, condiționat de restituirea reactualizată a despăgubirilor primite de reclamantă și antecesoarea sa la momentul exproprierii terenului în suprafață de 1710 mp.

A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca și a respins acțiunea față de pârâtul Municipiul Cluj-Napoca. Pârâții au fost obligați la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1750 RON către reclamantă. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut calitatea de persoană îndreptățită a reclamantei, precum și faptul că din expertiza topografică administrată în cauză a rezultat că suprafața de 943 mp din imobilul în scris inițial în CF XX Cluj estre liberă și poate fi restituită în natură. Pentru terenurile ce nu au putut fi restituite în natură a reținut că în speță s-a făcut dovada deținerii de către pârâți a unor suprafețe libere și disponibile ce pot fi acordate în compensare.

Pentru terenul de 64 mp a stabilit că nu se poate acorda un alt bun în compensare, astfel încât pentru această suprafață se vor stabili despăgubiri bănești. Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat apel pârâții Primarul municipiului Cluj-Napoca și Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca, ce a fost admis prin Decizia civilă nr. 16/A din 20 ianuarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Admițând apelul, Curtea a schimbat în parte sentința atacată în sensul că a dispus restituirea în natură în favoarea reclamantei a terenului în suprafață de 836 mp conform variantei I A din raportul de expertiză întocmit și completat de expertul M.M.T.

și a stabilit dreptul reclamantei la măsuri reparatorii în echivalent constând în despăgubiri bănești pentru diferența de teren de 644,4 mp, ce nu poate fi restituită în natură, ținând cont de valoarea de circulație a terenului de 125 euro/mp. A menținut restul dispozițiilor sentinței și a obligat apelanții-pârâți la 2150 RON cheltuieli de judecată parțiale în apel, către reclamantă. Pentru a decide astfel, Curtea a reținut aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (1) și art. 9 din Legea nr. 10/2001, care instituie regula restituirii în natură a imobilelor preluate în mod abuziv, a dispozițiilor art. 4 cu referire la calitatea reclamantei B.I. de unică moștenitoare a autoarei sale I.B., a dispozițiilor art. 11 și 12 din Legea nr. 10/2001 și ale art. 10.3 din H.G.

nr. 250/2007. De asemenea, a reținut că reclamanta este îndreptățită la restituirea în natură numai a suprafeței de 836 mp, așa cum a fost identificată prin raportul de expertiză, conform cotei sale de proprietate de ½ din imobil, ținând seama și de suprafața de teren înstrăinată unor terți, vânzare ce a fost validată prin Sentința civilă nr. 8597/2001 a Judecătoriei Cluj-Napoca. Pentru diferența de teren de 644,4 mp a constatat că reclamantei nu i se poate atribui teren în compensare, deoarece la nivelul Municipiului Cluj-Napoca nu există bunuri ori servicii susceptibile de a fi oferite în compensare. Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs atât reclamanta, cât și pârâții Primarul municipiului Cluj-Napoca, Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca și Municipiul Cluj-Napoca.

Prin recursul său, reclamanta a solicitat modificarea în parte a deciziei recurate în sensul acordării în compensare a terenului de 702 mp, potrivit identificării făcute la instanța de fond de expert F.F. A invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului a susținut că terenul solicitat a fi atribuit în compensare este proprietatea Statului Român reprezentat prin Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca, este liber de construcții și servituți legale, nefiind afectat de planuri de sistematizare, astfel că este obligatorie aplicarea dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001. În mod greșit instanța de apel a ținut cont de o adresă emisă de Primăria Cluj-Napoca, deși nu este parte în dosar.

Cum notificarea a fost soluționată de instanță, aceasta este îndreptățită să identifice bunuri sau servicii posibile de acordat în compensare, cu atât mai mult cu cât s-a făcut dovada existenței unui amplasament alipit de terenul revendicat, care are aceleași caracteristici și asupra căruia nu s-a făcut niciun act de administrare până în prezent. Unitatea administrativ-teritorială are obligația de a identifica imobilele libere ce pot fi oferite în compensare, iar instanța trebuie să cenzureze neîndeplinirea acestei obligații legale, nefiind vorba despre o obligație de mijloace, ci de una de rezultat. Pârâții, formulând două cereri de recurs cu conținut identic, au solicitat modificarea deciziei atacate, admiterea în întregime a apelului și respingerea acțiunii introduse de reclamantă.

Recursurile pârâților nu au fost motivate în drept. În motivarea acestora, au susținut că în mod greșit instanța de apel a reținut că terenul de 836 mp este liber, deoarece se află într-o zonă total sistematizată, iar parcela de 733 mp din suprafața revendicată este ocupată de construcții, trotuare, alei și spațiu verde aferente blocurilor de locuințe, astfel încât nu poate fi restituită în natură. De asemenea, au susținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile O.U.G. nr. 114/2007 referitoare la normele de protecție a mediului. De asemenea, au criticat decizia atacată sub aspectul greșitei obligări la plata cheltuielilor de judecată, în absența unei culpe procesuale. Analizând recursurile în limitele criticilor formulate, ce pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, urmând a le respinge,pentru considerentele ce succed: În aplicarea dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., analizând cu prioritate excepția nulității recursurilor declarate de pârâți, invocată de reclamantă, Înalta Curte va dispune respingerea acesteia. Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea lor. Art. 306 alin. (3) prevede că indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. Analizând criticile formulate de recurenții-pârâți, chiar dacă acestea nu au fost motivate în drept, Înalta Curte constată că ele vizează greșita aplicare a dispozițiilor art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, a dispozițiilor O.U.G. nr. 114/2007, respectiv ale art. 274 C. proc. civ., ceea ce atrage incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recursul reclamantei se va privi ca nefondat, pentru următoarele argumente: Critica referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001, față de neacordarea în compensare a terenului de 702 mp, în temeiul unui înscris emanând de la o instituție care nu este parte în proces, nu poate fi primită.

Art. 26 din Legea nr. 10/2001 stabilește obligația deținătorului imobilului sau a entității învestite cu soluționarea notificării să acorde persoanei îndreptățite în compensare bunuri sau servicii, sau să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale, dacă restituirea în natură nu este posibilă. Recurenta-reclamantă critică, în fapt, o probă în raport de care s-a stabilit situația de fapt, respectiv faptul că nu există terenuri ce pot fi date în compensare. Pentru verificarea legalității deciziei recurate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la art. 26 din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte are în vedere situația de fapt stabilită în fazele procesuale anterioare, rezultată din probele administrate, și care nu mai poate fi reapreciată în calea de atac a recursului deoarece, în condițiile art. 304 C. proc.

civ., recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce țin de legalitatea hotărârii supuse controlului judiciar. Dispozițiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ. care permiteau instanței de recurs să cenzureze modul în care instanța de apel a interpretat probatoriul administrat în cauză, au fost în mod expres abrogate prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. Prin urmare, instanța de recurs poate doar să verifice modul în care, la situația de fapt stabilită, instanța de apel a interpretat și aplicat normele legale incidente. În același timp, împrejurarea că instanța a avut în vedere un înscris ce emană de la o instituție care nu este parte în proces, nu este de natură a atrage nelegalitatea hotărârii astfel pronunțate.

În executarea obligației legale de a propune acordarea de bunuri în compensare a fost adoptată H.G. nr. 250/2007 care stabilește, în art. 1 alin. (5) din Capitolul II că primarii sau, după caz, conducătorii entităților învestite cu soluționarea notificărilor au obligația să afișeze lunar, în termen de cel mult 10 zile calendaristice calculate de la sfârșitul lunii precedente, la loc vizibil, un tabel care să cuprindă bunurile disponibile și/sau, după caz, serviciile care pot fi acordate în compensare. Cum obligația legală de identificare a bunurilor ce pot fi acordate în compensare revine primarului, este firesc ca relațiile în legătură cu aceste bunuri să fie comunicate de instituția vizată de textul de lege.

Nici critica referitoare la faptul că existența sau inexistența la nivelul unei localități de bunuri ce pot fi oferite în compensare trebuie cenzurată de instanța de judecată, nu poate fi primită. Dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 stabilesc că „În cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.

Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.” Acordarea în compensare a altor bunuri sau servicii este stabilită ca o obligație a entității învestite, însă o astfel de reparație nu depinde numai de voința persoanei juridice notificate, ci și de existența în patrimoniul entității respective a unor bunuri care să poată fi acordate în compensare. Așadar, instanța de recurs poate verifica modul în care aceste dispoziții legale au fost respectate de instanța de apel, fără a putea cenzura modul de întocmire a tabelelor ce cuprind bunurile ori serviciile ce pot fi oferite în compensare.

Din verificarea actelor și lucrărilor dosarului Înalta Curte constată că Primăria municipiului Cluj-Napoca a comunicat instanței de apel (Adresa din 30 martie 2009) că nu deține bunuri sau servicii disponibile care să poată fi acordate în compensare persoanelor care au depus cereri în baza Legii nr. 10/2001, atașând procesul-verbal și anunțul afișat pentru luna martie 2010. În raport de aceste înscrisuri, se constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale invocate. Soluționarea pe fond a notificărilor, considerată atribut al instanței, în virtutea plenitudinii sale de competență, prin Decizia XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, nu poate însemna că instanța de judecată are și atributul de a identifica bunurile ori serviciile ce pot fi oferite în compensare, atâta vreme cât legea stabilește, în mod clar, instituția căreia îi revine această obligație.

Nici criticile formulate de recurenții-pârâți nu pot fi primite. Mai întâi, Înalta Curte constată că pârâtul Municipiul Cluj-Napoca nu a formulat apel împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond, de aceea recursul promovat de acest pârât, omisso medio nu poate fi analizat. Cum motivele de recurs formulate sunt însă, comune pentru toți pârâții, instanța se va referi în cuprinsul deciziei la recursurile declarate de pârâți. Invocând dispozițiile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, pârâții au susținut că terenul restituit în natură nu este liber, fiind afectat de amenajări de utilitate publică. Sintagma „amenajări de utilitate publică” este definită în dispozițiile art. 10 pct. 3 din H.G.

nr. 250/2007, reprezentând acele amenajări destinate a deservi nevoile comunității, respectiv căi de comunicație (străzi, alei, trotuare), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi în jurul blocurilor de locuit etc. Procedând la verificarea existenței unor asemenea amenajări, instanța de apel a dispus efectuarea unei expertize judiciare topografice, prin care s-a identificat o suprafață de teren liberă, totalizând 836 mp, compusă din două parcele de 579 mp și, respectiv, 257 mp. Expertul M.M.T. a stabilit că terenul de 579 mp este teren viran, iar suprafața de 257 mp se află în incinta folosită în prezent de mandatarul reclamantei, fără a fi cuprinsă în actele de proprietate deținute de acesta.

Critica referitoare la imposibilitatea restituirii în natură este formulată în termeni generali, fără a se afirma că acest teren ar fi necesar bunei funcționări a ansamblului rezidențial din zonă (fapt contrazis de probele administrate). Pârâții se mărginesc a susține că terenul se integrează în obiectivul exproprierii, pentru care a fost preluat și că este necesar ca instanța să analizeze situația juridică a imobilelor și în raport de O.U.G. nr. 114/2007 de modificare a O.U.G. nr. 195/2005 și de Legea nr. 24/2007, respectiv de normele de protecție a mediului. Cerința motivării recursului prevăzută de art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. impune indicarea concretă a dispoziției legale încălcate, precum și dezvoltarea motivului de nelegalitate invocat.

Or, recurenții-pârâți nu au înțeles să indice în ce constă încălcarea de către instanța de apel a normelor de mediu. O asemenea critică generică nu poate fi analizată de instanța de recurs, deoarece echivalează cu o nemotivare a recursului. Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de reclamantă și de pârâți, cu consecința menținerii deciziei pronunțate în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursurilor declarate de pârâți, invocată de recurenta-reclamantă. Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta B.I. și pârâții Primarul municipiului Cluj-Napoca, Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca și Municipiul Cluj-Napoca împotriva Deciziei nr. 16A din 16 ianuarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 noiembrie 2011.