ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3291/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3291/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând,

în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la 16 iulie 2008 pe

rolul Tribunalului Cluj, reclamantele TL. și G.A. l-au chemat în judecată pe

pârâtul municipiul Cluj-Napoca, solicitând instanței ca prin sentința ce o va

pronunța, să constate că reclamantele au fost expropriate pentru cauză de

utilitate publică locală de terenul în suprafață de 248 mp situat în

Cluj-Napoca, înscris în C.F. ; să fie obligat pârâtul la plata sumei de 900.650

lei (echivalentul a 250.000 euro la cursul B.N.R. din data de 15 iulie 2008) cu

titlu de despăgubire pentru exproprierea în fapt.

Prin sentința civilă nr.

247 din 22 aprilie 2009 a Tribunalului Cluj, s-a admis cererea formulată de

reclamantele și, în consecință, a fost obligat pârâtul la 907.700 lei cu titlu

de despăgubiri și 2.810 lei cheltuieli de judecată.

Prin Decizia civilă nr.

278 din 4 noiembrie 2009 a Curții de Apel Cluj, s-au admis apelurile declarate

de pârâtul Municipiul Cluj-Napoca prin primar și de Parchetul de pe lângă

Tribunalul Cluj, împotriva sentinței civile nr. 247 din 22 aprilie 2009 a

Tribunalului Cluj, care a fost desființată și s-a trimis cauza spre rejudecare

la același tribunal, cu motivarea că prima instanță nu s-a pronunțat cu privire

al capătul de cerere având ca obiect constatarea exproprierii faptice a

terenului, situație în care nu a soluționat fondul cauzei.

Prin sentința civilă nr.

405 din 4 mai 2010 a Tribunalului Cluj, s-a admis acțiunea civilă completată, formulată

de reclamante împotriva pârâtului și în consecință, s-a dispus înscrierea

dreptului de proprietate în favoarea municipiului Cluj-Napoca cu titlu de

expropriere în C.F., Cluj-Napoca; a fost obligat pârâtul să le plătească

reclamantelor suma de 907.700 lei cu titlu de despăgubiri; a fost obligat

pârâtul să le plătească reclamantelor cheltuieli de judecată în sumă de 2.810

lei.

Prin Decizia civilă nr.

257 din 1 octombrie 2010 a Curții de Apel Cluj, s-a admis apelul declarat de

pârâtul municipiul Cluj-Napoca împotriva sentinței civile nr. 405 din 4 mai

2010 a Tribunalului Cluj, care a fost schimbată în tot, în sensul că s-a

respins acțiunea civilă completată.

Prin Decizia nr. 7542

din 26 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a admis

recursul declarat de reclamante împotriva Deciziei civile nr. 257/A din 1

octombrie 2010 a Curții de Apel Cluj, care a fost casată și s-a trimis cauza

spre rejudecare la aceeași instanță, cu îndrumarea de a analiza în ce măsură în

cauză există o expropriere de fapt a terenului restituit reclamantelor prin

hotărâre judecătorească definitivă și în măsura în care va constata că a operat

o astfel de expropriere pentru cauză de utilitate publică, se va analiza din

perspectiva art. 480 C. civ. și a art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dacă privarea de proprietate îndeplinește

condițiile de legalitate, dacă este justificată de o cauză de utilitate publică

și dacă este proporțională cu scopul vizat, astfel cum aceste condiții se

desprind din jurisprudența C.E.D.O. a Drepturilor Omului.

Urmare a casării cu

trimitere, prin Decizia civilă nr. 18/A din 23 februarie 2012 a Curții de Apel

Cluj, s-a admis apelul declarat de pârât împotriva sentinței civile nr. 405 din

4 mai 2010 a Tribunalului Cluj, pe care a schimbat-o în sensul că a respins

acțiunea intentată de reclamante.

Prin Decizia nr. 7460

din 6 decembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a admis recursul

declarat de reclamante T.L. și G.A. împotriva Deciziei civile nr. 18/A din 23

februarie 2012 a Curții de Apel Cluj, care a fost casată cu trimiterea cauzei spre

rejudecare la aceeași instanță.

Înalta Curte a

reținut că sub aspectul situației de fapt, este necontestat în cauză că

reclamantele sunt coproprietare asupra terenului în suprafață de 248 mp,

restituit prin hotărâre judecătorească irevocabilă, în temeiul Legii nr. 10/2001.

Anterior, prin Decizia

nr. 7542 din 26 octombrie 2011, Înalta Curte a casat Decizia civilă nr. 257/A

din 1 octombrie 2010 a Curții de Apel Cluj și a trimis cauza spre rejudecare,

dezlegând chestiuni de drept relevante pentru cauză și dând îndrumări foarte

precise instanței de rejudecare.

Astfel, instanța

supremă a constatat că reclamantele au cerut să se constate că sunt lipsite de

atributele dreptului de proprietate asupra bunului proprietatea lor, dată fiind

exproprierea de fapt a terenului, noțiune identificată cu acele situații în

care proprietarul din punct de vedere juridic al unui bun pierde în favoarea

statului atributele dreptului de proprietate, fără ca în prealabil să fi fost

urmate regulile prevăzute de actele normative ce guvernează exproprierea.

S-a statuat că

instanța de apel în temeiul art. 6 din C.E.D.O. avea obligația să examineze

efectiv cererile, mijloacele de apărare ale părților și argumentele acestora în

asigurarea respectării dreptului la un proces echitabil, astfel că instanța de

apel avea obligația de a analiza pretinsa privare de proprietate și condițiile

în care acestea ar putea opera din perspectiva art. 1 din Protocolul adițional nr.

1 la Convenție, dacă privarea de proprietate îndeplinește condițiile de legalitate,

dacă este justificată de o cauză de utilitate publică și dacă este

proporțională cu scopul vizat, iar în funcție de dezlegările date acestor

aspecte, se va soluționa și capătul de cerere referitor la despăgubiri.

S-a mai statuat în

termeni foarte clari că nu poate fi contestat dreptul reclamantelor la un bun

în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, dar cu toate acestea,

hotărârea recurată a fost pronunțată cu nerespectarea limitelor casării.

Instanța de apel a

nesocotit considerentele instanței supreme referitoare la faptul că în analiza

condițiilor exproprierii de fapt, nu prezintă relevanță faptul că reclamantele

au cunoscut ingerința statului în ce privește dreptul de proprietate al

acestora asupra terenului în litigiu la momentul la care a solicitat și obținut

restituirea bunului în natură.

Aceeași instanță de

apel era obligată să cerceteze în mod efectiv condițiile a căror îndeplinire ar

fi putut justifica pretinsa ingerință în dreptul de proprietate al

reclamantelor, ingerința să fie prevăzută de norme ale dreptului intern, iar

acestea să fie suficient de accesibile, precise și previzibile și să conțină

garanții contra aplicării arbitrare; privarea de proprietate să fie impusă de o

cauză de utilitate publică; ingerința să fie proporțională cu scopul vizat;

caracterul just al despăgubirilor stabilite pentru privare de libertate.

Hotărârea instanței

de apel cuprinde motive contradictorii, în sensul că pe de o parte a reținut că

privarea de proprietate impune acordarea unei despăgubiri, iar pe de altă parte

a constatat că nu se impune acordarea de despăgubiri, chiar dacă reclamantele

au suferit o privare de proprietate, deoarece au cunoscut afectațiunea

imobilului în perioada procesului de restituire în natură.

Dar instanța de apel

nu a analizat îndeplinirea condițiilor privind respectarea principiului

legalității, sub aspectul caracterului precis, accesibil și nearbitrar al

normelor de drept ce reglementează ingerința, pornind de la ceea ce s-a

dezlegat în mod irevocabil prin Decizia civilă nr. 839/A din 3 noiembrie 2005 a

Curții de Apel Cluj și prin Decizia nr. 967 din 5 februarie 2007 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, precum și de la momentul la care în patrimoniul

reclamantelor a fost recunoscut cu caracter definitiv dreptul lor de proprietate.

Această obligație era iminentă specificului cauzei pendinte și jurisprudenței

instanței europene, care a statuat că nu poate avea nicio justificare privarea

de proprietate care a fost rezultatul ignorării unei hotărâri judecătorești

definitive, întrucât nu se poate considera că există vreun interes public care

să prevaleze asupra principiului securității raporturilor juridice și care să

impună privarea de proprietate.

Instanța de apel

trebuia să identifice actul sau faptul juridic care a condus la privarea de

proprietate și efectul real produs de acesta în patrimoniul reclamantelor,

respectiv să constate dacă bunul acestora este afectat în mod permanent și

necesar unei cauze de utilitate publică și dacă se respectă condiția

proporționalității ca trăsătură a ingerinței în dreptul de proprietate,

admisibilă din perspectiva art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție,

reprezintă existența unui just echilibru între cerințele de interes general ale

comunității și imperativele protecției drepturilor fundamentale individuale, ce

se leagă în materia proprietății în mod esențial, de obligația pozitivă a

statului de a stabili o despăgubire pentru bunul pierdut, calculată în funcție

de pierderea suferită de fostul proprietar.

Urmare a tuturor

acestor hotărâri, Curtea de Apel Cluj, secția I-a civilă, prin Decizia nr. 363

din 16 aprilie 2014 a admis apelul pârâtului, a schimbat sentința în parte, în

sensul obligării pârâtului la plata către reclamanți a sumei de 226.700 lei,

reprezentând echivalentul a 51.100 euro la cursul B.N.R. din 4 noiembrie 2013

de 4,4382 lei/euro.

În ceea ce privește

situația de fapt, instanța de apel a constatat că prin Decizia civilă nr. 839/A

din 3 noiembrie 2005 a Curții de Apel Cluj, s-a admis în parte apelul declarat

de reclamante

împotriva

sentinței civile nr. 509 din 11 martie 2005 a Tribunalului Cluj, care a fost

schimbată în parte, în sensul că s-au admis în parte și celelalte capete de

cerere din acțiune, dispunându-se restituirea în natură către reclamante a

terenului în suprafață de 248 mp înscris în C.F., cu destinația de alei și

spații verzi, s-a dispus dezlipirea parcelei al imobilul din C.F., Cluj-Napoca

și transcrierea ei într-o nouă carte funciară, în favoarea vechiului

proprietar, statul român, menținându-se celelalte dispoziții ale sentinței.

Prin Decizia nr. 967

din 5 februarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a admis recursul

declarat de reclamantele T.L. și G.A. împotriva Deciziei civile nr. 839/A din 3

noiembrie 2005 a Curții de Apel Cluj, care a fost modificată în parte, în

sensul că a dispus restabilirea situației anterioare preluării imobilului,

rectificarea C.F., Cluj-Napoca, prin dezlipirea parcelei, din imobilul de sub

A1, rectificarea acestei cărți funciare, radierea dreptului de proprietate al

statului și reînscrierea dreptului de proprietate al reclamantelor, într-o nouă

carte funciară, drept dobândit prin moștenire, menținându-se celelalte

dispoziții ale deciziei atacate.

În baza acestor

hotărâri judecătorești irevocabile, reclamantele și-au întabulat dreptul de

proprietate asupra terenului restituit în natură în baza Legii nr. 10/2001, în C.F.,

Cluj-Napoca, în suprafață de 248 mp din certificatul de urbanism din 30 mai 2008

eliberat de Primăria municipiului Cluj-Napoca, rezultă că terenul proprietate

privată în litigiu, este „situat în intravilanul municipiului Cluj-Napoca, în

interiorul perimetrului de protecție a valorilor istorice și arhitecturale

urbanistice”, că „se interzic orice schimbări ale funcțiilor spațiilor verzi

publice specializate și diminuarea suprafețelor înverzite”, precum și că „nu se

admit niciun fel de intervenții care depreciază caracterul zonei protejate”.

Potrivit art. 480 C.

civ., proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un

lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege. Din

acest text legal, rezultă că dreptul de proprietate îi conferă titularului său

posesia, folosința și dispoziția bunului ce formează obiectul dreptului său.

Însă dacă reclamantele au dispoziția (ius abutendi) asupra terenului în litigiu

în suprafață de 248 mp, situat în intravilanul municipiului Cluj-Napoca având

destinația de alei și spații verzi, ele nu au posesia (ius possidendi) și

folosința (ius utendi și ius fruendi).

Conform art. 44 alin.

(3) din Constituție, nimeni nu poate fi expropriat decât printr-o cauză de

utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă

despăgubire. În speță, nu a operat însă o expropriere propriu-zisă, în temeiul

Legii nr. 33/1994, întrucât terenul în litigiu se afla atât la data formulării

notificării în baza Legii nr. 10/2001, cât și la data obținerii dreptului de

proprietate, ca și în prezent, tot exact acolo, în perimetrul de protecție a

valorilor istorice și arhitectural-urbanistice, având destinația de alei și

spații verzi.

Instanța supremă a

stabilit că în speță a avut loc o expropriere de fapt a terenului, iar instanța

de contencios european a impus ideea că în situația unei privări de

proprietate, obligația statelor este aceea de a-i indemniza corespunzător pe

titularii dreptului, ceea ce înseamnă în contextul legislației naționale, pe

deplin concordante cu legislația europeană, că nimeni nu poate fi expropriat

decât pentru cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și

prealabilă despăgubire (art. 44 din Constituie, art. 1 din Legea nr. 33/1994).

Așadar, instanța de

apel a încuviințat efectuarea unui raport de expertiză de către o comisie de 3

experți, conform art. 26 din Legea nr. 33/1994, pentru evaluarea terenului în

litigiu, expertul C.S.C. arătând la fila 71, că valoarea terenului în litigiu

era la data efectuării expertizei, 4 noiembrie 2013, de 297.200 lei, respectiv

67.000 euro, la valoarea de 4.4382 lei/1 euro. Expertul numit la cererea

reclamantelor, M.B., a arătat că terenul în litigiu valorează 439.500 lei

reprezentând 99.000 euro la valoarea de 4,42 lei/euro, respectiv 400 euro/mp.

În urma obiecțiunilor

formulate de părți, experții C.S.C. numit de instanță și V.V.V. numit la

propunerea pârâtului, au arătat că valoarea terenului în litigiu în suprafață

de 248 mp, era la data efectuării expertizei 4 noiembrie 2013, de 226.700 lei

sau 51.100 euro, la un curs de 4.4382 lei/1 euro fila 242. Această evaluare s-a

făcut prin metoda comparației de piață, utilizându-se 4 dintre contractele

autentice de vânzare-cumpărare aflate la dosar, filele 245-251, celelalte

contracte autentice de vânzare-cumpărare nefiind luate în considerare, întrucât

au ca obiect proprietăți compuse din terenuri și construcții.

Curtea nu a luat în

considerare valoarea terenului din luna decembrie 2005 așa cum au solicitat

intimatele, întrucât aceasta ar fi contrară dispozițiilor art. 26 alin. (2) din

Legea nr. 33/1994, care prevede că „la calcularea cuantumului despăgubirilor,

experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând în mod

obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la

data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse

proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare

și dovezile prezentate de aceștia”. Legea nr. 33/1994 urmează să fie aplicată

în baza dispozițiilor de trimitere ale instanței supreme, inclusiv în ceea ce

privește modalitatea de stabilire a despăgubirilor „la data întocmirii raportului

de expertiză” conform prevederilor art. 26 alin. (2) din această lege, care

este 4 noiembrie 2013.

Experții C.S.C. și

V.V.V. au ținut seama la evaluarea terenului în litigiu, de 4 contracte

autentice de vânzare-cumpărare, care sunt cele mai apropiate ca dată de

momentul efectuării raportului de expertiză, și care se referă la terenuri din

intravilanul municipiului Cluj-Napoca, înlăturându-le motivat pe celelalte

contracte care aveau ca obiect terenuri și construcții.

Răspunzând

obiecțiunilor reclamantei G.A., cei doi experți au arătat fila 238-239, că

marja de negociere nu este prevăzută de acte normative sau de standarde; pentru

localizare s-a aplicat - 15% comparabilei A1,

deoarece Piața M. este

o zonă cu potențial comercial net superior; faptul că pe strada C.I.H. au fost

eliberate certificate de urbanism cu un anumit regim de înălțime, nu înseamnă

că și pentru terenul în litigiu s-ar fi obținut un asemenea document;

reglementările urbanistice prevăd frontul minim la stradă de 12,5 m; opinia

reclamantei privind valoarea reală a terenului nu are nici un fundament, fiind

o simplă susținere a acesteia; nu au avut în vedere contractele de

vânzare-cumpărare care au ca obiect teren cu construcții și terenuri

înstrăinate prin vânzare directă, din cauza intervalelor mari de timp față de

datele de evaluare; contractul de vânzare-cumpărare la care se referă

reclamanta, are ca obiect un apartament, nicidecum un teren.

La obiecțiunile

reclamantei Ț.L., aceiași experți au arătat că s-a aplicat corecția de -15% comparabilei

A1, deoarece Piața M. este o zonă cu potențial comercial net superior;

localizarea comparabilei C1 s-a făcut cu aproximație, neavând date suficiente

pentru localizarea exactă; fontul la două străzi impune o corecție negativă

estimată de experți la 10%, fiind o caracteristică importantă în special în

cazul proprietăților de tip comercial, or din expertiza topo existentă la

dosar, rezultă clar că terenul în litigiu avea front doar la str. C.I.H.;

contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 2 aprilie 2006 are ca obiect

un apartament și deci nu poate fi vorba de utilizarea sa în analiză.

Răspunsuri

asemănătoare au dat cei doi experți și anterior, filele 198-200.

În concluzie,

corecția negativă de -15% față de comparabila A1, s-a aplicat pentru că terenul

situat în Piața Muzeului din Cluj-Napoca are un potențial comercial net

superior față de terenul în litigiu, situat pe strada C.I.H.; cei doi experți

au arătat că terenul proprietatea antecesoarei reclamantelor, avea un singur

front la strada care în prezent se numește C.I.H. și nu la două străzi; nu au

fost luate în considerare contractele de vânzare-cumpărare încheiate în anii

2005-2006, deoarece au fost întocmite la intervale foarte mari de timp,

raportat la data efectuării raportului de expertiză 4 noiembrie 2013 și la

prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, precum și din cauză că

acele contracte invocate de reclamante au ca obiect și construcții, nu doar

terenuri; o despăgubire pentru daunele aduse reclamantelor ca urmare a exproprierii,

alta decât contravaloarea terenului în litigiu la data efectuării raportului de

expertiză, nu poate fi acordată, deoarece reclamantele nu au făcut o asemenea

dovadă.

Instanța de apel nu a

luat în considerare concluziile expertului M.B. fila 103 și 215, care în opinia

separată și subiectivă, fiind numit la propunerea reclamantelor, a arătat că

valoarea de piață a terenului expertizat pentru perioada 2005-2006 este de 950

euro/mp - 1.000 euro/mp pentru că față de prevederile art. 26 alin. (2) din

Legea nr. 33/1994, instanța este obligată să țină seama de prețul cu care se

vând în mod obișnuit imobilele de același fel în unitatea

administrativ-teritorială la data întocmirii raportului de expertiză adică 4

noiembrie 2013, și nu în perioada 2005-2006.

Art. 1 alin. (1) din

Protocolul adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamentale prevede că „orice persoană fizică sau juridică are

dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de

proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile

prevăzute de lege și nu de principiile generale ale dreptului internațional”,

iar în alin. (2) al aceluiași articol se prevede că „Dispozițiile precedente nu

aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră

necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general

sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții sau a

amenzilor”.

Situația din speță se

încadrează în dispozițiile art. 1 alin. (1) teza a II-a din Protocolul nr. 1,

reclamantele având un „bun” asupra căruia în baza hotărârilor judecătorești

irevocabile, chiar dacă nu este vorba de o expropriere tipică, ci de una

atipică, reclamantele (respectiv antecesoarea acestora) cunoscând atât la data

formulării notificării la Legea nr. 10/2001, cât și pe tot parcursul

desfășurării procesului, că terenul solicitat are o destinație de alei și

spații verzi, situat în Parcul Central al municipiului Cluj-Napoca.

Prin urmare, după

dobândirea dreptului de proprietate de către reclamante asupra terenului în

litigiu, nu a existat un act sau fapt juridic din partea pârâtului care să ducă

la privarea lor de proprietate, terenul având exact aceeași destinație, atât

anterior cât și ulterior restituirii, el fiind afectat în mod necesar și

permanent unei cauze de utilitate publică, încă înainte de restituire, aspect

cunoscut exact de către reclamante.

Dar pentru că terenul

în litigiu nu poate fi utilizat așa cum au arătat reclamantele prin cererea din

14 mai 2008 la Primăria municipiului Cluj-Napoca, ele sunt îndreptățite la

despăgubiri reprezentând contravaloarea terenului în suprafață de 248 mp,

calculate conform art. 26 din Legea nr. 33/1994, aplicabilă în baza

îndrumărilor obligatorii date de instanța supremă.

Împotriva deciziei au

declarat recurs reclamantele și pârâtul.

Reclamanta Ț.L., prin

recursul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., solicită

admiterea căii de atac, modificarea în tot a deciziei atacate în sensul

respingerii apelului și a menținerii sentinței nr. 405 din 4 mai 2010.

Prin dezvoltarea

motivelor de recurs se arată că instanța de apel a reținut, pe de o parte că se

află în prezența unei exproprieri în fapt, iar pe de altă parte, că în cauză nu

a existat un act sau fapt juridic din partea pârâtului care să ducă la privarea

de proprietate .Se poate lesne observa că aceste două afirmații se contrazic.

Î

n speță se poate

reține că a avut loc o expropriere în fapt.

Instanța supremă a

statuat deja în privința analizei condițiilor privării de proprietate arătând

că, în cadrul acestui proces de analizare, instanța de apel nu poate ajunge la

rejudecarea cauzei privind restituirea imobilului preluat în mod abuziv. De

asemenea, tot Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat prin decizia de

casare că nu poate fi contestat dreptul recurentei-reclamante la un bun în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției.

Condițiile, atât în

ceea ce privește legalitatea privării de libertate, existența unei cauze de

utilitate publică ce impune privarea de proprietate, proporționalitatea

ingerinței cu scopul vizat, cât și caracterul just al despăgubirii stabilite

pentru privarea de proprietate, nu sunt îndeplinite, dovedindu-se astfel că

suntem în prezența unui caz de privare de proprietate, de expropriere în fapt.

Legalitatea privării

de proprietate nu se verifică, deoarece în speță nu s-a respectat principiul

justei și prealabilei despăgubiri, cerință imperativă în cazul în care statul

înțelege să dispună de un bun al unui proprietar, justificând o cauză de

utilitate publică.

Condiția existenței

unei cauze de utilitate publică presupune ca utilitatea publică să protejeze un

interes public în raport cu un interes privat. Or, în speță, nu se justifică

privarea recurentei de dreptul de proprietate atât timp cât interesului public

al utilității spațiului i se opune un alt interes public; respectarea

principiului securității raporturilor juridice.

Nici cerința proporționalității

nu este îndeplinită, deoarece se impune o sarcină excesivă atât timp cât

„avantajele” calității de proprietar constau doar în obligația de a plăti

impozitul asupra terenului, iar, în ciuda faptului că atributele dreptului de

proprietate profită atât Municipiului Cluj-Napoca, cât și publicului larg,

despăgubirea ce îi revenea, nu a fost achitată nici la acest moment.

Nu se poate vorbi

despre un caracter just al despăgubirii stabilite, din moment ce nu s-a

stabilit nicio despăgubire ce să compenseze privarea de proprietate a recurentei.

Cât privește actul

din partea pârâtului care a dus la privarea de proprietate a recurentei, starea

de fapt expusă și reținută de către instanță relevă faptul că ulterior

parcurgerii procedurii de retrocedare, Înalta Curte de Casație și Justiție a

consfințit definitiv și irevocabil, prin Decizia nr. 967 din 05 februarie 2007,

soluția de restituirea în natură a terenului pronunțată prin Decizia civilă nr.

839 din 03 noiembrie 2005 a Curții de Apel Cluj. Punerea în posesie a recurentei

și a surorii acesteia, G.A., s-a făcut pe baza unui proces-verbal de

predare-preluare încheiat la data de 20 martie 2008. Solicitarea retrocedării

terenurilor în natură s-a grefat pe regula instituită în Legea nr. 10/2001, în

acest mod urmărindu-se o reală compensare a foștilor proprietari deposedați

abuziv de către Statul Român.

La acea dată, chiar

dacă destinația terenului era cea de alei și spații verzi, nu era interzisă

schimbarea acestei destinații, putându-se emite o hotărâre prin care se schimbă

destinația terenului în acord cu destinația avută anterior preluării abuzive de

către stat, prin urmare, nu se afla într-o ipoteză de imposibilitate a

restituirii terenului în natură din această perspectivă.

Actele juridice care

au dus la privarea de proprietate pe de o parte, O.U.G. nr. 195/2005, prin care

se interzice schimbarea destinației terenurilor amenajate ca spații verzi,

evident, după ce se demarase procedura de retrocedare și se afla în prezența

unei hotărâri din apel de retrocedare a terenului iar, pe de altă parte, Hotărârea

Consiliului Local, Cluj-Napoca nr. 532/2009 prin care s-a dispus trecerea

terenului în speță în proprietatea publică a municipiului Cluj-Napoca cu toate

că la acea dată se retrocedase deja imobilul recurentei.

Recurenta a fost pusă

în posesia terenului după ce s-a reglementat interzicerea schimbării

destinației terenului.

Din această

perspectivă, nu are nicio relevanță faptul că recurenta cunoștea destinația

terenului înainte de retrocedarea acestuia.

Instanța de apel a

nesocotit prevederile din cuprinsul deciziei de casare de care era ținută,

aplicând, în ceea ce privește despăgubirile, prevederile art. 26 din Legea nr. 33/l994.

Instanța de apel, în

cuprinsul hotărârii recurate arată că a aplicat cu privire la cererea de

despăgubire a recurentei prevederile din Legea nr. 33/1994, acestea fiind

impuse de către instanța de trimitere (pag. 8 parag. 1). Din hotărârea de

casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu există o astfel de prevedere

care să impună instanței de apel aplicarea acestor prevederi legale. Din

contră, în decizia de casare se arată (la pag. 19 parag. 2) „ indemnizarea

pretinsă are același regim juridic cu cel al compensației acordată de instanța

europeană - cu semnificația de satisfacție echitabilă - pe temeiul art. 41 din

Convenție”.

Prevederile art. 26

din Legea nr. 33/1994 au fost edictate tocmai în acord cu prevederile

Constituției, din acest motiv s-a prevăzut că despăgubirea trebuie să constea

în valoarea imobilului de la data exproprierii, acesta fiind un moment

prealabil în raport cu exproprierea care se dispune prin hotărârea

judecătorească pronunțată pe baza raportului de expertiză.

Instanța ar fi

trebuit să observe că în cazul situației atipice a exproprierii în fapt aceste

două momente (data exproprierii și data efectuării expertizei) sunt inversate

în timp. Consecința aplicării art. 26 din Legea nr. 33/1994, în această

situație, fiind încălcarea prevederilor din art. 44 alin. (3) din Constituția

României.

Cu privire la

indemnizația care trebuie acordată se consideră că având în vedere toate aceste

premise, soluția instanței este greșită în ceea ce privește cuantumul

despăgubirilor acordate pentru argumentele ce urmează .

În primul rând,

raportat la considerentele obligatorii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție

arătate prin decizia de casare, instanța de apel trebuia să pornească de la

ideea că recurenta are dreptul la un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

al Convenției. Astfel, data la care ar fi trebuit raportată valoarea imobilului

nu poate fi decât data exproprierii în fapt, pentru că acela era momentul în

care recurenta ar fi trebuit să se bucure efectiv de toate atributele dreptului

de proprietate care i s-au retrocedat. Pe de altă parte, dacă s-ar fi respectat

procedura exproprierii prevăzută în Legea nr. 33/1994, valoarea de la data

exproprierii s-ar fi considerat a fi cea justă și prealabilă.

Chiar dacă instanța a

optat pentru valoarea imobilului evaluată la data efectuării raportului de

expertiză, se apreciază că s-a respins în mod neîntemeiat cererea de acordare a

unor daune în afară de valoarea imobilului, reținând în mod greșit că aceste

daune nu au fost dovedite.

Având în vedere că

este discutabil care este actul juridic prin care s-a realizat exproprierea în

fapt, există două posibile soluții, în funcție de actul juridic considerat a fi

cel ce privează de proprietate recurenta:în principal, dacă actul prin care recurenta

a fost expropriată în fapt este Hotărârea Consiliului Local nr. 532/2009,

atunci expertiza finalizată în anul 2009, efectuată de către expertul tehnic

judiciar L.S.N. va fi cea care oferă cuantumul despăgubirilor, 907.700 lei; în

subsidiar, în cazul în care se consideră că actul juridic prin care s-a

realizat exproprierea în fapt este O.U.G. nr. 195/2005, atunci valoarea

indemnizației acordate recurentei ar trebui să fie valoarea imobilului evaluată

la nivelul anului 2005 prin expertiza realizată în fața instanței de apel de către

experții C. și V.: 308.500 lei.

Reclamanta G.A., prin

recursul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ. și art.

315 C. proc. civ., solicită în principal, casarea cu reținere spre rejudecare,

iar în subsidiar, modificarea sentinței civile nr. 405 din 4 mai 2010 pentru

considerentele ce urmează:

Prin decizia recurată

instanța de apel a încălcat majoritatea limitelor casării impuse prin Decizia Înaltei

Curți de Casație și Justiție nr. 7460/2012.

Astfel,

în

mod contrar celor

arate expres în considerentele deciziei de casare, instanța de apel apreciază că

această expropriere de fapt care a operat în speță "nu a fost o

expropriere propriu-zisă, în temeiul Legii nr. 33/1994, întrucât terenul în litigiu

se află, atât la data formulării notificării în baza Legii nr. 10/2001, cât și la

data obținerii dreptului de proprietate, ca și în prezent, tot acolo, în perimetrul

de protecție a valorilor istorice și arhitectural urbanistice, având destinația

de alei și spații verzi".

În realitate, s-a

produs o expropriere de fapt, adică o expropriere "atipică" după cum

o denumește instanța de apel, deoarece s-a produs în patrimoniul reclamantelor

rezultatul păgubitor - imposibilitatea folosirii bunului - fără însă a se

realiza procedura de expropriere prevăzută de Legea nr. 33/1994.

Acest raționament

greșit al instanței de apel asupra conținutului noțiunii de expropriere de fapt

provoacă o încălcare "în cascadă" și a altor probleme de drept

dezlegate irevocabil de instanța de casare - cunoașterea de către reclamante a

destinației terenului pe parcursul procesului de restituire nu poate fi avută

în vedere pentru înlăturarea analizării condițiilor exproprierii de fapt și instanța

de apel este datoare să verifice actul sau faptul prin care s-a produs

exproprierea de fapt, precum și impactul acestuia în patrimoniul reclamantelor.

Instanța de apel a realizat

o greșită apreciere asupra efectelor hotărârilor judecătorești pronunțate în baza

Legii nr. 10/2001, deoarece restituirea în natură în baza Legii nr. 10/2001

către reclamante a terenului asupra căruia poartă prezentul litigiu s-a

realizat prin Decizia civilă nr. 839/A din 03 noiembrie 2005, definitivă și devenită

irevocabilă prin Decizia civilă nr. 967 din 05 februarie 2007 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală,

restabilindu-se totodată situația anterioară actului de preluare.

Așadar este incorectă

afirmația instanței de apel în sensul că destinația terenului a rămas

neschimbată atât anterior cât și ulterior restituirii și că acesta a fost

"afectat în mod necesar și permanent unei cauze de utilitate publică”,

deoarece de la data pronunțării hotărârii judecătorești definitive de

restituire în natură (03 noiembrie 2005) se consideră că reclamantele au avut

în patrimoniu în mod neîntrerupt dreptul de proprietate privată asupra bunului

restituit, astfel cum acest drept exista la momentul preluării abuzive.

În consecință,

aprecierea greșită a instanței cu privire la afectațiunea permanentă de

utilitate publică a terenului contravine limitei de casare constând în aceea că

instanța de apel nu poate realiza o rejudecare a litigiului pe Legea nr. 10/2001

și nici o reinterpretare a hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile

pronunțate în respectivul litigiu; contravine dispozițiilor exprese ale art. 2 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001; conduce la concluzia în egală măsura eronată a

instanței de apel în sensul că, după momentul pronunțării hotărârii

judecătorești definitive de restituire a terenului către reclamante, nu ar fi

existat niciun act sau fapt juridic din partea pârâtului care să conducă la

privarea acestora de proprietate, terenul rămânând cu aceeași destinație.

Instanța de apel nu

a identificat actul sau faptul juridic prin care s-a produs exproprierea de

fapt, astfel cum instanța de casare a dispus în mod obligatoriu în sarcina

instanței de apel, cu ocazia rejudecării, verificarea actului sau faptului prin

care s-a produs exproprierea de fapt, precum și impactul acestuia în patrimoniul

reclamantelor.

Instanța de apel nu a

procedat în niciun mod la o astfel de verificare, considerând fără temei că

aceasta nu se impune, deoarece terenul și-ar fi păstrat destinația și afectațiunea

de utilitate publică atât anterior cât și ulterior restituirii - raționament

care încalcă atât efectele prevăzute de lege ale restituirii în natură a

bunului potrivit Legii nr. 10/2001 cât și limitele casării în prezenta speță.

In realitate, cu

ocazia rejudecării, includerea în domeniul public a unității administrativ

teritoriale a terenului în litigiu s-a realizat ulterior restituirii, prin

hotărâre judecătorească irevocabilă, a acestui teren către reclamantă.

Actul administrativ

de includere a acestui teren în proprietate publică nu a fost reprezentat de Hotărârea

Consiliului Local nr. 792/1999, astfel cum a susținut apelantul-pârât, ci Hotărârea

Consiliului Local nr. 532/2009 Anexa nr. 4, de modificare a Hotărârii Consiliului

Local nr. 133/2005 prin care se prevede în mod explicit trecerea acestui teren

în proprietate publică și prin Anexa II a H.G. nr. 193/2006 pentru modificarea

și completarea H.G. nr. 969/2002.

În consecință, îndeplinirea

condiției legalității măsurii privării de proprietate trebuia analizată de

instanța de apel în raport de Hotărârea Consiliului Local nr. 532/2009 și H.G.

193/2006, acestea fiind actele administrative prin care s-a dispus includerea

în domeniul public a imobilului anterior restituit prin hotărâre judecătorească

recurentei și reclamantei Țimbulea Livia.

Totodată, încadrarea

situației de speță în noțiunea de expropriere ce trebuie realizată de către

instanța de apel tot prin raportare la Hotărârea Consiliului Local nr. 532/2009

și H.G. nr. 193/2006, la faptul că aceste acte au fost edictate ulterior

restituirii prin hotărâre judecătorească a imobilului în litigiu, precum și la

faptul că nu au fost urmați pașii formali ai procedurii prevăzute de Legea nr. 33/1994

privind exproprierea.

În analizarea

caracterului de utilitate publică ce poate justifica privarea de proprietate,

instanța de apel ar fi trebuit totodată să aibă în vedere faptul că în jurisprudența

C.E.D.O. în materie s-a arătat în mod repetat faptul că nu poate avea nicio

justificare privarea de proprietate care a fost rezultatul ignorării unei

hotărâri judecătorești definitive, întrucât nu se poate considera că există

vreun interes public care să prevaleze asupra principiului securității

raporturilor juridice și care să impună privarea de proprietate.

Astfel cum a arătat

și instanța de contencios european, atunci când un bun este afectat unei

utilități publice, prin natura sa, statul are obligația de a expropria bunul,

prin oferirea unei compensații financiare proprietarului bunului. Altfel ar însemna

ca statul să-și atingă obiectivele de politică socială în detrimentul unei

persoane private, ceea ce nu este acceptabil întrucât costurile de politică

socială trebuie suportate de întreaga colectivitate, nu doar de o persoană

anume. În consecință, statul are obligația de a expropria orice bun aflat în proprietatea

privată și care este afectat utilității publice, cum ar fi aleile, drumurile de

acces sau spațiile verzi. (a se vedea C.E.D.O. - hot. Bugajny;

"Exproprierea de fapt - un comentariu al hotărârii C.E.D.O. în cauza

Burghelea c. România" - Radu Chiriță).

În consecință,

omisiunea instanței de apel de a identifica actul sau faptul prin care s-a

produs exproprierea de fapt, reprezintă o încălcare a limitelor casării, având în

vedere că această verificare a fost îndrumarea obligatorie a instanței de

casare; nemotivarea hotărârii judecătorești recurate, având în vedere că

instanța de apel a ignorat întru totul, nu a răspuns în niciun mod apărărilor

aduse de recurentă față de motivele de apel și susținerilor cu privire la

actele administrative emise de intimat prin care s-a realizat exproprierea de

fapt (din această perspectivă devenind incident și motivul de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.) și o încălcare a dispozițiilor art. 480 C.

civ. și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, dispoziții din

perspectiva cărora instanța de apel era chemată, potrivit mențiunilor exprese

din decizia de casare să analizeze condițiile privind admisibilitatea privării

de proprietate și conduce totodată la greșita aplicare a dispozițiilor art. 44

din Constituție, art. 1 și art. 26 din Legea nr. 33/1994 și ale art. 41 din Convenție,

cât privește modul de stabilire a despăgubirilor.

În acest context,

justa despăgubire nu poate fi stabilită decât corelativ valorii reale a

terenului la momentul producerii vătămării patrimoniului (03 noiembrie 2005),

iar nu doar la nivelul valorii avute de teren în prezent, deoarece se află

dincolo de orice culpă a reclamantelor atât împiedicarea de către apelantul pârât

a exercitării atributelor de proprietate prin emiterea actelor administrative

de trecere în domeniul public a terenului, cât și durata efectivă a prezentului

litigiu, înregistrat pe rolul instanțelor la data 16 iulie 2008 și nesoluționat

până în prezent.

Se solicită să se

aibă în vedere toate considerentele prezentate la pct. 1 al recursului ca subsumându-se

în egală măsură și motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9, din

perspectiva încălcării dispozițiilor art. 480 C. civ. și art. 1 din Protocolul nr.

1 adițional la Convenție, având în vedere că stabilirea existenței unei privări

de proprietate, cum este de altfel și exproprierea de fapt este indisolubil

legată de analizarea condițiilor prevăzute atât în jurisprudența C.E.D.O.

cât și cea a instanțelor interne (i) ingerința în dreptul de proprietate să fie

prevăzută de norme ale dreptului intern, iar acestea să fie suficient de

accesibile, precise și previzibile și să conțină garanții contra aplicării

arbitrare, (ii) privarea de proprietate să fie impusă de o cauză de utilitate

publică, (iii) ingerința să fie proporțională cu scopul vizat, (iv) caracterul

just al despăgubirii stabilite pentru privarea de proprietate.

Instanța de apel

definește nelegal noțiunea de expropriere de fapt, considerând-o echivalentă cu

o simplă imposibilitate de a folosi bunul, ca urmare a păstrării destinației

acestuia și cunoașterii de către reclamante a afectațiunii speciale.

Potrivit limitelor

casării dispuse prin Decizia Înaltei Curții de Casație și Justiție

nr. 7460/2012, stabilirea despăgubirii cuvenite reclamantelor trebuia realizată

de către instanța de apel și în funcție de aspectele de fapt stabilite în legătură

cu privarea de proprietate, între care de o deosebită importanță era

identificarea actului sau faptului juridic al intimatului municipiul

Cluj-Napoca prin care s-a produs în mod efectiv exproprierea de fapt, deoarece despăgubirile

se stabilesc în funcție de valoarea reală a bunului expropriat (valoarea de

piață) la momentul la care a intervenit exproprierea de fapt (acesta fiind

motivul pentru care Înalta Curte de Casație și Justiție, a

dispus în sarcina instanței de apel identificarea actului sau faptului prin

care s-a produs exproprierea precum și impactul acestuia în patrimoniul

reclamantelor).

În mod contrar

acestor îndrumări obligatorii ale deciziei de casare, instanța de apel a

apreciat că despăgubirile cuvenite reclamantelor nu pot fi apreciate decât în funcție

de valoarea terenului "la momentul întocmirii raportului de expertiză"

dispus de către instanță în prezentul litigiu, adică la data de 4 noiembrie

2013, astfel cum dispune art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

În speță,

exproprierea de fapt s-a produs chiar de la data pronunțării hotărârii

judecătorești definitive de restituire în natură - 03 noiembrie 2005.

In consecință,

valoarea de circulație a terenului la nivelul lunii decembrie 2005, iar nu la

momentul efectuării raportului de expertiză (2013), dă expresie cuantumului

corect al despăgubirilor.

Prin simpla

poziționare corectă în timp a exproprierii de fapt, la nivelul anului 2005, iar

nu la nivelul anului 2013, astfel cum în mod greșit apreciază instanța de apel,

este evidentă existența unui prejudiciu suplimentar suferit de reclamante față

de valoarea terenului la nivelul anului 2013, și anume, diferența dintre

valoarea terenului în anul 2005 (când erau îndreptățite să primească această

valoare de la un eventual cumpărător, dar au fost împiedicate în mod abuziv

prin actele intimatului) și valoarea terenului în prezent (care este mai scăzută,

ca urmare a intervenirii declinului imobiliar).

În subsidiar, în măsura

în care instanța va aprecia necesar ca nivelul despăgubirilor să se raporteze

la valorile determinate de exp. C., se solicită să aibă în vedere valorile cu

excluderea indicilor de corecție negativă.

O ultimă critică se

referă la încălcarea dispozițiilor art. 274 și 276 C. proc. civ.

Astfel cum rezultă

din dispozitivul deciziei recurate, reclamantele au fost obligate la plata

către intimat a cheltuielilor de judecată în apel în cuantum de 22.023 lei.

Recurenta a formulat,

concomitent cu prezenta cale de atac, cerere de îndreptare a erorii materiale

strecurate în cuprinsul dispozitivului Deciziei civile nr. 363/A din 16 aprilie

2014, privind cuantumul cheltuielilor de judecată suportate de pârât în apel,

care este în realitate de 2.200 lei iar nu de 22,023 lei, astfel cum în mod

eronat s-a reținut.

Intimatul nu a făcut

dovada avansării de cheltuieli de judecată în apel în cuantum de 22.023 lei, ci

potrivit înscrisurilor existente la dosarul cauzei, reprezentate de dovezile de

plată a onorariului expertului desemnat de instanța de judecată - ing. C. - și a

onorariului expertului parte - ing. V., a avansat cheltuieli de judecată în apel

de doar 2.200 lei.

Potrivit dispozițiilor

art. 274 C. proc. civ., instanța de judecată poate obliga partea căzută în pretenții

numai la plata cheltuielilor pe care partea care a câștigat va dovedi că le-a

făcut.

Municipiul

Cluj-Napoca, prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. solicită, în esență, respingerea acțiunii pentru următoarele motive:

Potrivit Deciziei civile

nr. 7460 pronunțată la 6 decembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a

trasat limitele rejudecării după casare, instanța de apel având obligația de a

analiza dacă pretinsa privare de proprietate îndeplinește condițiile de

legalitate, dacă este justificată de o cauză de utilitate publică și dacă este

proporțională cu scopul vizat, iar în funcție de dezlegarea dată acestor

aspecte, să soluționeze și capătul de cerere referitor la despăgubiri. Astfel,

instanța de apel trebuia să identifice actul sau faptul juridic care a condus

la privarea de proprietate și efectul real produs de acesta în patrimoniul

reclamantelor, respectiv să constate dacă bunul acestora este afectat în mod

necesar și permanent unei cauze de utilitate publică, și dacă se respectă

condiția proporționalității.

Fără a proceda la

analiza acestor condiții, instanța de apel obligă municipiul la plata

despăgubirii calculate în conformitate cu prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994.

În primul rând, nu

identifică faptul sau actul juridic care a condus la privarea de proprietate și

nici autoritatea care are calitatea de expropriator.

Dimpotrivă, reține

chiar că după dobândirea dreptului de proprietate de către reclamante asupra

terenului în litigiu, nu a existat un act sau fapt juridic din partea pârâtului

care să ducă la privarea lor de proprietate, terenul având aceeași destinație,

atât anterior cât și ulterior

restituirii, el fiind afectat în mod necesar și permanent unei cauze de

utilitate publică, încă înainte de restituire, aspect cunoscut de reclamante.

Eventuala privare de

proprietate ar putea rezulta din instituirea interdicției conținută de art. 71

din O.U.G. nr. 195/2005 (text intrat în vigoare la începutul anului 2006), care

prevede că este interzisă și sancționată cu nulitatea absolută schimbarea

destinației terenului amenajat ca spațiu verde în planul urbanistic.

Chiar și din această

perspectiva, acordarea unei despăgubiri în compensare nu se poate face decât în

condițiile Legii nr. 33/1994. cadrul normativ aplicabil, de către autoritatea

care are calitatea de expropriator.

În speță, niciuna din

condițiile prevăzute de legea exproprierii nu a fost îndeplinită, iar procedura

nu a fost îndeplinită, astfel încât interdicțiile cuprinse în C.U. din 30 mai 2008

nu întrunesc condițiile unei exproprieri pentru cauză de utilitate publică

locală. Aceste interdicții nu fac decât să pună în aplicare dispozițiile art. 71

din O.U.G. nr. 195/2005, actualizată, potrivit cărora "Schimbarea

destinației terenurilor amenajate ca spații verzi și/sau prevăzute ca atare în

documentațiile de urbanism, reducerea suprafețelor acestora ori strămutarea lor

este interzisă, indiferent de regimul juridic al acestora". O soluție

diferită inserată în cuprinsul certificatului de urbanism, contravenea în mod

flagrant dispozițiilor imperative ale legii, fiind sancționată cu nulitatea

absolută a actului potrivit alin. 2 al aceluiași articol.

Chiar dacă s-ar

admite că se poate vorbi despre o expropriere în fapt, municipiul Cluj-Napoca nu

are calitatea de expropriator, atâta timp cât nu are calitatea de emitent al

actului normativ prin care, în susținerea reclamantelor, dreptul lor de

proprietate este afectat.

Este adevărat că

terenul este situat în intravilanul municipiului Cluj-Napoca, având destinația

de spațiu verde - parc public iar restricțiile pe care această destinație le

implică sunt stabilite prin P.U.G., însă interdicția de schimbare a destinației

de spațiu verde a fost introdusă și reglementată de către statul român, în calitate

de autoritate competentă pentru protecția mediului.

Rezultă că și în cazul

în care s-ar admite necesitatea acordării unei despăgubiri recurentelor,

aceasta nu se poate pretinde municipalității, această autoritate nefiind

responsabilă de privarea de proprietate.

În mod corect

instanța de apel a stabilit că nu există din partea municipiului un act sau

fapt juridic care să priveze reclamantele de dreptul lor însă în mod greșit a

dispus obligarea acestuia la plata despăgubirii, atâta timp cât acesta nu are

calitatea de expropriator și nici nu s-a reținut că bunul este afectat unei

cauze de utilitate publică locală, numai în această situație autoritatea publică

fiind ținută să plătească despăgubiri.

Restituirea terenului

în favoarea reclamantelor, nu a fost un act pur formal. Acestea au dobândit

dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu în baza Deciziei civile nr. 967/2007

a Înaltei Curții de Casație și Justiție, în urma cererii

exprese în acest sens, deși terenul avea destinația de spațiu verde, aspect ce

determină incidența prevederilor O.U.G. nr. 195/2005, care instituie prin art. 71

anumite interdicții asupra terenurilor cu destinația de spațiu verde.

Art. 44 din

Constituție consacră principiul ocrotirii și garantării dreptului de

proprietate, dar acesta nu este un drept absolut.

Pe această linie de

gândire, dreptul la un mediu sănătos reprezintă un drept fundamental al omului,

iar una din sarcinile aferente dreptului de proprietate se referă tocmai la

respectarea tuturor sarcinilor privind protecția mediului (art. 44 alin. (7)

din Constituție).

Limitarea

exercițiului dreptului de proprietate raportat la dispozițiile art. 71 din

O.U.G nr. 195/2005, are și o justificare morală și socială, având în vedere că

respectarea riguroasă a acestor norme reprezintă un obiectiv major, protejarea

mediului înconjurător, deci și a spațiului verde existent, având o legătură

directă cu nivelul de sănătate publică, ceea ce constituie o valoare de interes

național.

Reclamantele nu au

pierdut accesul la teren, stăpânirea acestuia sau dreptul de a-l înstrăina iar

restricția prevăzută de art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005 nu se traduce într-o

expropriere formală și nici într-o expropriere faptică, ci duce la un control

al folosirii bunurilor, ceea ce nu contravine art. 1 din Protocolul nr. 1 la

Convenție, referitor la protecția proprietății private. În acest sens a statuat

și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza „Mellacher și alții împotriva

Austriei”,1989, o speță referitoare la reglementarea folosirii bunurilor. De

asemenea, în cauza „Sporrong și Lonnroth împotriva Suediei”, 1982, aceeași

Curte a arătat că, întrucât autoritățile nu au trecut la exproprierea

imobilelor petiționarilor, aceștia puteau să-și folosească bunurile, să le vândă,

să le lase moștenire, să le doneze sau să le ipotecheze.

Prin urmare, s-a

apreciat că nu se poate asimila situația cu o expropriere în fapt, deoarece,

chiar dacă dreptul de proprietate a pierdut în substanța sa, el nu a dispărut. Art.

1 din Protocolul nr. 1 cu referire la respectarea bunurilor personale consacră

dreptul fiecărei persoane la respectarea bunurilor sale. Prin alin. (2) însă se

arată că aceste dispoziții nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta

legile pe car