ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7460/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7460/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

16

iulie

2008, reclamantele

Ț.L. și G.A. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Cluj-Napoca, prin

primar, solicitând instanței să constate că au fost expropriate în fapt pentru

terenul în suprafață de 248 m.p., situat în municipiul Cluj Napoca, str. C.I.H.

din C.F. Cluj și să fie obligat pârâtul la plata unor despăgubiri în sumă de

900.650 RON, echivalentul în RON a sumei de 250.000 euro. Cererea a fost

precizată ulterior, solicitându-se suma de 907.700 RON, respectiv întabularea

dreptului de proprietate în favoarea pârâtului.

P

rin sentința civilă nr. 247

din 22 aprilie 2009, Tribunalului Cluj a admis cererea și a obligat pârâtul să le

plătească, reclamantelor, suma de 907.700 RON, cu titlul de despăgubiri civile.

Prin decizia civilă nr. 278 A din 04

noiembrie 2009, Curtea de Apel Cluj a admis apelurile pârâtului și Parchetului de

pe lângă Tribunalul Cluj, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare,

pe motiv că instanța nu s-a pronunțat asupra exproprierii de fapt a imobilului.

Prin sentința civilă nr. 405 din 04 mai 2010,

Tribunalul Cluj a admis acțiunea completată a reclamantelor, a dispus înscrierea

în C.F. Cluj-Napoca, a dreptului de proprietate în favoarea Municipiului Cluj-Napoca,

cu titlu de expropriere, a obligat pârâtul să plătească, reclamantelor, suma de

907.700 RON, cu titlu de despăgubiri.

În fapt, s-a reținut că reclamantele sunt coproprietare

asupra terenului în suprafață de 248 mp, dreptul lor fiind înscris în C.F. Cluj,

dreptul fiindu-le recunoscut în calitatea lor de moștenitoare a fostei proprietare

tabulare, P.A., conform deciziei civile nr. 967 din 05 februarie 2007 a Înalte Curți

de Casație și Justiție, respectiv deciziei civile nr. 839/A din 03 noiembrie 2005

a Curții de Apel Cluj, prin care s-a dispus restituirea în natură către reclamante

a terenului, imobilul având destinația de alei și spații verzi.

Potrivit certificatului de urbanism din 30

mai 2008, s-a reținut că terenul în litigiu se află situat în perimetrul de protecție

a valorilor istorice și arhitectural-urbanistice, fiind interzisă orice schimbare

a destinației actuale.

În drept, s-a avut în vedere jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului - în esență, instanța de contencios european

a statuat că pentru a determina dacă a avut loc o privare de bunuri conform celei

de-a doua teze din primul alin. al art. 1 din Protocolul nr. 1, trebuie să se examineze

dacă s-a realizat deposedarea sau exproprierea formală, respectiv să se analizeze

realitatea situației litigioase; întrucât Convenția Europeană a Drepturilor Omului

vizează protejarea unor drepturi „concrete și efective”, s-a apreciat că este important

să se analizeze dacă această situație echivalează cu o expropriere de fapt - Hotărârea

din 23 septembrie 1982, pronunțată în Cauza Sporrong și Lönnroth împotriva Suediei.

Curtea a statuat totodată că art. 1 din Protocolul

nr. 1 presupune ca o ingerință a autorității publice în exercițiul dreptului la

respectarea bunurilor să fie legală, cea de-a doua teza a primului alin. din acest

articol neautorizând privarea de proprietate decât „in condițiile prevăzute de lege”

- Hotărârea nr. 31.107/1996, pronunțată în Cauza Iatridis împotriva Greciei.

Rezultă așadar că necesitatea de a analiza

dacă s-a păstrat un echilibru just intre cerințele de interes general ale comunității

și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale individului nu poate avea

loc decât dacă se dovedește că ingerința litigioasă a respectat principiul legalității

și nu a fost arbitrară.

În cauza dedusă judecății, s-a reținut că reclamantele

au pierdut posesia și folosința terenului, atribute esențiale ale dreptului de proprietate,

astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar - certificatul de urbanism

din 30 mai 2008 emis de către Primăria Municipiului Cluj Napoca.

În temeiul acestor considerente de fapt și

de drept, s-a apreciat că în absenta unui act formal de expropriere, situația reclamantelor

nu poate fi considerată „previzibilă” și corespunzătoare cerinței „principiului

securității juridice”. Situația în cauza de față a permis autorităților să tragă

foloase din ocuparea terenului, cu neglijarea regulilor ce guvernează exproprierea

- Constituția din 1991 și, în special, Legea nr. 33/1994 - fără a pune în prealabil

o indemnizație la dispoziția reclamantelor.

Prin decizia civilă nr. 257 A din 01

octombrie 2010, Curtea de Apel Cluj a admis apelul pârâtului, a schimbat în tot

sentința, în sensul respingerii acțiunii reclamantelor.

S-a reținut că reclamantele au dobândit dreptul

de proprietate asupra terenului în suprafață de 248 mp, în baza unei hotărâri judecătorești

irevocabile, raportul de expertiză efectuat în fața primei instanțe relevând faptul

că terenul în litigiu se află în intravilanul municipiului Cluj-Napoca, str. C.I.H.,

identificat, comasată cu alte 5 parcele într-un teren, având destinația aRON și

spații verzi în suprafață de 2144 mp. Din cuprinsul extrasului CF nr. 32347 Cluj-Napoca,

reiese că cele 6 parcele, între care și cea cu nr. top 10929/8, au fost comasate,

iar intabularea dreptului de proprietate în favoarea statului s-a dispus în anul

1975.

La data demarării procesului de către reclamante

- 30.06.2003 - terenul în litigiu avea deja destinația de aRON și spații verzi.

Imobilul și-a păstrat această destinație pe tot parcursul derulării litigiului,

precum și la momentul punerii reclamantelor în posesie, în baza protocolului de

predare-primire întocmit la data de 15.02.2008, semnat de către reclamante fără

obiecțiuni, având și în prezent această destinație.

Încă din momentul demarării demersurilor în

vederea dobândirii imobilului în natură, reclamantele erau în deplină cunoștință

asupra naturii și destinației terenului, astfel că încă de la început acestea puteau

și trebuiau să aibă reprezentarea faptului că, în ipoteza redobândirii bunului în

natură, destinația acestuia nu va putea fi schimbată.

Pretinsa ingerință în exercitarea dreptului

de proprietate își are originea în atitudinea culpabilă a reclamantelor, care, deși

cunoșteau destinația imobilului, au insistat în redobândirea dreptului de proprietate

asupra acestuia, în natură.

Reclamantele și-au asumat astfel „riscul” ca,

în ipoteza redobândirii dreptului de proprietate în natură, să fie nevoite să mențină

destinația imobilului, fără a-i putea aduce modificări de natura celor sperate -

edificarea unei construcții.

Prin urmare, s-a apreciat că reclamantele nu

au pierdut nimic, întrucât au obținut un bun așa cum și l-au dorit, fără să aibă

o folosință și o posesie normală exercitării dreptului de proprietate, dat fiind

că acest teren are destinația de spațiu verde, destinație care nu poate fi schimbată,

potrivit O.U.G. nr. 195/2005.

Hotărârea judecătorească pronunțată în procedura

întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 are putere de lucru judecat și față

de reclamante.

Instanța de apel a analizat și modul cum poate

opera exproprierea. Exproprierea pentru cauză de utilitate publică este reglementată

prin dispozițiile Legii nr. 33/1994, iar potrivit art. 1 din lege, exproprierea

de imobile, în tot sau în parte, se poate face numai pentru cauză de utilitate publică,

după o dreaptă și prealabilă despăgubire, prin hotărâre judecătorească. Potrivit

art. 5, utilitatea publică se declară pentru lucrări de interes național sau local,

art. 6 enumerând lucrările de utilitate publică.

Raportat la natura și destinația imobilului

- alei și spații verzi - este evident că nu se justifică exproprierea pentru efectuarea

unor lucrări de utilitate publică. Terenul era ocupat de alei și spații verzi de

peste trei decenii, nu impunea efectuarea unor noi lucrări, iar natura și afectațiunea

terenului era cunoscută de către reclamante încă de la început.

Considerentele primei instanțe referitoare

la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și la art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenție nu sunt pertinente și concludente în cauza pendinte.

Nu se poate susține că a avut loc o privare de bunuri, în condițiile în care, așa

cum s-a subliniat anterior, reclamantele știau care este destinația bunului, au

insistat în redobândirea lui în natură, au obținut o hotărâre judecătorească irevocabilă

în acest sens, iar în prezent dreptul lor de proprietate este intabulat în cartea

funciară.

Faptul că ulterior obținerii acestui drept

reclamantele au constatat că din motive obiective nu-și pot exercita pe deplin toate

atributele dreptului de proprietate, în condițiile în care această împrejurare putea

și trebuia să fie prevăzută încă de la data promovării acțiunii în revendicare,

nu le îndreptățește ca, pe calea unei noi acțiuni, să oblige statul să le preia

terenul în proprietate și să le despăgubească. În aceste condiții, critica vizând

cuantumul despăgubirilor acordate de prima instanță nu se mai impune a fi analizată.

Pretenția reclamantelor privind obligarea pârâtului

la despăgubiri pe temeiul exproprierii dovedindu-se nefondată, cuantumul acestora

nu mai face obiectul prezentei analize.

Prin decizia civilă nr. 7542 din 26

octombrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul reclamantelor,

a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

S-a statuat că instanța de apel nu s-a pronunțat

pe fondul cauzei, neanalizând dacă sunt întrunite condițiile unei exproprieri de

fapt, încălcându-se astfel dreptul reclamantelor la un proces echitabil, în sensul

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

S-a apreciat că se impune analiza de către

instanță a pretinsei privări de proprietate și a condițiilor în care aceasta ar

putea opera din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției, împrejurările

reținute de Curtea de Apel nefiind pertinente.

Analiza condițiilor exproprierii de fapt nu

poate fi înlăturată, cu motivarea că ingerința statului în ce privește dreptul de

proprietate al reclamantelor asupra terenului era cunoscută de acestea la momentul

la care au solicitat și obținut restituirea bunului în natură, respectiv că nu poate

fi contestat dreptul reclamantelor la un bun în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 al Convenției.

S-a avut în vedere jurisprudența Curții Europene

a Drepturilor Omului în această materie, începând cu Cauza Papamichalopoulous ș.a.

împotriva Greciei, hotărârea prin care s-a consacrat noțiunea de „încălcare continuă”

pentru situațiile în care privarea de libertate are durată în timp.

Pentru că instanța de apel nu s-a pronunțat

asupra acestor împrejurări și pentru că instanța de recurs nu o poate face omisso

medio, s-a trimis cauza spre rejudecare, în vederea verificării, prin prisma

art. 480 C. civ. și art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenței, dacă privarea de proprietate

îndeplinește condițiile de legalitate, dacă este justificată de o cauză de utilitate

publică și dacă este proporțională cu scopul vizat, iar, în funcție de dezlegarea

dată acestor aspecte, va fi soluționat și capătul de cerere referitor la despăgubiri.

În rejudecare, p

rin decizia civilă nr. 18 A din 23 februarie 2012,

Curtea de Apel Cluj, secția civilă a admis apelul pârâtului,

a schimbat sentința, în sensul că a respins acțiunea reclamantelor având ca obiect

despăgubiri.

Astfel, s-a reținut că reclamantele au un bun

în sensul art. 1 alin. (1) teza I din Protocolul nr. 1 al Convenței, dreptul lor

de proprietate asupra imobilului în litigiu fiind recunoscut printr-o hotărâre judecătorească

irevocabilă.

S-a apreciat că ambele ipoteze ale art. 1 din

Protocolul nr. 1 al Convenței presupun verificarea următoarelor împrejurări: 1.

dacă a existat o atingere adusă dreptului de proprietate; 2. dacă măsura este prevăzută

de lege, 3. dacă legea era previzibilă și 4. dacă există o proporționalitate între

atingerea interesului general al comunității și imperativul protecției dreptului

individual.

fost restituit în natură prin hotărâre judecătorească irevocabilă, însă nu-l pot

folosi așa cum doresc, respectiv nu pot edifica o construcție asupra acestuia.

Dreptul de proprietate este posibilitatea recunoscută

de lege, titularului, de a se bucura de un bun și de a dispune de acesta, însă în

limitele prevăzute de lege. Faptul de a nu putea edifica o construcție pe un teren

aflat în proprietate sau de a nu-i putea schimba destinația constituie o atingere

adusă dreptului de proprietate.

act administrativ cu caracter normativ, respectiv prin Hotărârea Consiliului local

al Municipiului Cluj-Napoca, din 21 decembrie 1999, prin care s-a aprobat planul

urbanistic general, terenul în litigiu având afectațiunea de spațiu verde la data

când a fost restituit în natură, menținându-și această afectațiune și ulterior.

urbanistic general era sau putea fi cunoscut, certificatul de urbanism eliberat

reclamantelor după restituirea în natură a imobilului nefăcând altceva decât să

confirme acest plan.

interesul general și cel particular, s-a apreciat că trebuie stabilit dacă ne aflăm

în ipoteza prevăzută de alin. (1) teza I a privării de proprietate sau exproprierii

de fapt, susținută de reclamante, sau în aceea a alin. (2) a reglementării folosinței

bunurilor, susținută de pârât, întrucât, în primul caz, proporționalitate înseamnă

o justă despăgubire, în timp ce, în al doilea caz, nu se pune neapărat problema

vreunei despăgubiri.

Raportat la jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului, situația cauzei pendinte s-ar încadra în alin. (1) teza I, pentru

că este vorba de folosirea terenului în scop de utilitate publică, nu de o simplă

limitare a folosinței în numele interesului general. Faptul că reclamantele pot

folosi terenul nu le deosebește pe acestea de alte persoane care îl pot folosi în

aceleași condiții, nefiind vorba, așadar, de o simpla limitare a folosinței, ci

de o privare de proprietate.

Concluzionând, s-a apreciat că, în circumstanțele

cauzei pendinte, nu se impune acordarea de despăgubiri, întrucât, față de alte situații

reflectate de jurisprudența instanței de contencios european, reclamantele au cunoscut

afectațiunea imobilului pe perioada procesului în cadrul căruia au solicitat restituirea

în natură și faptul că nu pot schimba destinația acestuia și, totuși, au înțeles

să aleagă această măsură de reparare a nedreptății cauzate prin preluarea abuzivă

a imobilului de către stat și nu aceea a măsurilor reparatorii prin echivalent,

oferite pe tot parcursul procesului de către cel obligat în numele statului la soluționarea

cererii de reparație.

Împotriva deciziei instanței de apel au formulat cerere

de recurs la data de 03 mai 2012, respectiv la data de 10 mai 2012, reclamantele

Ț.L. și G.A. - inițial, printr-o cerere de recurs comună, ulterior, printr-o cerere

separată a reclamantei G.A. - prin care au fost invocate următoarele critici de

pretinsă nelegalitate:

Hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea legii -

art. 304 pct. 9 teza a II-a C. proc. civ. - pe acest temei, s-a susținut că instanța

a încălcat dreptul de proprietate al reclamantelor, drept protejat de art. 44 din

Constituție, art. 480 C. civ. și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional al Convenției

Europene a Drepturilor Omului.

Deși instanța de apel a recunoscut că reclamantele se află

într-o situație de privare de proprietate, fără a se pronunța asupra proporționalității

dintre interesul general și cel particular, a conchis în mod nelegal că nu s-ar

impune acordarea de despăgubiri în favoarea acestora, pe ideea de culpă a reclamantelor

în a solicita restituirea în natură a unui imobil care avea deja stabilită destinația

de alei și spații verzi.

În materia reconstituirii dreptului de proprietate în temeiul

legilor speciale de retrocedare, regula este restituirea în natură, reparațiile

prin echivalent reprezentând doar o soluție subsidiară.

La momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 195/2005,

care interzice schimbarea destinației terenurilor amenajate ca spații verzi, reclamantele

aveau deja o hotărâre judecătorească definitivă, prin care li se recunoștea dreptul

la reconstituirea în natură a proprietății asupra imobilului.

Chiar în ipoteza în care s-ar reține culpa reclamantelor

în revendicarea unui teren cu o destinație specială care nu poate fi modificată,

aceasta nu poate avea drept efect obligarea la suportarea unei sarcini de utilitate

publică. Cerere privind restituirea în natură a terenului nu poate avea și semnificația

unei declarații exprese din partea reclamantelor de a suporta o sarcină de utilitate

publică. Dimpotrivă, atitudinea lor constantă în raporturile sale cu autoritatea

publică, după restituirea terenului, a fost aceea de a solicita recunoașterea dreptului

la un exercițiu efectiv al dreptului de proprietate, ca valoare economică.

Dat fiind faptul că bunul reclamantelor este afectat în

mod necesar și permanent unei cauze de utilitate publică, statul are obligația pozitivă

de a trece la exproprierea acestuia, cu consecința acordării de juste despăgubiri.

Dacă autoritățile nu înțeleg să-și îndeplinească obligația

de a trece la expropriere sau nu o fac în condiții și termene rezonabile, instanța

poate interveni pentru asigurarea protecției dreptului particularului.

În mod eronat a apreciat instanța că este îndeplinita în

cauză exigenta prevederii în lege a ingerinței in dreptul de proprietate privata,

prin faptul ca terenul în litigiu avea afectațiunea de spațiu verde la data când

a fost restituit în natura, potrivit Hotărârii Consiliului Local al Municipiului

Cluj-Napoca din 21 decembrie 1999. Prin acest act administrativ nu s-a dispus intrarea

în domeniul public a terenului în litigiu, ci reprezintă o simpla măsura de administrare

întreprinsă de unitatea administrativ-teritoriala asupra unui imobil aflat la acel

moment în posesia sa.

H.C.L. nr. 792/ 1999 nu poate îndeplini condiția prevederii

in lege a ingerinței statului asupra dreptului de proprietate al reclamantelor,

redobândit in virtutea unui act normativ ulterior.

Prezentul litigiu nu reprezintă o rejudecare a cauzei privind

restituirea imobilului preluat in mod abuziv potrivit prevederilor Legii 10/2001.

Actele administrației de includere în domeniul public a

terenului în litigiu sunt ulterioare restituirii în natura a acestui teren către

reclamante. Instanța de apel trebuia sa analizeze îndeplinirea condiției legalității

măsurii privării de proprietate in raport de H.C.L. nr. 532/2009 și H.G. nr. 193/2006,

acestea fiind actele administrative prin care s-a dispus includerea în domeniul

public a imobilului în litigiu.

Previzibilitatea legii ce prevede ingerința în dreptul

de proprietate privata, reprezintă în jurisprudența Curții acea trăsătura a legii

de a-i putea fi anticipate efectele de orice persoana cu o experiența juridica comuna.

Actele administrative prin care s-a dispus includerea în

domeniul public a terenului în litigiu au intervenit ulterior pronunțării unor hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile de restituire a aceluiași teren în proprietate

privata, ale căror dispoziții sunt astfel în mod flagrant încălcate.

Actele administrative nu pot fi considerate previzibile,

efectele produse fiind contrarii unei situații juridice irevocabil dezlegate de

către instanțele de judecata și care, totodată, periclitează siguranța raporturilor

juridice.

Lipsa caracterului previzibil al normei juridice prin care

este reglementata măsura atrage totodată și lipsa cauzei de utilitate publica ce

ar putea justifica măsura privării de proprietate, având în vedere ca nu poate avea

o justificare rezonabila privarea de proprietate care a fost rezultatul încălcării

unei hotărâri judecătorești definitive, întrucât nu se poate considera ca exista

vreun interes public care sa prevaleze asupra principiului securității raporturilor

juridice și să impună privarea de proprietate.

Cât privește aprecierile instanței de apel asupra proporționalității,

s-a susținut că instanța a făcut o greșita apreciere asupra sensului noțiunii de

"proporționalitate" din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenție, cât și din perspectiva jurisprudenței Curții. Stabilirea caracterului

proporțional al unei ingerințe în dreptul de proprietate nu echivalează cu încadrarea

situației în dispozițiile art. 1 alin. (1) teza I ori în cele ale art. 1 alin.

(2).

Ingerința statului în dreptul de proprietate al reclamantelor

este în mod vădit disproporțională și reclamă acordarea unei juste despăgubiri,

întrucât prin decizia civila nr. 967/2007, le-a fost recunoscut în mod irevocabil

dreptul de proprietate și le-a fost restituit în natura terenul preluat în mod abuziv

de către stat, intimatul-pârât, împreuna cu Guvernul României, dispunând trecerea

terenului în "proprietatea publica a Municipiului Cluj".

Or, același teren nu poate fi în același timp în proprietatea

reclamantelor și a proprietății publice a Municipiului Cluj; imposibilitatea schimbării

destinației terenului reprezintă o sarcina excesivă, incompatibilă cu exercitarea

dreptului de proprietate și, respectiv, cu dreptul oricărei persoane de a se bucura

de folosința bunurilor proprii; prin afectarea bunului unei utilități publice se

realizează o negare implicită a posibilității de a exercita în mod exclusiv atributul

posesiei; pe de alta parte, statul are obligația de a expropria orice bun aflat

în proprietate privata și care este afectat utilității publice, prin oferirea unei

compensații financiare proprietarului bunului; prin lipsa unui act formal de expropriere

se ajunge la situata în care intimatul-pârât percepe toate foloasele rezultând din

dreptul de proprietate asupra terenului, in dauna proprietarului de drept, eschivându-se

însa de la obligațiile pozitive ce îi incumba potrivit procedurii de expropriere,

respectiv acordarea unei juste despăgubiri; față de situația de fapt existenta în

prezent, reclamantele au primit doar o singură "reparație" iluzorie, înscrierea

dreptului de proprietate in cartea funciara, dar fără posibilitatea efectiva a exercitării

vreunui atribut al dreptului de proprietate, fiind astfel în situația unei "încălcări

continue" a dispozițiilor Convenției; singurul "atribut" al dreptului

de proprietate de care reclamantele se pot bucura îl reprezintă plata impozitelor

către bugetul de stat, pentru un teren de care tot statul se folosește.

Hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a

legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - pe același temei de drept, s-a susținut

că potrivit îndrumărilor instanței de recurs, instanța de apel trebuia să verifice

dacă reclamantele se află într-o situație de expropriere în fapt a terenului și,

pe cale de consecință, în lumina dispozițiilor art. 480 C. civ. și a art. 1 Protocolul

nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dacă privarea de proprietate

îndeplinește condițiile de legalitate, dacă este justificată de o cauză de utilitate

publică și dacă este proporțională cu scopul vizat.

Instanța de apel nu a înțeles problema juridică dedusa

judecății, la fel cum nu a înțeles nici îndrumarea instanței de recurs, întrucât

analiza legalității nu vizează, în circumstanțele cauzei pendinte, legalitatea actului

prin care se stabilește destinația terenului.

Elementul privativ de proprietate s-a produs la momentul

la care reclamantelor, li s-a restituit un bun pe care nu au posibilitatea de a-l

folosi conform destinației sale și fără ca autoritățile să intenționeze să remedieze

situația prin mecanismul exproprierii.

Actul normativ care le-a adus pe reclamante în situația

actuală nu este hotărârea Consiliului local de aprobare a planului de urbanism ce

prevede destinația actuală a terenului, ci O.U.G. nr. 195/2005, care interzice schimbarea

destinației. În privința previzibilității, trebuia să se aibă în vedere acest din

urmă act normativ, care modifică în mod decisiv situația dreptului de proprietate

al reclamantelor asupra terenului în litigiu. La momentul intervenirii modificărilor

aduse prin O.U.G. nr. 195/2005, dreptul de proprietate al reclamantelor era deja

consacrat printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Un act normativ adoptat ulterior

pronunțării acestei decizii nu poate constitui temei al nelegalilății sale, întrucât,

în recurs, nu se mai poate verifica legalitatea unei hotărâri decât prin raportare

la legislația în vigoare la momentul pronunțării acesteia. O soluție contrară, echivalează

cu o aplicare retroactivă a legii, dar conduce și la ineficacitatea reconstituirii

dreptului de proprietate și la violarea principiului securității raporturilor juridice.

Securitatea raporturilor juridice civile impune exigența ca un anume drept să fie

previzibil și ca soluțiile juridice să rămână relativ stabile.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel cuprinde motive

contradictorii - art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - pe acest temei, s-a susținut că

prin decizia recurată, instanța de apel a reținut în mod explicit că încadrarea

situației în una din ipotezele art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție

prezintă importanță, întrucât "în primul caz, proporționalitate înseamnă justa

despăgubire, în timp ce, în al doilea caz, nu se pune neapărat problema vreunei

despăgubiri".

După ce instanța a stabilit că este vorba de o privare

de proprietate, aceasta a apreciat că nu s-ar impune acordarea de despăgubiri, întrucât

reclamantele au cunoscut destinația bunului la momentul revendicării.

Instanța s-a contrazis astfel în propriile argumente: pe

de o parte, a arătat că privarea de proprietate impune acordarea unei despăgubiri,

iar, pe de altă parte, a constatat că acordarea de despăgubiri nu se impune în persoana

reclamantelor, chiar dacă acestea au suferit o privare de proprietate.

În materia privării de proprietate, proporționalitatea

semnifica obligația pozitiva a statelor de a stabili o despăgubire pentru bunul

pierdut, calculată în funcție de pierderea suferita de fostul proprietar.

Hotărârea recurata a fost pronunțata cu nerespectarea limitelor

casării - art. 304 pct. 5 și art. 315 alin. (1) C. proc. civ. - pe acest temei,

s-a susținut că prin decizia de casare s-au stabilit următoarele îndrumări obligatorii

pentru instanța de trimitere: se va analiza in ce măsură, în cauză, există o expropriere

de fapt; în măsura în care se va constata ca a operat o asemenea expropriere, instanța

de apel va analiza din perspectiva art. 480 C. civ. și art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenție dacă privarea de proprietate îndeplinește condițiile

de legalitate, dacă este justificată de o cauză de utilitate publica și dacă este

proporțională cu scopul vizat, astfel cum aceste condiții se desprind din jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului; temeinicia pretențiilor reclamantelor sub

aspectul îndreptățirii lor la obținerea despăgubirilor solicitate va fi soluționata

in raport de dezlegările date de instanța de apel in privința capetelor de cerere

anterior menționate.

Prin decizia de casare, instanța supremă a reținut și faptul

că, nu poate fi contestat ca reclamantele sunt titularele unui "bun" în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție; analiza condițiilor in

care privarea de proprietate ar fi admisibila "nu poate fi înlăturata cu motivarea

ca ingerința statului în ceea ce privește dreptul de proprietate a fost cunoscuta

la momentul la care s-a solicitat și obținut restituirea în natura".

Din conținutul dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr.

1 la Convenție, precum și din jurisprudența Curții se desprind următoarele condiții

a căror îndeplinire ar trebui verificată pentru ca ingerința în dreptul de proprietate

privata să fie admisibilă: ingerința să fie prevăzută de norme ale dreptului intern,

iar acestea să fie suficient de accesibile, precise și previzibile și să conțină

garanții contra aplicării arbitrare; privarea de proprietate să fie impusă de o

cauză de utilitate publică; ingerința sa fie proporțională cu scopul vizat; caracterul

just al despăgubirii stabilite pentru privarea de proprietate.

Instanța de apel nu a analizat îndeplinirea condițiilor

privind respectarea principiului legalității, sub aspectul caracterului precis,

accesibil și nearbitrar al normelor de drept ce reglementează ingerința.

Analiza previzibilității normei de drept realizata de instanța

de apel nu este suficienta pentru verificarea tuturor condițiilor de legalitate

ale ingerinței in dreptul de proprietate privata admisibilă din punct de vedere

al art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Pentru ca ingerința statului să fie considerată legală,

este necesar ca norma juridică aplicabilă să prevadă anumite garanții împotriva

unei aplicări arbitrare, fiind prevăzute cu exactitate situațiile și condițiile

în care se poate dispune o măsura care vine in conflict cu drepturile unei persoane.

Instanța de apel nu a verificat îndeplinirea condiției

privind cauza de utilitate publică ce justifică privarea de proprietate.

Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra existentei unei

juste indemnizări ori a unei măsuri compensatorii pentru privarea de proprietate.

Recursul este întemeiat, pentru următoarele considerente:

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor

de recurs formulate, Înalta Curte va admite recursul reclamantelor, va casa decizia

și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru următoarele considerente:

Sub aspectul situației de fapt, necontestat

în cauză este faptul că reclamantele sunt coproprietare asupra terenului în suprafață

de 248 m.p., în baza unei hotărâri judecătorești irevocabile. Astfel, prin decizia

civilă nr. 839 A din 03 noiembrie 2005, Curtea de Apel Cluj a admis în parte apelul,

a schimbat în parte hotărârea primei instanțe, în sensul restituirii în natură către

reclamante a terenului în suprafață de 248 m.p., cu destinația de alei și spații

verzi, a menținut dispoziția privind respingerea cererii de intabulare a dreptului

de proprietate asupra parcelei restituite în favoarea reclamantelor. Prin decizia

civilă nr. 967 din 5 februarie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a modificat

decizia, în parte, în sensul admiterii și a cererii privind restabilirea situației

anterioare preluării imobilului de către stat și intabularea dreptului de proprietate

al reclamantelor, cu titlu de moștenire.

Potrivit certificatului de urbanism din 30

mai 2008, terenul în litigiu se află situat în perimetrul de protecție a valorilor

istorice și arhitectural-urbanistice, fiind interzisă orice schimbare a destinației

actuale.

Prin decizia civilă nr. 7542 din 26

octombrie 2011, instanța supremă a admis recursul reclamantelor, a casat decizia

și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, dezlegând chestiuni de drept

relevante pentru cauză, dând totodată îndrumări foarte precise, instanței de rejudecare.

Cu prioritate, instanța supremă a constatat

că recurentele-reclamante au cerut, prin cererea dedusă judecății, să se constate

că sunt lipsite de atributele dreptului de proprietate asupra bunului proprietatea

lor, dată fiind exproprierea de fapt a terenului.

Clarificarea noțiunii de „expropriere de fapt”

a fost făcută luând în considerare cea de-a doua teză din primul alin. al art. 1

din Primul Protocol, prin raportare la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului - noțiunea de „expropriere de fapt” fiind identificată cu acele situații

în care proprietarul din punct de vedere juridic al unui bun, pierde în favoarea

statului atributele dreptului de proprietate, fără ca în prealabil să fi fost urmate

regulile prevăzute de actele normative ce guvernează exproprierea.

S-a statuat că instanța de apel, pe temeiul

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, avea obligația de a efectua

o examinare efectivă a cererilor, a mijloacelor de apărare și a argumentelor părților

în asigurarea respectării dreptului la un proces echitabil.

Instanța de apel avea astfel stabilită obligația

de a analiza pretinsa privare de proprietate și a condițiilor în care aceasta ar

putea opera din perspectiva art. 1 din Primul Protocol 1 al Convenției - dacă privarea

de proprietate îndeplinește condițiile de legalitate, dacă este justificată de o

cauză de utilitate publică și dacă este proporțională cu scopul vizat, iar, în funcție

de dezlegarea dată acestor aspecte, va fi soluționat și capătul de cerere referitor

la despăgubiri - cu mențiunea explicită că analiza condițiilor exproprierii de fapt

nu poate fi înlăturată, cu motivarea că ingerința statului în ce privește dreptul

de proprietate al reclamantelor asupra terenului era cunoscută de acestea la momentul

la care au solicitat și obținut restituirea bunului în natură.

S-a statuat totodată în termeni foarte clari

că nu poate fi contestat dreptul reclamantelor la un bun în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 al Convenției.

În contextul celor anterior reținute, se poate

limpede constata că h

otărârea recurată a fost

pronunțata cu nerespectarea limitelor casării, respectiv cu nesocotirea problemelor

de drept dezlegate, fiind astfel incidente dispozițiile art. 304 pct. 5 și art.

315 alin. (1) C. proc. civ.

Cât timp s-a statuat că nu poate fi contestat

dreptul reclamantelor la un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol al Convenției

-

o

rice persoană

fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale: nimeni nu poate fi

lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile

prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional - situația

acestora intra sub incidența

garanțiilor instituite de acest text de lege,

astfel cum acestea au fost dezvoltate și nuanțate prin jurisprudența constantă a

Curții Europene a Drepturilor Omului.

Aceasta înseamnă, în primul rând, că autoritățile

naționale sunt ținute să asigure respectarea exercițiului dreptului de proprietate,

din perspectiva tuturor atributelor sale - folosință, posesie, dispoziție - cu condiția

subînțeleasă ca dreptul să existe în patrimoniul celui care invocă protecția. Pentru

ipoteza recunoașterii unor limite în exercițiul acestui drept, instanța de contencios

european a instituit cu consecvență ideea că realizarea unui interes general nu

trebuie să conducă la golirea de conținut a dreptului proprietarului (proprietarul

nu este privat de dreptul său, limitarea privește exercițiul atributelor proprietății).

Instanța de apel a nesocotit considerentele

instanței supreme referitoare la faptul că în analiza condițiilor exproprierii de

fapt nu prezintă relevanță faptul că reclamantele au cunoscut ingerința statului

în ce privește dreptul de proprietate al acestora asupra terenului în litigiu la

momentul la care au solicitat și obținut restituirea bunului în natură.

Cât timp în situația cauzei pendinte a fost impusă o analiză

de fond din perspectiva prevederilor art. 1 din Primul Protocol la Convenție, respectiv

jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, instanța de apel

era obligată să cerceteze în mod efectiv condițiile a căror îndeplinire ar fi putut

justifica pretinsa ingerință în dreptul de proprietate al reclamantelor - ingerința

să fie prevăzută de norme ale dreptului intern, iar acestea să fie suficient de

accesibile, precise și previzibile și să conțină garanții contra aplicării arbitrare;

privarea de proprietate să fie impusă de o cauză de utilitate publică; ingerința

sa fie proporțională cu scopul vizat; caracterul just al despăgubirii stabilite

pentru privarea de proprietate - argumentele aduse în sprijinul unei astfel de analize

trebuind să fie clare, precise, lipsite de echivoc.

Înalta Curte a constatat totodată că hotărârea pronunțată

a inserat în cuprinsul ei motive contradictorii - art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

- în condițiile în care, pe de o parte, a reținut că privarea de proprietate impune

acordarea unei despăgubiri și că reclamantele se află într-o astfel de situație,

iar, pe de altă parte, a constatat că acordarea de despăgubiri nu se impune în persoana

reclamantelor, chiar dacă acestea au suferit o privare de proprietate.

Neacordarea despăgubirilor a fost justificată de faptul că reclamantele

au cunoscut afectațiunea imobilului pe perioada procesului în cadrul căruia au solicitat

restituirea în natură în procedura legii speciale.

I

nstanța

de apel nu a analizat îndeplinirea condițiilor privind respectarea principiului

legalității, sub aspectul caracterului precis, accesibil și nearbitrar al normelor

de drept ce reglementează ingerința, pornind în mod necesar de la ceea ce s-a dezlegat

în mod irevocabil prin hotărârile judecătorești anterioare -

decizia civilă nr. 839 A din 03 noiembrie 2005 a Curții de Apel

Cluj, respectiv decizia civilă nr. 967 din 5 februarie 2007 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție - dar și de la momentul la care în patrimoniul reclamantelor, cu caracter

definitiv, a fost recunoscut dreptul acestora de proprietate.

O astfel de obligație era inerentă specificului cauzei

pendinte, față de cauza litigiului și de limitele impuse de instanța de casare,

respectiv practica instanței europene care a statuat în mod explicit că nu poate

avea nicio justificare privarea de proprietate care a fost rezultatul ignorării

unei hotărâri judecătorești definitive, întrucât nu se poate considera ca exista

vreun interes public care sa prevaleze asupra principiului securității raporturilor

juridice și care sa impună privarea de proprietate.

Astfel, instanța de apel trebuia să identifice

actul sau faptul juridic care a condus la privarea de proprietate și efectul real

produs de acesta în patrimoniul reclamantelor, respectiv să constate da

că bunul acestora este afectat în mod necesar și permanent

unei cauze de utilitate publică, și dacă se respectă condiția proporționalității.

Proporționalitatea, ca trăsătură a ingerinței în dreptul de proprietate, admisibilă

din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, reprezintă existenta

unui just echilibru intre cerințele de interes general ale comunității și imperativele

protecției drepturilor fundamentale individuale, ce se leagă în materia proprietății

în mod esențial de obligația pozitiva a statului de a stabili o despăgubire pentru

bunul pierdut, calculată in funcție de pierderea suferită de fostul proprietar.

În egală măsură trebuie reținut că hotărârea pronunțată

a fost dată cu încălcarea legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - respectiv nesocotirea

regimului juridic al proprietății, garantat de art. 44 din Constituție, art. 480

C. civ. și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional al Convenției Europene a Drepturilor

Omului, în condițiile în care instanța de apel a recunoscut în mod explicit că reclamantele

s-ar afla într-o situație clară de privare de proprietate, dar că nu s-ar impune

acordarea de despăgubiri în favoarea acestora, argumentele folosite fiind nu numai

împotriva legii, dar și împotriva unei decizii anterioare de casare care a impus,

prin dispoziții exprese, coordonatele rejudecării în circumstanțele cauzei pendinte.

Trebuie totodată avut în vedere faptul că litigiul pendinte

are o individualitate proprie, prin obiect și temei juridic, ceea ce înseamnă că,

instanța de apel nu putea ajunge, nici direct, nici indirect, la rejudecarea cauzei

privind restituirea imobilului preluat in mod abuziv potrivit prevederilor Legii

10/2001, atunci când a analizat condițiile pretinsei privări de proprietate. Instanța

de apel nu a fost investita cu rejudecarea litigiului privind restituirea in natura

a imobilului potrivit Legii nr. 10/2001 și nici cu interpretarea mai sus menționatei

hotărâri a instanței supreme.

Cum

instanța de apel nu s-a pronunțat

asupra tuturor acestor împrejurări esențiale pentru cauză, printr-o argumentație

clară, precisă, neechivocă, cu respectarea autorității de lucru judecat a hotărârilor

anterioare, și pentru că instanța de recurs nu o poate face omisso medio, Înalta

Curte a trimis cauza spre rejudecare, cu aceleași îndrumări - în vederea verificării,

prin prisma art. 480 C. civ. și art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenței, dacă privarea

de proprietate îndeplinește condițiile de legalitate, iar, în funcție de dezlegarea

dată acestor aspecte, va fi soluționat și capătul de cerere referitor la despăgubiri.

În privința despăgubirilor, instanța de contencios

european a impus ideea că, în situația unei privări de proprietate, obligația statelor

este aceea de a indemniza corespunzător pe titularul dreptului, ceea ce înseamnă

în contextul legislației naționale, pe deplin concordante cu legislația europeană,

că nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită

potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire (art. 44 din Constituție,

art. 1 din Legea nr. 33/1994).

Instanța de apel, în circumstanțierea tuturor

elementelor de fapt ale cauzei, va trebui să asigure și eventuala condiție de indemnizare

a reclamantelor, de natură să compenseze pierderea suferită, echivalentă însă doar

cu valoarea reală a bunului expropriat (indemnizarea pretinsă are același regim

juridic cu cel al compensației acordată de instanța europeană - cu semnificația

de satisfacție echitabilă – pe temeiul art. 41 din Convenție).

Pentru toate aceste considerente de fapt și

de drept, pe temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (3) și art. 315 alin.

(1) C. proc. civ., cu referire la art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte

va a

dmite recursul reclamantelor, va casa

decizia instanței de apel și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantele Ț.L. și G.A. împotriva

deciziei nr. 18/A din 23 februarie 2012 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, pe

care o casează.

Trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 6 decembrie 2012.