ÎCCJ, decizie (scj.ro #134784)

Obligarea unității administrativ-teritoriale la restituirea în natură a unui imobil având destinația de spațiu verde. Neexecutarea culpabilă a hotărârii judecătorești. Interdicția schimbării destinației imobilului ca urmare a modificărilor legislative. Încălcarea dreptului de proprietate. Acțiune în despăgubiri.

Cuprins pe materii

: Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate.

Index alfabetic

: teren cu destinație de spații verzi

-domeniu public

-expropriere în fapt

-despăgubiri

O.U.G. nr. 195/2005, art. 71

C.civ. din 1864, art. 480 - 481

Câtă vreme dreptul de proprietate asupra terenului, având destinația de spațiu verde, le-a fost recunoscut reclamantelor prin hotărâre judecătorească irevocabilă, prin care unitatea administrativ-teritorială a fost obligată la restituirea bunului în natură, cu restabilirea situației anterioare preluării abuzive a imobilului de către stat, respectarea acestei obligații, în raport cu dispozițiile art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005 de la acel moment - care exceptau terenurile proprietate privată de la interdicția schimbării destinației terenurilor prevăzute în planurile urbanistice ca spații verzi amenajate -, genera în sarcina pârâtei obligația de a proceda la scoaterea terenului din domeniul public și trecerea acestuia în domeniul privat, tocmai în scopul restabilirii situației anterioare preluării abuzive de către stat și a restituirii imobilului cu destinația avută la acel moment.

Nerespectarea culpabilă a acestei obligații de către unitatea administrativ-teritorială precum și menținerea încadrării terenului, ulterior datei la care obligația sa a devenit exigibilă, în domeniul public al municipiului au generat o ingerință în dreptul de proprietate al reclamantelor și au creat premisa încadrării imobilului litigios în categoria celor supuse interdicției privind schimbarea destinației terenurilor amenajate ca spații verzi, ca efect al modificărilor legislative survenite prin O.U.G. nr. 114/2007, prin care dispozițiile art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005 au fost modificate în sensul că schimbarea destinației terenurilor ce constituie spații verzi a fost interzisă indiferent de regimul juridic al acestora, moment la care terenul proprietatea reclamantelor a fost supus interdicțiilor legale.

Această conduită a pârâtei a anihilat reclamantelor prerogativa de a exercita plenar atributele dreptului de proprietate asupra terenului care le-a fost restituit în natură, fără a exista vreun act formal în acest sens din partea autorității publice locale, reclamantele fiind, astfel, obstaculate de a folosi bunul potrivit propriilor interese și de a-i culege fructele, atât datorită destinației acestuia de spațiu verde, cu acces public nelimitat, cât și prin funcțiunea restrânsă instituită prin lege, deoarece imobilul, deși nu a fost scos efectiv din circuitul civil, se află în situația de a nu mai participa efectiv și eficient la acest circuit în condițiile normale impuse de piața liberă.

În acest context, situația reclamantelor nu poate fi „previzibilă” și corespunzătoare cerinței „principiului securității juridice”, drept pentru se reține existența unei privări de proprietate care poate fi calificată drept „expropriere de fapt”.

Și cum ingerința produsă nu este compatibilă cu principiul legalității, reclamantelor fiindu-le încălcat dreptul la respectarea bunurilor lor, consacrat atât de normele legale interne, cât și de cele convenționale, consecințele juridice ale acestei încălcări determină acordarea unei reparații de natură să respecte principiul proporționalității.

Secția I civilă, decizia nr. 1567 din 22 septembrie 2016

Prin sentința civilă nr. 247 din 22.04.2009 pronunțată de Tribunalul Cluj, într-un prim ciclu procesual, a fost admisă cererea formulată de reclamantele A. și B. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Cluj - Napoca, prin Primar, în sensul că pârâtul a fost obligat să plătească reclamantelor suma de 907.700 Ron , cu titlu de despăgubiri și cheltuieli de judecată în sumă de 2.810 lei.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut, în esență, faptul că reclamantele sunt coproprietare asupra terenului în suprafață de 248 mp, înscris în CF nr. x5 nr. top x9/8, teren redobândit prin hotărâre judecătorească irevocabilă, în baza Legii nr. 10/2001, în calitate de moștenitoare ale fostei proprietare tabulare, C., teren cu care reclamantele au fost puse în posesie prin protocolul de predare-primire din 15.02.2008. Reclamantele nu pot uza de prerogativele conferite proprietarului prin dispozițiile art. 480 C.civ., datorită faptului că terenul figurează ca spațiu verde, iar O.U.G nr. 195/2005 interzice schimbarea destinației unor astfel de categorii de terenuri.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâtul Municipiul Cluj - Napoca prin Primar și Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj.

Prin decizia civilă nr. 278/A din 04.11.2009, pronunțată de Curtea de Apel Cluj au fost admise apelurile formulate, sentința atacată fiind desființată în întregime, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Cluj.

În pronunțarea acestei soluții, instanța de apel a avut în vedere faptul că tribunalul nu a soluționat fondul cauzei, întrucât nu a clarificat dacă acțiunea cu care a fost învestit se încadrează în dispozițiile art. 23 alin. (2) din Legea nr.  33/1994 sau este o acțiune în despăgubiri pentru restrângerea atributului folosinței imobilului în litigiu.

În rejudecarea cauzei, în al doilea ciclu procesual, prin sentința civilă nr. 405 din 04.05.2010 pronunțată de Tribunalul Cluj a fost admisă acțiunea, astfel cum a fost completată de reclamante la data de 02.03.2010, dispunându-se înscrierea în CF x5 nr. top x9/8 a dreptului de proprietate în favoarea Municipiului Cluj-Napoca, cu titlu de expropriere, iar pârâtul a fost obligat să plătească reclamantelor suma de 907.700 lei cu titlu de despăgubiri.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de rejudecare a apreciat că reclamantele au pierdut posesia și folosința terenului, atribute esențiale ale dreptului de proprietate, împrejurare care se desprinde din certificatul de urbanism din 30.05.2008. Această situație a permis autorităților să tragă foloase din ocuparea terenului în cauză, cu neglijarea regulilor ce guvernează exproprierea, prevăzute în Constituția din 1991 și în Legea nr.  33/1994, fără a pune în prealabil o indemnizație la dispoziția reclamantelor.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâtul Municipiul Cluj - Napoca, prin Primar care a fost admis prin decizia civilă nr. 257/A din 01.10.2010 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, instanța de apel dispunând schimbarea în tot a sentinței civile nr. 405/2010 a Tribunalului Cluj, în sensul respingerii în întregime a acțiunii reclamantelor.

Curtea de Apel Cluj a reținut, în esență, necesitatea lămuririi modului în care reclamantele au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu, a naturii juridice a terenului în litigiu și modul în care operează exproprierea. S-a avut în vedere că la data de 30.06.2003 reclamantele au promovat pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca acțiunea având ca obiect constatarea preluării abuzive și restituirea în natură a imobilului teren intravilan, în suprafață de 69 stjp, situat în Cluj-Napoca, evidențiat sub nr. top x/8.

Prin sentința civilă nr. 3328/2004 a Judecătoriei Cluj-Napoca, acțiunea a fost respinsă ca inadmisibilă, iar prin decizia civilă nr. 1820/A/2004 a Curții de Apel Cluj, apelul declarat împotriva acestei hotărâri a fost admis, sentința a fost anulată și s-a dispus trimiterea cauzei spre competentă soluționare, în primă instanță, la Tribunalul Cluj.

Prin sentința civilă nr. 509/2005 a Tribunalului Cluj s-a admis în parte acțiunea reclamantelor, s-a constatat preluarea abuzivă de către stat a imobilului în litigiu și s-au respins petitele privind restituirea în natură și rectificare CF.

Prin decizia civilă nr. 839/A/2005 pronunțată de Curtea de Apel Cluj s-a admis în parte apelul și s-a schimbat în parte hotărârea primei instanțe în sensul restituirii în natură către reclamante a terenului în suprafață de 248 mp, nr. top x/8, cu destinația de alei și spații verzi, fiind menținută dispoziția privind respingerea cererii de intabulare a dreptului de proprietate asupra parcelei restituite în favoarea reclamantelor.

Prin decizia civilă nr. 967/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost admis recursul reclamantelor, decizia instanței de apel a fost modificată în parte, în sensul admiterii și a cererii privind restabilirea situației anterioare preluării imobilului de către stat și

intabularea dreptului de proprietate al reclamantelor cu titlu de moștenire.

Reiese, astfel, că reclamantele au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 248 mp, în baza unei hotărâri judecătorești irevocabile, însă, la data pornirii demersului judiciar de către reclamante - 30.06.2003 - terenul în litigiu avea deja destinația de alei și spații verzi, destinație ce a fost păstrată pe tot parcursul derulării litigiului, precum și la momentul punerii reclamantelor în posesie, în baza protocolului de predare-primire întocmit la 15.02.2008, semnat de către reclamante fără obiecțiuni, având și în prezent această destinație.

Așadar, încă din momentul demarării demersurilor în vederea dobândirii imobilului în natură, reclamantele erau în deplină cunoștință asupra naturii și destinației terenului – alei și spații verzi în Parcul Central al mun. Cluj-Napoca – astfel că încă de la început puteau și trebuiau să aibă reprezentarea faptului

că în perspectivă, în ipoteza redobândirii bunului în natură, destinația acestuia nu va putea fi schimbată.

Pretinsa ingerință în exercitarea dreptului de proprietate invocată de către reclamante își are, astfel, originea în atitudinea culpabilă a reclamantelor, care cunoșteau destinația imobilului, de spațiu verde și imposibilitatea schimbării acestei destinații, dar au insistat în dobândirea dreptului de proprietate în natură. Reținând atitudinea culpabilă a reclamantelor, instanța de apel a apreciat că nu se poate pune în discuție proporționalitatea între interesul public și cel privat. S-a avut în vedere și faptul că, dată fiind natura și destinația imobilului în litigiu – alei și spații verzi – nu se justifică exproprierea pentru efectuarea de lucrări de utilitate publică, exproprierea având un regim juridic special.

Împotriva acestei decizii au formulat apel reclamantele criticând hotărârea atacată pentru motive de nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia nr. 7542 din 26.10.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost admis recursul declarat de reclamantele A. și B., a fost casată decizia civilă nr. 257/A/2010 a Curții de Apel Cluj și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

În pronunțarea acestei soluții, instanța supremă a reținut nelegalitatea deciziei recurate, întrucât instanța de apel trebuia să verifice dacă sunt întrunite condițiile unei exproprieri de fapt și nu să refuze o astfel de analiză cu motivarea că numai o procedură întemeiată pe Legea nr. 33/1994 ar putea sta la baza pierderii dreptului de proprietate prin expropriere; analiza condițiilor impuse de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, în care privarea de proprietate ar fi admisibilă, nu poate fi înlăturată cu motivarea că ingerința statului în ceea ce privește dreptul de proprietate al reclamantelor asupra terenului era cunoscută de acestea la momentul la care au solicitat și obținut restituirea bunului în natură, neputându-se nega faptul că reclamantele sunt titularele unui „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție. S-a dispus ca, în rejudecare, instanța de apel să analizeze: în ce măsură a existat o expropriere de fapt a terenului restituit reclamantelor prin hotărâre judecătorească definitivă și, în măsura în care se va constata că a operat o astfel de expropriere pentru cauză de utilitate publică, să se analizeze, din perspectiva art. 480 C.civ. și art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, dacă privarea de proprietate îndeplinește condițiile de legalitate, dacă este justificată de o cauză de utilitate publică și dacă este proporțională cu scopul vizat, urmând ca în raport de dezlegările date acestor chestiuni să se verifice și temeinicia pretențiilor reclamantelor sub aspectul îndreptățirii lor la a obține despăgubirile pretinse prin cererea de chemare în judecată.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 18/A din 23.02.2012 pronunțată de Curtea de Apel Cluj a fost admis apelul declarat de pârâtul Municipiul Cluj-Napoca, prin Primar împotriva sentinței civile nr. 405/2010 a Tribunalului Cluj și a modificat hotărârea apelată în sensul respingerii acțiunii reclamantelor.

În pronunțarea acestei soluții, instanța de apel a reținut, în esență, că deși există o privare de proprietate a reclamantelor, în sensul art. 1 alin. 1 teza I din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană și nu doar o simplă limitare a folosinței, reclamantele nu sunt îndreptățite la despăgubiri, deoarece au cunoscut afectațiunea imobilului pe perioada procesului de restituire și, cu toate acestea, au optat pentru restituirea imobilului în natură și nu prin echivalent.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele, invocând motive de nelegalitate și netemeinicie.

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia civilă nr. 7460 din 06.12.2012, a admis

recursul declarat de reclamante împotriva deciziei civile nr. 18/A/2012 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, a casat decizia atacată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

La pronunțarea acestei soluții s-a avut în vedere nelegalitatea deciziei recurate determinată, în esență, de nerespectarea îndrumărilor trasate instanței de rejudecare prin decizia de casare nr. 7542/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Instanța de apel deși avea stabilită obligația de a analiza pretinsa privare de proprietate și a condițiilor în care aceasta ar putea opera din perspectiva art. 1 din Primul Protocol al Convenției europene, aceasta a nesocotit îndrumările instanței supreme referitoare la faptul că în analiza condițiilor exproprierii de fapt nu prezintă relevanță împrejurarea că reclamantele au cunoscut ingerința statului în ce privește dreptul de proprietate al acestora asupra terenului în litigiu la momentul la care au solicitat și obținut restituirea bunului în natură. Instanța de apel era obligată să cerceteze în mod efectiv condițiile a căror îndeplinire ar fi putut justifica pretinsa ingerință în dreptul de proprietate al reclamantelor.

Instanța de apel nu a analizat îndeplinirea condițiilor privind respectarea principiului legalității, sub aspectul caracterului precis accesibil și nearbitrar al normelor de drept ce reglementează ingerința pornind în mod necesar de la ceea ce s-a dezlegat în  mod irevocabil prin hotărârile judecătorești anterioare, dar și de la momentul la care în patrimoniul reclamantelor, cu caracter definitiv, a fost recunoscut dreptul de proprietate al acestora.

Instanța de apel nu a identificat actul sau faptul juridic care a condus la privarea de proprietate și efectul real produs de acesta în patrimoniul reclamantelor, respectiv să constate dacă bunul acestora este afectat în mod necesar și permanent unei cauze de utilitate publică și dacă se respectă condiția proporționalității.

Deși instanța de apel a recunoscut că reclamatele s-ar afla într-o situație clară de privare de proprietate, totuși a apreciat că nu se impune acordarea de despăgubiri în favoarea acestora, argumentele folosite  în acest sens de instanța de apel fiind nu numai împotriva legii, dar și împotriva unei decizii anterioare de casare care a impus, prin dispoziții exprese, coordonatele rejudecării în circumstanțele cauzei pendinte.

S-a stabilit că îndrumările dispuse prin decizia de casare anterioară își mențin valabilitatea, urmând a se verifica prin prisma art. 480 C.civ. și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, dacă privarea de proprietate îndeplinește condițiile de legalitate, iar în funcție de dezlegarea dată acestor aspecte va fi soluționat și capătul de cerere referitor la despăgubiri, în circumstanțierea tuturor elementelor de fapt ale cauzei, de natură să compenseze pierderea suferită, echivalentă însă doar cu valoarea reală a bunului expropriat.

În rejudecarea cauzei, prin decizia civilă nr. 363/A din 16.04.2014 pronunțată de Curtea de Apel Cluj a fost admis apelul declarat de pârâtului Municipiul Cluj-Napoca, prin Primar împotriva sentinței civile nr. 405/2010 a Tribunalului Cluj, sentință care a fost schimbată în parte, doar cu privire la cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantelor, care au fost stabilite la suma de 226.700 lei, reprezentând echivalentul a 51.100 euro la cursul B.N.R. din 04.11.2013, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel Cluj a reținut, în esență, că nu avut loc o expropriere tipică, în sensul Legii nr. 33/1994, ci una atipică, reclamantele, cât și antecesoarea acestora, cunoscând atât la data formulării notificării, cât și pe parcursul desfășurării procesului că terenul solicitat are destinația de alei și spații verzi, astfel încât după dobândirea dreptului de proprietate de către reclamante asupra terenului în litigiu nu a existat un act sau fapt juridic din partea pârâtului care să ducă la privarea lor de proprietate, terenul având exact aceeași destinație, atât anterior cât și ulterior restituirii, acesta fiind afectat în mod necesar și permanent unei cauze de utilitate publică, încă înainte de restituire, aspect cunoscut de către reclamante.

Întrucât terenul în litigiu nu poate fi utilizat potrivit solicitării reclamantelor, acestea sunt îndreptățite la despăgubiri reprezentând contravaloarea terenului în suprafață de 248 mp, calculate conform art. 26 din Legea nr. 33/1994. Ca urmare a admiterii apelului și a schimbării, în parte, a sentinței atacate pârâtul a fost obligat să le plătească reclamantelor suma de 226.700 lei, echivalentul a 51.100 euro, la cursul de 4.4382 lei/euro, în loc de 907.700 lei, fiind menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Împotriva deciziei civile nr. 363/A/2014 pronunțată de Curtea de Apel Cluj au formulat recurs reclamantele, cât și pârâtul criticând hotărârea atacată ca fiind netemeinică și nelegală.

Prin decizia civilă nr. 3291 din 25.11.2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție au fost admise recursurile declarate de reclamante, respectiv de pârâtul Municipiul Cluj-Napoca, prin Primar, a fost casată decizia civilă nr. 363/A/2014 a Curții de Apel Cluj, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

În considerentele acestei decizii, s-a reținut, în esență, că prin deciziile de casare anterioare s-a stabilit obligația pentru instanța de trimitere de a identifica în ce măsură, în cauză, există o expropriere de fapt a terenului prin identificarea actului sau faptului juridic care a condus la privarea de proprietate și, prin urmare, de a analiza îndeplinirea condițiilor privind respectarea principiului legalității în ceea ce privește ingerința.

Instanța de trimitere avea obligația să analizeze întrunirea condițiilor exproprierii de fapt și examinarea faptului dacă bunul este afectat în mod permanent și necesar unei cauze de utilitate publică, aspect care nu poate fi separat de identificarea actului sau faptului juridic care a condus la privarea de proprietate.

Deși ambele instanțe de recurs au arătat că nu are relevanță împrejurarea că reclamantele au cunoscut ingerința statului în ce privește dreptul lor de proprietate stabilit irevocabil prin decizia nr. 967/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, încă de la momentul în care au solicitat și obținut restituirea bunului în natură, instanța de apel, la evaluarea despăgubirilor, reiterează greșit acest criteriu de cuantificare, ceea ce conduce, inevitabil, la existența unei motivări contradictorii, câtă vreme se afirmă că, ulterior restituirii bunului în natură, nu a avut loc nicio ingerință în dreptul de proprietate al reclamantelor.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, instanța aplică dispozițiile art. 26 din Legea nr.  33/1994, privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, deși în cauză nu a operat o expropriere propriu - zisă în temeiul Legii nr.  33/1994. Instanța supremă a apreciat că trebuie stabilită, în acord și cu jurisprudența Curții Europene, valoarea venală a bunului, cu referire la data la care a avut loc ingerința cu nerespectarea principiilor legalității și proporționalității, iar în privința calității procesuale a pârâtului, s-a apreciat că susținerea trebuie realizată în contextul verificării legalității ingerinței pretinse, cu referire la HCL nr. 532/2009.

În rejudecare, prin decizia nr. 852/A din 6.04.2016 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, Secția I civilă a fost admis, în parte, apelul declarat de pârâtul Municipiul Cluj-Napoca, prin Primar, împotriva sentinței civile nr. 405/2010 a Tribunalului Cluj, sentință care a fost schimbată în parte cu privire la cuantumul despăgubirilor stabilite în favoare reclamantelor, despăgubiri care au fost stabilite la suma de 414.793 lei, în loc de suma de 907.700 lei. Restul dispozițiilor din sentința apelată au fost menținute.

În pronunțarea soluției, instanța de rejudecare a avut în vedere dispozițiile art. 315 alin. (1) C.proc.civ. și a constatat că nu mai pot fi repuse în discuție, în actualul ciclu procesual, aspectele tranșate irevocabil prin statuările Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel cum au fost stabilite prin deciziile de casare nr. 7542/2011, nr. 7460/2012 și nr. 3291/2014. S-a apreciat, astfel, că nu se mai impun a fi analizate aspectele privind dacă: reclamantele cunoșteau sau nu, la momentul soluționării cererii formulate în temeiul Legii nr.  10/2001, faptul că terenul în litigiu avea destinația de alei, spații verzi - parc public; dacă această împrejurarea are sau nu relevanță în cauză, sub aspectul îndreptățirii/neîndreptățirii reclamantelor la a pretinde despăgubiri pentru terenul în litigiu; că reclamantele au un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție; că în analiza condițiilor exproprierii de fapt nu prezintă relevanță faptul că reclamantele au cunoscut ingerința statului în ce privește dreptul de proprietate al acestora asupra terenului în litigiu, la momentul la care au solicitat și au obținut restituirea bunului în natură; că în cauză, din perspectiva art. 480 C.civ., s-ar părea că a operat o expropriere de fapt pentru cauze de utilitate publică; că pierderea suferită de reclamante trebuie compensată în echivalent cu valoarea bunului expropriat; că se impune identificarea actului sau faptului juridic care a condus la privarea reclamantelor de proprietate și că trebuie stabilită valoarea venală a bunului la data la care a avut loc ingerința.

Referitor la critica pârâtului privind cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantelor, instanța de rejudecare a reținut că reclamantele au un „bun” în înțelesul art. 1 alin. 1 teza I din Protocolul adițional nr. 1, dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu fiindu-le recunoscut prin hotărâre judecătorească irevocabilă (decizia civilă nr. 967/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție) și că au fost private de acest bun în sensul că deținerea prerogativelor dreptului de proprietate este una iluzorie, pentru că reclamantele nu pot  dispune de bun așa cum doresc, datorită încadrării terenului în categoria de spațiu verde. În cauză, însă, nu a operat o expropriere de drept în sensul dispozițiilor Legii nr. 33/1994, ci, așa cum s-a statuat prin îndrumarul de casare, a operat o expropriere de fapt.

Relativ la identificarea actului sau faptului juridic care a generat și determinat exproprierea de fapt și a condus la privarea reclamantelor de proprietate, instanța de rejudecare a reținut că acesta constă în actul juridic reprezentat de OUG nr. 195/2005, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 114/2007.

Astfel, prin art. 71 din acest act normativ, modificat prin  pct. 1 al art. I din O.U.G. nr. 114 din 17 octombrie 2007, s-a statuat în sensul că:

„(1) Schimbarea destinației terenurilor amenajate ca spatii verzi și/sau prevăzute ca atare în documentațiile de urbanism, reducerea suprafețelor acestora ori strămutarea lor este interzisă, indiferent de regimul juridic al acestora. (2) Actele administrative sau juridice emise ori încheiate cu nerespectarea prevederilor alin. (1) sunt lovite de nulitate absolută

”.

HCL Cluj-Napoca nr. 532/2009, a modificat și completat doar HCL Cluj-Napoca nr. 133/2005, privind însușirea inventarului bunurilor din domeniul public al Municipiului Cluj-Napoca, dar domeniul public al Municipiului fusese atestat cu mult anterior acestui moment, prin H.G. nr. 969/2002, modificată prin H.G. nr. 193/2006.

Astfel, prin art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005, modificat prin art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 114/2007 s-a adus o atingere dreptului de proprietate al reclamantelor, deoarece respectivul act normativ a produs o ingerință în dreptul de proprietate al acestora. Instanța a reținut că această ingerință - chiar dacă a fost prevăzută de lege și chiar dacă era previzibilă în raport de regimul juridic care guvernează bunurile ce fac parte din domeniul public al Municipiului Cluj - Napoca și în raport de Planul Urbanistic General - nu respecta proporționalitatea între atingerea interesului general al comunității și imperativul protecției dreptului

individual al reclamantelor, în condițiile în care nu s-a asigurat reclamantelor o justă despăgubire.

În absența unui act formal de expropriere, dar în prezența unei dispoziții legale care, interzicând expres schimbarea destinației bunului, reclamantele sunt în imposibilitate de a-și exercita deplin dreptul de proprietate asupra bunului lor, situație care a permis autorităților să tragă foloase din afectarea terenului în litigiu unei cauze de utilitate publică, cu neglijarea regulilor ce guvernează exproprierea (Constituția din 1991 și, în special, Legea nr. 33/1994), fără a pune în prealabil o indemnizație la dispoziția reclamantelor (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 27 ianuarie 2009, pronunțată în cauza

Burghelea c. României

, publicată în Monitorul Oficial Nr. 736 din 29 octombrie 2009, paragraf 39).

În speță, reclamantele au fost private nu numai de posesia și folosința terenului asupra căruia poartă dreptul lor de proprietate recunoscut irevocabil pe cale judecătorească, dar acestea au pierdut și dispoziția juridică asupra terenului, în condițiile în care O.U.G. nr. 195/2005 interzice orice schimbare a destinației acestui teren, interdicție care le împiedică pe reclamante să poată dispune liber, așa cum doresc, de bunul lor.

Relativ la momentul la care a operat privarea reclamantelor de dreptul lor de proprietate, instanța de rejudecare a reținut că, deși teoretic a intervenit odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 195/2005, deoarece doar din acest moment, printr-o dispoziție legală expresă a fost interzisă schimbarea destinației terenurilor amenajate ca spatii verzi și/sau prevăzute ca atare în documentațiile de urbanism, reducerea suprafețelor acestora ori strămutarea lor este interzisă, indiferent de regimul juridic al acestora, ingerința s-a produs efectiv în patrimoniul reclamantelor la momentul la care a devenit exigibilă obligația pârâtului de predare a imobilului către reclamante, în deplinătatea atributelor proprietății.

Relativ la cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantelor, s-a reținut că acesta trebuie calculat în funcție de valoarea pe care terenul o avea la data de 05.02.2007, aceasta fiind data pronunțării de către Înalta Curte de Casație și Justiție a deciziei civile nr. 967/2007, prin care dreptul de proprietate al reclamantelor asupra imobilului litigios a fost recunoscut în mod irevocabil.

În raport cu data producerii ingerinței, instanța de apel a apreciat, pe baza raportului de expertiză evaluatorie întocmit de expert D., că reclamantelor li se cuvin despăgubiri în sumă de 414.793 lei pentru imobilul litigios, având în vedere destinația de teren construibil avută la

momentul la care imobilul a trecut în proprietatea statului în anul 1952.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamantele cât și pârâtul Municipiul Cluj-Napoca, prin Primar.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta B. a susținut că este eronat raționamentul instanței de apel în baza căruia a stabilit că actul juridic prin care s-a produs ingerința în dreptul de proprietate este reprezentat de O.U.G. nr. 195/2005, fiind rezultatul încălcării și aplicării greșite atât a dispozițiilor art. 71 din act normativ respectiv, cât și aplicării greșite a noțiunii de „expropriere de fapt”, astfel cum a fost stabilită în jurisprudența CEDO.

Consideră că O.U.G. nr. 195/2005 nu poate reprezenta actul juridic prin care s-a produs ingerința în dreptul său de proprietate, deoarece la data la care a devenit exigibilă obligația pârâtului, respectiv cea de restituire în deplină proprietate și posesie a terenului către reclamante, dispozițiile art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005 nu prevedeau interdicția schimbării destinației terenurilor amenajate ca spații verzi în toate cazurile. Arată și faptul că respectivul act normativ nu stabilește categoria de folosință pentru anumite terenuri prevăzute punctual, ci instituie doar un anumit regim juridic al unor terenuri, proprietate publică, care erau deja încadrate ca spații verzi.

Întrucât prin hotărârea judecătorească irevocabilă de restituire în natură a imobilului din 05.02.2007 s-a dispus totodată și restabilirea situației anterioare preluării abuzive a terenului, recurenta consideră că, ulterior datei de 05.02.2007, Municipiul Cluj-Napoca avea obligația de a proceda la scoaterea terenului litigios din categoria spațiilor verzi, tocmai pentru a face posibilă restabilirea situației anterioare preluării abuzive și restituirea terenului în deplină proprietate și posesie, cu destinația avută de acesta anterior preluării abuzive, respectiv destinația de curți-construcții.

Cu toate acestea, pârâtul nu și-a respectat aceste obligații până la data de 17.10.2007, moment la care a fost adoptată O.U.G. nr. 114/2007 prin care au fost modificate dispozițiile art. 71 în sensul că schimbarea destinației terenurilor ce constituie spații verzi este interzisă indiferent de regimul juridic al acestora și datorită atitudinii pârâtului, care a menținut ulterior datei de 05.02.2007 încadrarea terenului în categoria spațiilor verzi, s-a produs ingerința în dreptul de proprietate, devenind incidente interdicțiile instituite de art. 71, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 114/2007.

Totodată, consideră greșit raționamentul instanței de apel relativ la aplicarea noțiunii de „expropriere de fapt”, deoarece analiza nu poate fi raportată la un act normativ care reglementează cu caracter general situația juridică a terenurilor ce reprezintă spații verzi și care nu conține prevederi referitoare la terenul în litigiu, astfel încât opinează că analiza trebuie realizată prin raportare la conduita pârâtului Municipiul Cluj-Napoca care, prin a cărui omisiune de a scoate terenul litigios din categoria spațiilor verzi, a produs în fapt ingerința în dreptul de proprietate al reclamantelor.

În ceea ce privește stabilirea despăgubirilor pentru exproprierea de fapt, recurenta a susținut că despăgubirea acordată încalcă atât noțiunea de valoare venală a bunului, cât și art. 1 din Protocolul adițional la CEDO și art. 44 din Constituția României. Prin ultima decizie de casare, instanța supremă a dispus ca despăgubirile pentru exproprierea de fapt să fie stabilite, în acord cu jurisprudența Curții Europene, "în raport cu valoarea venală a bunului, cu referire la data la care a avut loc ingerința cu nerespectarea principiilor legalității și proporționalității". Consideră că justa despăgubire trebuie stabilită în speță prin raportare la faptul că reclamantele nu s-au putut bucura de imobil din data de 05.02.2007 și până în prezent, trebuind să suporte peste 9 ani de încălcare continuă a dreptului lor de proprietate.

Apreciază că valoarea reală a bunului expropriat a fost judicios stabilită de Tribunalul Cluj, prin sentința civilă nr. 405/2010, prin care au fost acordate despăgubiri în valoare totală de 907.700 lei, ce au fost stabilite în funcție de valoarea de circulație a terenului în suprafață de 248 mp. situat în intravilanul Municipiului Cluj-Napoca la nivelul anului 2008, la momentul efectuării expertizei. Consideră că această valoare a despăgubirilor, ce reprezintă echivalentul a 250.000 euro, se încadrează în noțiunea de valoare venală, astfel cum aceasta este avută în vedere de practica CEDO.

În subsidiar, solicită acordarea de despăgubiri în cuantum de 122.760 euro, valoare stabilită prin raportul de expertiză întocmit de expert D. ca fiind valoarea imobilului la data de 05.02.2007, urmând ca plata acestor despăgubiri să se efectueze de către apelantă în moneda națională, la cursul BNR valabil la momentul plății efective, procedeu care va putea asigura o justă despăgubire pentru prejudiciul suferit de reclamante ca urmare a exproprierii în fapt.

În dezvoltarea motivului de recurs evocat, reclamanta a susținut că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 44 alin. (3) din Constituția României, respectiv prevederile art. 998 C.civ.

Instanța de apel a stabilit cuantumul despăgubirilor în funcție de valoarea pe care terenul o avea la data de 05.02.2007, terenul fiind evaluat, potrivit raportului de expertiză tehnică de specialitate efectuat în cauză, la valoarea de 495 euro/mp, astfel încât valoarea totală, raportat la suprafața terenului, a fost stabilită prin expertiză la suma de 122.760 euro.

Cu toate acestea, instanța de apel a reținut greșit faptul că valoarea de circulație a terenului este de 414.793 lei, întrucât aceasta reprezintă valoarea bunului la data de referință 05.02.2007 (dată la care instanța a apreciat că a intervenit ingerința în dreptul de proprietate) și nu valoarea despăgubirii care este menită a acoperi prejudiciul cauzat reclamantelor. Or, pentru ca despăgubirea să fie integrală, aceasta trebuie raportată  la data la care se face în mod efectiv repararea prejudiciului, prin urmare, la cursul valutar BNR de la data plății efective a acestor despăgubiri.

Recurentul arată că instanța de apel a reținut în considerentele hotărârii recurate faptul că instanța supremă, în decizia de casare, a stabilit că a avut loc o expropriere de fapt a terenului însă, potrivit deciziei de casare, instanțele de recurs au stabilit obligația pentru instanța de trimitere de a identifica "în ce măsură în cauză există o expropriere de fapt a terenului prin identificarea actului sau faptului juridic care a condus la privarea de proprietate și, prin urmare, de a analiza îndeplinirea condițiilor privind respectarea principiului legalității în ceea ce privește ingerința, (...) ceea ce trebuie stabilit, în acord și cu jurisprudența Curții Europene, este valoarea venală a bunului, cu referire la data la care a avut loc ingerința cu nerespectarea principiilor legalității și proporționalității. Cât privește susținerea pârâtului referitoare la calitatea sa procesuală, această susținere va fi realizată în contextul verificării legalității ingerinței și cu referire la HCL nr. 532/2009 ".

Instanța de apel procedând la identificarea actului sau faptului juridic care a dus la privarea de proprietate a reclamantelor, constată că O.U.G. nr. 195/2005, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 114/2007, este actul juridic care a determinat situația de expropriere de fapt, care a generat o ingerință în dreptul de proprietate al reclamantelor, în același sens fiind și susținerile Municipiului prin care s-a arătat că privarea de proprietate rezultă din instituirea interdicției conținută de art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005, care prevede că este interzisă și sancționată cu nulitatea absolută schimbarea destinației terenului amenajat ca spațiu verde în planul urbanistic.

Reținând corect că nu există un act sau fapt juridic din partea pârâtului care să ducă la privarea reclamantelor de proprietate, în mod nelegal instanța de apel a obligat unitatea administrativ - teritorială la plata despăgubirii. Chiar dacă este vorba despre o expropriere de fapt, atât timp cât legea nu distinge, acordarea unei despăgubiri în compensare nu se poate face decât în condițiile Legii nr. 33/1994, cadrul normativ aplicabil, de către autoritatea care are calitatea de expropriator, calitate pe care Municipiul Cluj-Napoca nu o deține deoarece nu are calitatea de emitent al actului normativ prin care a intervenit ingerința în dreptul de proprietate.

Interdicțiile de construire, prevăzute în certificatul de urbanism din 30.05.2008 nu întrunesc condițiile unei exproprieri pentru cauză de utilitate publică locală. Aceste interdicții nu fac decât să pună în aplicare dispozițiile art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005, actualizată, potrivit cărora "schimbarea destinației terenurilor amenajate ca spații verzi și/sau prevăzute ca atare în documentațiile de urbanism, reducerea suprafețelor acestora ori strămutarea lor este interzisă, indiferent de regimul juridic al acestora ".

Este adevărat ca terenul este situat în intravilanul municipiului Cluj-Napoca, având destinația de spațiu verde - parc public, iar restricțiile pe care aceasta destinație le implica sunt stabilite prin Planul Urbanistic General, însă interdicția de schimbare a destinației de spațiu verde a fost introdusă și reglementată de către statul român, în calitate de autoritate competentă pentru protecția mediului. În condițiile în care instanța de apel a constatat că nu există din partea Municipiului Cluj-Napoca un act sau fapt juridic care să priveze reclamantele de dreptul lor, în mod greșit a dispus obligarea acestuia la plata despăgubirii, atât timp cât acesta nu are calitatea de expropriator și nici nu s-a reținut că bunul este afectat unei cauze de utilitate publică locală, numai în această situație autoritatea publică fiind ținută să plătească despăgubiri.

Invocă și faptul că art. 44 din Constituție consacră principiul ocrotirii și garantării dreptului de proprietate, însă acesta nu este un drept absolut, legiuitorul având dreptul să stabilească cadrul juridic al exercitării atributelor dreptului de proprietate, în așa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind anumite limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat. Din această perspectivă, arată că dreptul la un mediu sănătos reprezintă un drept fundamental al omului, iar una din sarcinile aferente dreptului de proprietate se referă tocmai la respectarea tuturor sarcinilor privind protecția mediului.

Limitarea exercițiului dreptului de proprietate, raportat la dispozițiile art. 71 din O.U.G nr. 195/2005, are și o justificare socială, având în vedere că respectarea riguroasă a acestor norme reprezintă un obiectiv major, protejarea mediului înconjurător, deci și a spațiului verde existent, având o legătură directă cu nivelul de sănătate publică, ceea ce constituie o valoare de interes național. De aceea, apreciază că restricțiile ce decurg din dispozițiile art. 71 nu afectează dreptul de proprietate în substanța sa, rezumându-se la a institui o limitare obiectivă și rezonabilă, în acord cu principiile constituționale fundamentale care consacră dreptul la un mediu sănătos, respectiv dreptul la viață și integritate fizică și psihică. Or, efectele acestor restricții nu sunt de natură a fi asimilate unei privări de proprietate.

Susține recurentul că reclamantele nu au pierdut accesul la teren, stăpânirea acestuia sau dreptul de a-l înstrăina, iar restricția prevăzută de art. 71 din OUG nr. 195/2005 nu se traduce într-o expropriere formală și nici într-o expropriere faptică, ci duce la un control al folosirii bunurilor, ceea ce nu contravine art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, referitor la protecția proprietății private. În acest sens a statuat și Curtea Europeana a Drepturilor Omului în cauza

Mellacher și alții c. Austriei

, 1989, o speță referitoare la reglementarea folosirii bunurilor. De asemenea, în cauza

Sporrong și Lonnroth c. Suediei

, 1982, aceeași Curte a arătat că, întrucât autoritățile nu au trecut la exproprierea imobilelor petiționarilor, aceștia puteau să-și folosească bunurile, să le vândă, să le lase moștenire, să le doneze sau sa le ipotecheze.

Existența echilibrului între limitările stabilite în exercitarea dreptului de proprietate și dreptul la un mediu sănătos, trebuie analizată din aceasta perspectivă, ca un concurs între două drepturi fundamentale. De aceea, atât timp cât art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005 impune doar anumite limitări, în acord cu dispozițiile constituționale și europene, se apreciază că nu poate fi primită interpretarea instanței de apel potrivit căreia, în speță, a operat o expropriere atipică prin care proprietarele au pierdut însăși dispoziția juridică asupra terenului.

Recurentul a criticat decizia atacată și sub aspectul modului greșit de determinare a cuantumului despăgubirii, evaluată la data de 05.02.2007, la suma de 414.973 reprezentând valoarea de piață a terenului considerat construibil. Arată că terenul, încadrat din punct de vedere urbanistic în zona X, nu poate fi utilizat pentru dezvoltare rezidențială, cum s-a reținut în metoda de evaluare folosită.

Examinând criticile învederate prin cererile de recurs și dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte va admite recursurile formulate de reclamantele A. și B. și va respinge, ca nefondat, recursul promovat de pârâtul Municipiul Cluj-Napoca, prin Primar, urmând a răspunde prin considerente unice, motivelor comune de recurs care vor fi analizate grupat, după cum urmează:

Prin recursul declarat, reclamanta B. a formulat, în esență, două critici, subsumate motivului de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C.proc.civ., respectiv:

- statuarea greșită cu privire la actul juridic prin care s-a produs ingerința în dreptul de proprietate, apreciind că OUG nr. 195/2005 nu poate reprezenta în mod efectiv actul juridic prin care s-a materializat exproprierea de fapt.

- stabilirea greșită a cuantumului despăgubirilor pentru exproprierea de fapt, în sensul că pentru privarea de proprietate, ce a avut loc în cauză, nu s-a stabilit o justă despăgubire.

Aceasta din urmă critică de nelegalitate reprezintă un motiv comun de recurs cu cel invocat de reclamanta A. prin cererea proprie de recurs.

Pârâtul Municipiul Cluj-Napoca a invocat motivele de recurs înscrise în 304 pct. 7 și 9 din Codul de procedură civilă, formulând, în esență, următoarele critici:

Prin criticile grupate în recurs, pârâtul a contestat premisa reținută de instanța de apel care a stat la baza acordării despăgubirilor către reclamante, respectiv ipoteza existenței unei exproprieri de fapt determinată de actul juridic ce ar fi produs ingerința în dreptul de proprietate al reclamantelor și care nu i-ar putea conferi calitatea de expropriator, iar reclamanta B., plecând de la ipoteza reținută de instanța de apel, respectiv cea a intervenirii unei exproprieri de fapt, a contestat actul juridic care ar fi produs ingerința în dreptul de proprietate, critici care se impun a fi analizate prioritar în raport de cele învederate de cei trei recurenți care se referă atât la greșita obligare a pârâtului la despăgubiri, cât și la modul de stabilire a cuantumului acestora.

Sub aspectul analizării criticilor prioritare, Înalta Curte reține că reclamantele au sesizat la data de 16.07.2008 instanțele judecătorești cu pretenția de a se constata că au fost expropriate în fapt pentru cauză de utilitate publică locală de terenul în suprafață de 248 mp, situat în municipiul Cluj-Napoca, înscris în CF nr. x5 nr. topo x/8, solicitând a fi despăgubite pentru deposedarea, prin exproprierea de fapt, de imobilul proprietatea acestora fără a fi intervenit o decizie formală de expropriere și în absența unei juste și echitabile indemnizații.

Cererea reclamantelor a fost încadrată, în drept, pe dispozițiile art. 480-481 Cod civil de la 1865, art. 44 din Constituția României, art. 9 și 44 din Legea nr. 10/2001 și art. 1 din Protocol adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Calitatea reclamantelor de titulari ai unui “bun“ în sensul art. 1 din Protocol nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum această noțiune a fost conturată în jurisprudența instanței de contencios european, nu a fost pusă la îndoială în cauză, dreptul de proprietate fiindu-le recunoscut prin hotărâre judecătorească irevocabilă, respectiv prin decizia civilă nr. 967/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care pârâtul-recurent din prezentul litigiu - Municipiul Cluj-Napoca, prin primar - a fost obligat la restituirea terenului către reclamante, cu restabilirea situației anterioare preluării abuzive a imobilului de către stat, prin rectificarea CF x7, dezlipirea parcelei nr. topo x/8, radierea dreptului de proprietate al statului și înscrierea dreptului de proprietate al reclamantelor într-o nouă CF, dobândit prin moștenire, instanța supremă statuând în mod irevocabil că apartenența la domeniul public a terenului nu împiedică restituirea acestuia în natură.

La momentul la care obligația pârâtului de restituire a terenului a devenit exigibilă, respectiv data pronunțării deciziei civile nr. 967/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dispozițiile art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005 (în forma în vigoare la data pronunțării hotărârii judecătorești irevocabile de restituire a dreptului de proprietate și restabilire a situației anterioare) nu prevedeau interdicția schimbării destinației terenurilor amenajate ca spații verzi în toate cazurile, dispoziții care stipulau că:

"(1) Schimbarea destinației terenurilor prevăzute în planurile urbanistice ca spații verzi amenajate este interzisă. (2) Sunt exceptate de la prevederile alin. (1) terenurile proprietate privată, prevăzute în planurile urbanistice ca zone verzi, sau spațiile plantate neprotejate a căror destinație poate fi schimbată numai cu respectarea reglementărilor specifice în vigoare

".

Drept urmare, la data la care a devenit exigibilă obligația pârâtului de restituire a terenului, dispozițiile înscrise în art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005 instituiau interdicția schimbării destinației terenurilor prevăzute în planurile urbanistice ca spații verzi amenajate, singura derogare instituită de legiuitor era cea care viza terenurile proprietate privată, prevăzute în planurile urbanistice, ca spații verzi. Or, la momentul exigibilității obligației pârâtului, terenul restituit reclamantelor prin hotărâre judecătorească irevocabilă se încadra în categoria exceptată de la interdicția de schimbare a destinației, potrivit art. 71 alin. (2) din actul normativ sus evocat, dat fiind faptul că regimul juridic al terenului în litigiu se modificase ca efect al deciziei irevocabile de restituire a imobilul către reclamante, dobândind regimul juridic al proprietății private.

Prin urmare, având în vedere că prin hotărârea judecătorească irevocabilă de restituire a imobilului s-a dispus și restabilirea situației anterioare preluării abuzive a terenului și radierea dreptului de proprietate al statului din CF rezultă că aceste dispoziții impuneau în sarcina recurentului-pârât obligația de a proceda la predarea terenului cu destinația avută la momentul preluării imobilului de către stat, respectiv curți-construcții și nu cu destinația de alei și spații verzi, astfel cum a procedat prin procesul-verbal de predare din data de 15.02.2008.

Respectarea acestei obligații, genera în sarcina Municipiul Cluj-Napoca obligativitatea de a proceda la scoaterea terenului litigios din domeniul public și trecerea acestuia în domeniul privat al municipiului, tocmai în scopul restabilirii sit