ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4271/2012

Deliberând asupra recursurilor de față, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 806 din 01 aprilie 2011, pronunțată în Dosarul nr. 339/30/2010, Tribunalul Timiș s-a respins acțiunea formulată de reclamanta SC B.P. SRL G., în contradictoriu cu pârâta S.M. și s-a respins cererea reconvențională formulată de pârâta S.M. împotriva reclamantei SC B.P. SRL și a fost obligată reclamanta să plătească expertului B.A. suma de 3.000 RON cu titlu de onorariu de expertiză neachitat. S-a reținut că locatiunea bunului imobil - format din doua blocuri a câte doua hale, cu o suprafață de cea.

1.000 m.p., fiecare, o magazie, post trafo și un filtru sanitar veterinar, situate în localitatea O., jud. Timiș - a început să se deruleze în temeiul contractului de închiriere din 23 octombrie 2006, pe o perioadă de 10 ani, prin art. 3, respectiv, de la data de 25 octombrie 2006, până la data de 25 septembrie 2015. Pârâta a exhibat un al doilea contract de închiriere, încheiat la data de 14 martie 2007, pentru perioada 01 noiembrie 2006-25 septembrie 2015, iar prin actul adițional din 23 martie 2007, părțile au convenit modificarea perioadei locațiunii la data de 01 noiembrie 2008. S-a constatat că obiectul locațiunii nu este determinat și nu se poate stabili dacă cele doua contracte au obiecte identice și dacă cel dintâi contract ar fi rămas caduc la încheierea celui din data de 13 martie 2007, care la rândul său, ar fi încetat prin acordul de voință al părților.

S-a reținut că, în raport de probele administrate în cauză respectiv înscrisurile depuse la dosar și audierea martorilor, pârâta nu a contestat refuzul de a-i permite reclamantei accesul în imobilul închiriat, însă a justificat acest refuz prin aceea că de la data respectivă ar fi intervenit rezilierea contractului de locațiune, pentru neîndeplinirea culpabilă de către reclamantă a mai multor obligații contractuale. Instanța de fond având în vedere că părțile nu au stipulat pacte comisorii de grad III și IV a examinat pricina din perspectiva dispozițiilor art. 1020-1021 C. civ.

Referitor la neplata chiriei, prima instanță a constatat că în raport de copiile chitanțelor, ordinelor de plată și centralizatorul privind situația plăților - filele 69 - 82 dosar tribunal - a rezultat că reclamanta și-a îndeplinit obligațiile de plată la termen, pârâta a precizat că a rămas să impute chiriașei doar plata făcută la data de 12 ianuarie 2009; legat de acest din urmă aspect, s-a reținut că plata a fost făcută fiului pârâtei - a cărui implicare în derularea relațiilor dintre părți a fost necontestata, sumă care viza doar chiria aferentă unei luni, achitată cu doar patru zile înaintea evenimentelor din 16 ianuarie 2009. Prin urmare, instanța de fond a apreciat că, dat fiind situația derulată între părți confirmată de înscrisurile depuse în probațiune nu se impune rezilierea contractului.

S-a mai reținut că nu pot fi considerate apte sa atragă rezilierea contractului nici celelalte obligații pretins neexecutate de către reclamantă. Tribunalul a mai reținut că, în prezent, raporturile dintre părți sunt deteriorate iar continuarea locațiunii nu mai este dorită de nici una dintre acestea (reclamanta exprimând, la rândul său, acest punct de vedere prin întâmpinarea la cererea reconventională), dar a arătat că o atare soluție este la îndemâna părților contractante, în vreme ce speța de față ridică problema rezilierii contractului din culpa exclusivă a locatarei; ori, se arată că un atare demers este nefondat. Referitor la acțiunea reclamantei, s-a arătat că, în speță, pârâta a invocat incidența unei cauze exoneratoare de răspundere, ținând de conduita reclamantei, respectiv faptul că aceasta din urmă nu a îndeplinit o condiție legală pentru derularea activității, respectiv obținerea autorizației de mediu.

S-a reținut că pentru a dovedi îndeplinirea cerinței legale menționate, reclamanta a depus la dosarul cauzei Decizia nr. 861 din 13 noiembrie 2009 emisă de A.R.P.M. Pitești - privind transferul Autorizației Integrate de Mediu prin care s-a aprobat transferul Autorizației Integrate de Mediu din 10 noiembrie 2008 având ca titular SC G.C. SRL către noul titular SC B.P. SRL, cu același termen și aceleași obligații; că, potrivit acestei decizii, autorizația din 10 noiembrie 2008 vizează activitatea de creștere intensivă a păsărilor desfășurată în orașul R.V., județul Teleorman; totodată, că, reglementând posibilitatea de transfer a autorizației de mediu, art. 21 din Ordinul nr. 1798/2007 prevede că această operațiune este posibilă dacă se face dovada că activitățile se desfășoară în aceleași condiții pentru care aceasta a fost emisă.

Ori, s-a arătat că reclamanta nu poate afirma că respectivele condiții sunt neschimbate, de vreme ce transferul autorizației nu a fost cauzat de schimbarea denumirii beneficiarului sau a formei de organizare a acestuia, așa cum reține art. 21, context în care se poate vorbi despre menținerea neschimbată a condițiilor, ci vizează o altă localitate și o altă locație, cu consecința desfășurării activității în condiții total diferite; că, de altfel, prin adresa din 25 februarie 2011, A.R.P.M. Timișoara a răspuns solicitării instanței, arătând că autorizația - invocată de către reclamantă, nu a fost transferată, întrucât legislația nu permite acest fapt, și, mai mult, că deși reclamanta a solicitat eliberarea unei autorizații în nume propriu, aceasta nu a fost emisă.

Pe de altă parte, s-a reținut că prin nota de constatare din 30 mai 2008 a Gărzii Naționale de Mediu - Comisariatul Județean Timiș - încheiată ca urmare a sesizărilor cu privire la activitatea reclamantei - s-a stabilit, pe lângă sancțiunile contravenționale ce au fost aplicate reclamantei, faptul că activitatea acesteia se va putea desfășura pe amplasamentul vizat numai după obținerea autorizației de mediu. În acest context, s-a apreciat că cererea reclamantei este nefondată.

Referitor la cererea reconvențională, prin care pârâta a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 4.000 RON, reprezentând contravaloarea cheltuielilor, Tribunalul a reținut că începând cu data de 16 ianuarie 2009, pârâta a interzis accesul reclamantei în incinta imobilelor închiriate, iar pentru a obține dreptul de acces reclamanta a formulat chiar o acțiune în instanță; mai mult, după obținerea unei hotărâri favorabile (sentința civilă nr. 479 din 24 aprilie 2009 a Tribunalului Timiș), aceasta nu a putut valorifica dreptul câștigat, împrejurare care a determinat-o să apeleze la executarea silită. În atare situație, Tribunalul a apreciat că cererea pârâtei se întemeiază pe propria culpă a acesteia, iar pentru conservarea eventualelor bunuri ale reclamantei, care, de altfel, nu au fost identificate, nu s-a dovedi nici că ar fi fost efectuate cheltuieli, nici cuantumul acestora.

Ca urmare a respingerii capătului de cerere referitor la despăgubiri, tribunalul a apreciat că se impune și respingerea cererii de instituire a unui drept de retenție în favoarea pârâtei, câtă vreme aceasta nu deține o creanță în legătură cu bunurile. În ce privește precizarea de acțiune formulată de pârâtă la termenul de judecată din data de 11 iunie 2010 - prin care a solicitat obligarea reclamantei la plata chiriei aferente perioadei 01 noiembrie 2008-19 februarie 2010 - s-a apreciat ca fiind nefondată. În consecință, Tribunalul a reținut, în esență, că pârâta nu și-a îndeplinit propriile obligații față de reclamantă, aspect ce nu o îndreptățește pe pârâtă să pretindă executarea obligației corelative, motiv pentru care cererea sa a fost respinsă, iar în temeiul prevederilor art. 274 C. proc.

civ., Tribunalul a dispus obligarea reclamantei la plata către expertul B.A. a sumei de 3.000 de RON - cu titlu de onorariu neachitat. Împotriva sentinței analizate au declarat apel, atât reclamanta SC B.P. SRL, cât și pârâta S.M.. Prin apelul său, reclamanta SC B.P.

SRL a solicitat modificarea în parte a sentinței atacate și admiterea cererii principale astfel cum a fost formulată, cu consecința obligării pârâtei la plata sumei de 679.000 RON cu titlu de daune, precum și cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, ocazionate de prezentul proces (reprezentând taxe de timbru, timbru judiciar, onorariu expert, onorariu avocat, etc). În susținerea apelului, reclamanta a învederat ca, deși în mod corect instanța de fond a reținut că cererea sa, de obligare a pârâtei la repararea prejudiciului cauzat, se bazează pe conduita culpabilă a acesteia, în sensul că, ulterior datei de 16 ianuarie 2009, i-a interzis accesul în ferma ce a format obiectul locațiunii, denunțând unilateral contractul de închiriere, a analizat pretențiile sale prin raportare la perioada anterioară datei de 16 ianuarie 2009 - ceea ce nu a făcut obiectul judecății.

În sensul celor de mai sus, s-a arătat că instanța de fond nu a fost investită să analizeze conduita pârâtei și relațiile dintre părți pe perioada desfășurării contractului de închiriere, ci s-a solicitat obligarea pârâtei la plata de daune cauzate ca urmare a denunțării contractului și interzicerii accesului în imobilele închiriate; că acestea daune constau în: lipsa de folosință a utilajelor - abuziv reținute de către pârâtă ulterior datei de 16 ianuarie 2009; profitul estimat pentru perioada 2009 - 2010; subvenția cuvenită pentru anul 2009 și care nu s-a încasat datorită imposibilității de desfășurării activității; costuri de relocare la ferma din localitatea T., jud. Teleorman și, respectiv, de amenajare a noii locații.

Reclamanta a susținut, prin urmare, că acțiunea sa are un temei delictual, astfel că, pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei este necesar a fi întrunite cumulativ dispozițiile legale incidente în materie, ori, s-a apreciat că întregul probatoriu administrat conduce spre concluzia că, în cauză, sunt îndeplinite toate condițiile impuse de lege în vederea angajării valabile a răspunderii pârâtei S.M., pentru prejudiciul material cauzat.

Astfel, reclamanta a învederat că, dată fiind atitudinea culpabilă a pârâtei, începând cu data de 16 ianuarie 2009, a fost nevoită să se adreseze instanței de judecată pentru a obține dreptul de acces în incinta imobilelor închiriate (drept recunoscut prin sentința civilă nr. 479 din 24 aprilie 2009 a Tribunalului Timiș, secția comercială și de contencios administrativ); că, însă acest drept nu a putut fi valorificat nici pe calea executării silite, întrucât pârâta - atât personal, cât și prin reprezentanții săi - s-au opus executării, dovadă fiind procesul-verbal de constatare din 26 octombrie 2009, în cuprinsul căruia executorul judecătoresc a menționat în mod expres acest refuz; că, în atare situație, a fost nevoită să apeleze și la procedura asigurării de dovezi, prin încheierea executorie din data de 09 august 2011, pronunțată în Dosarul nr. 11460/235/2011, Judecătoria Timișoara dispunând delegarea S.P.C.E.J.

J.C.M. & C.I. în vederea identificării, inventarierii și evaluării bunurilor sale; în fine, că prin procesul-verbal încheiat la data de 08 septembrie 2011, executorul judecătoresc a constatat că mare parte din bunurile proprietatea sa lipsesc, iar cele aflate încă în fermă sunt deteriorate și este imposibilă utilizarea lor conform destinației, pârâta fiind în culpă pentru starea acestora. În ce privește condiția punerii în întârziere, reglementată de dispozițiile art. 1079 C. civ., reclamanta a susținut că și aceasta este îndeplinită în cauză. În considerarea motivelor formulate în apel, reclamanta a solicitat a se dispune admiterea apelului, modificarea în parte a sentinței apelate și, pe cale de consecință, admiterea acțiunii principale, în sensul obligării pârâtei S.M.

la plata sumei de 679.000 RON cu titlu de daune, precum și obligarea acesteia la restituirea cheltuielilor de judecată. În ce privește apelul declarat de pârâta S.M. s-a solicitat modificarea în parte a sentinței atacate, în sensul admiterii cererii reconvenționale, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată la fond și în apel. În susținerea apelului, pârâta a arătat, în esență, că reclamanta nu și-a executat mai multe din obligațiile contractuale, din care, prima este chiar cea de plată a chiriei, conform art. 5, 6, 7 și 10 din contract pe care le dezvoltă în motivarea apelului.

În sensul celor de mai sus, s-a arătat că, potrivit desfășurătorului depus la dosar, începând cu prima dată de la care se datora chiria, respectiv, 31 mai 2007, și până la data introducerii cererii reconvenționale, reclamanta a achitat doar suma de 20.969 euro; ori, că în intervalul 31 mai 2007 -19 martie 2010 sunt 34 de luni, așa încât reclamanta avea obligația de plată a unei chirii de 33.000 euro; că și dacă s-ar reține plata unei chirii de 34.369 euro, trebuie observat că la poziția din desfășurătorul de plată se află consemnată o chitanță eliberată de SC S. SRL - care nu are nici o legătură cu contractul; de asemenea, că dispoziția de plată de la poziția, nu este semnată nici de parte și nici de mandatar, iar cea de la fila X este contrafăcută scrierea.

A mai arătat pârâta că, în temeiul art. 16 din contract, poate proceda la rezoluțiunea unilaterală, fără notificare, a contractului, și pentru situația în care locatarul nu a achitat chiria mai mult de 90 de zile. În consecință, având în vedere că toate încălcările arătate au fost dovedite cu martorii și cu înscrisurile depuse la dosar, pârâta a solicitat instanței să constatate ca sunt îndeplinite condițiile pentru exercitarea acțiunii în rezoluțiune, respectiv reclamanta nu și-a executat obligațiile sale și aceasta a fost pusă în întârziere. În altă ordine de idei, pârâta a arătat că sentința instanței de fond nu respectă exigențele prescrise de art. 261 C. proc.

civ., în motivarea căreia a invocat cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în sensul că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenție, implică, în special, în sarcina instanței, obligația de a examina, efectiv, mijloacele, argumentele și probele părților; cu alte cuvinte, că noțiunea de „proces echitabil" presupune ca o instanță internă, care nu și-a motivat decât pe scurt hotărârea, să fi examinat, cu adevărat, problemele esențiale ce i-au fost supuse atenției (cauza Boldea contra României).

În fine, pârâta a mai susținut că, în temeiul art. 19 din contract, aceasta poate proceda la rezilierea unilaterală a locațiunii, dacă locatarul nu a respectat oricare din obligațiile contractuale ce îi revin; totodată, că, potrivit art. 21 lit. b) din contract, raporturile de locațiune încetează la îndeplinirea uneia din condițiile prevăzute expres în legătura cu rezilierea contractului, în cadrul art. 16 și 19. Prin decizia nr. 242 din 8 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II -a civilă s-au respins apelurile părților ca nefondate, reținându-se în considerente următoarele: 1. - în ce privește apelul reclamantei SC B.P.

SRL, Curtea a reținut că aceasta ridică, în esență, două probleme: a). - prima, este aceea de a stabili care este natura răspunderii pârâtei pentru pretinsele daune solicitate de societatea apelantă; b). - iar ce-a de-a doua, este aceea de a verifica îndeplinirea condițiilor pe care le presupune antrenarea unei atare forme de răspundere. În ce privește răspunderea civilă delictuală, instanța de apel a constatat că nu sunt întrunite cumulativ condițiile prevăzute de dispozițiile art. 998, 999 din vechiul C. civ.: existența unei fapte ilicite; prejudiciul; vinovăția și legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu.

Reclamanta susține, în esență, că prin refuzul pârâtei de a-i permite accesul în imobilul închiriat, în vederea ridicării utilajelor necesare desfășurării activității, aceasta i-a provocat un prejudiciu în valoare de 679.000 RON, constând în: lipsa de folosință a utilajelor - abuziv reținute de către pârâtă ulterior datei de 16 ianuarie 2009; profitul estimat pentru perioada 2009 - 2010; subvenția cuvenită pentru anul 2009 și care nu s-a încasat datorită imposibilității de desfășurării activității; costuri de relocare la ferma din localitatea T., jud. Teleorman și, respectiv, de amenajare a noii locații. Ori, în speță, instanța de apel a apreciat că la dosarul cauzei nu există elemente pentru a determina întinderea acestuia, probele propuse de reclamantă neavând aptitudinea de a justifica pretențiile alegate.

Astfel, în ce privește lipsa de folosință a utilajelor și profitul nerealizat, o primă observație este aceea că astfel de daune nu pot fi obținute cumulat, întrucât lipsa de folosință atrage nerealizarea profitului scontat, și invers -realizarea de profit presupune folosința utilajelor. Pe de altă parte, reclamanta nu a arătat cum a cuantificat daunele constând în lipsa de folosință și nici nu a prezentat dovezi sub acest aspect, iar referitor la profitul nerealizat, instanța de apel a constatat că nu există nici o certitudine că prin utilizarea în perioada 2009-2010 a utilajelor reținute de pârâtă, s-ar fi obținut câștigul net reclamat.

În același context, instanța de apel a apreciat că determinarea profitului nerealizat nu presupune doar un simplu calcul matematic, constând în extensia unor rezultate financiare din trecut la perioada de referință - în condiții ideale de piață, ci presupune o analiză a noilor condiții economice, iar, atâta timp cât reclamanta a avut în vedere profitul nerealizat la fermă cum rezultă din obiectivele la expertiza contabilă ordonată în cauză - dosar fond), trebuia să dovedească faptul că era îndreptățită să desfășoare o atare activitate. De asemenea, s-a mai reținut că reclamanta nu a făcut dovada obținerii unei autorizații de mediu, în mod corect tribunalul a apreciat că profitul pretins prin cererea introductivă nu putea fi realizat.

Referitor la subvenția cuvenită pentru anul 2009, instanța de apel a apreciat că daunele pretinse de reclamantă cu acest titlu trebuiau evaluate prin prisma efectelor negative produse asupra societății de neîncasarea subvenției, nicidecum echivalate cu valoarea acesteia. Referitor la costurile de relocare a utilajelor, prin ipoteză, instanța de apel a considerat că acestea nu sunt imputabile pârâtei, câtă vreme daunele sunt pretinse tocmai ca urmare a refuzului acesteia de a permite ridicarea lor din imobilul închiriat, nefiind dovedită întinderea prejudiciului suferit de reclamantă, ca urmare a faptelor pârâtei. 2. — Referitor la apelul pârâtei S.M. S-a reținut că, independent de executarea/neexecutarea de către reclamantă a obligațiilor contractuale, pârâta nu era îndreptățită a refuza să-i permită acesteia ridicarea utilajelor existente în spațiul închiriat - necesare desfășurării activității.

Ori, acest comportament abuziv al pârâtei a fost dovedit atât cu declarațiile martorilor audiați în fața Tribunalului Timiș care au relevat că, începând cu data de 16 ianuarie 2009, pârâta a interzis accesul reclamantei în incinta imobilelor închiriate, cât și cu sentința civilă nr. 479/PI din 24 aprilie 2009, prin care Tribunalul Timiș a dispus obligarea sa și a fiului său - numitul S.S.E., la a-i permite reclamantei accesul în spațiul închiriat; pârâta a continuat să persiste în atitudinea sa și ulterior pronunțării acestei sentințe, opunându-se - prin intermediul fiului său, S.S.E. -executării silite, aspect ce a rezultat din procesul verbal de constatare din 26 octombrie 2009 întocmit de executorul judecătoresc M.S.R.

Prin urmare, instanța de apel a calificat atitudinea pârâtei ca fiind un abuz, situație în care aceasta nu mai poate pretinde protecția juridică a drepturilor sale. În ce privește contravaloarea diferenței de chirie aferentă perioadei 01 noiembrie 2008 -19 februarie 2010, instanța de apel a constatat că din probele aflate la dosar au atestat achitarea chiriei până în luna decembrie 2008, iar locațiunea a încetat în luna ianuarie 2009 - ca urmare a denunțării acesteia chiar de pârâtă. În același context, instanța de apel a constatat că din copiile chitanțelor și ordinelor de plată prezentate de reclamantă, precum și din centralizatorul privind situația plăților, au rezultat îndeplinirea integrală și la termen a obligației de plată a chiriei.

Referitor la plățile efectuate în data de 23 decembrie 2008 și 12 ianuarie 2009, instanța de apel a considerat că acestea trebuie considerate valabile, chiar dacă au fost făcute către fiul pârâtei, întrucât, atât pe parcursul derulării locațiunii, cât și ulterior, acesta a acționat în mai multe rânduri ca reprezentant al mamei sale (a se vedea, inclusiv, sentința civilă nr. 479/PI din 24 aprilie 2009 a Tribunalului Timiș ori procesul verbal de constatare din 26 octombrie 2009 întocmit de executorul judecătoresc M.S.R.). S-a constatat că pentru perioada ulterioară datei de 16 ianuarie 2009, însăși pârâta a arătat că nu a mai dorit să-i permită reclamantei utilizarea imobilului, înțelegând să denunțe contractul de închiriere.

În atare situație, instanța de apel a apreciat că, odată cu încetarea contractului, a încetat și dreptul pârâtei de a mai încasa chiria stabilită în cuprinsul acestuia. În fine, referitor la pretinsa nelegalitate a hotărârii Tribunalului Timiș, ca urmare a neexaminării argumentelor expuse în motivarea cererii reconventionale, instanța de apel a constatat că și această susținere este neîntemeiată, întrucât, deși nu a răspuns în mod explicit fiecărei susțineri a pârâtei, tribunalul a grupat afirmațiile acesteia și le-a răspuns în mod punctual. împotriva deciziei pronunțată în apel au declarat recurs ambele părți. Prin recursul declarat, reclamanta susține că hotărârea atacată este dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 998 - 999 din vechiul C. civ., motiv circumscris pct. 9 al art. 304 C. proc.

civ. În susținerea acestui motiv de nelegalitate, recurenta - reclamantă susține că în mod greșit a constatat instanța că nu a făcut dovada întinderii prejudiciului în raport de probele administrate în cauză, în opinia acestei recurente sunt îndeplinite condițiile cumulative impuse de lege pentru angajarea valabilă a răspunderii pârâtei pentru prejudiciul material cauzat. Sub acest aspect, recurenta arată că în mod greșit s-a soluționat modalitatea de cuantificare a daunelor constând în lipsa de folosință și nedovedirea în acest sens, iar cu privire la beneficiul nerealizat, de asemenea, critică soluția dată.

În continuare, în dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenta susține, în esență, că din probele administrate în cauză prin expertiza efectuată și declarațiile martorilor audiați rezultă, fără putință de tăgadă, existența prejudiciului ce i -a fost cauzat, sens în care a fost cuantificat de către expertul desemnat atât cu privire la modalitatea de calcul, în raport de înscrisurile depuse la dosarul cauzei, cât și evidența contabilă întocmită de reclamantă.

În același context, recurenta - reclamantă critică soluția din apel sub aspectul că în cauză a făcut dovada pentru determinarea întinderii prejudiciului din perspectiva lipsei de folosință a utilajelor și profitul nerealizat, în argumentarea căreia invocă concluziile expertului contabil, desemnat în cauză, respectiv raportul de expertiză contabilă și suplimentul la raportul de expertiză, din conținutul cărora rezultă că a desfășurat activitate la ferma O. în perioada octombrie - decembrie 2008, precum și în perioada de la 26 februarie 2009 până la efectuarea expertizei, când activitatea comercială a fost mutată la punctul de lucru din localitatea T., județul Teleorman. Prin urmare, conform expertizelor făcute în cauză, au constatat starea de funcționare a societății, cu autorizațiile și avizele obținute în condițiile legii pentru creșterea puilor, activitate care s-a derulat la ferma din localitatea T., județul Teleorman.

Așa fiind, perioada pretinsă prin prezenta acțiune se referă la imposibilitatea utilizării la întreaga capacitate de producție, dată de activele înregistrate în contabilitatea societății, întrucât o parte a acestor active se aflau sechestrate în locația din O., proprietatea pârâtei, active ce ar fi putut fi folosite în noua locație din T. O altă critică susținută de reclamantă se referă la greșita soluționare a raportului de cauzalitate între refuzul de a permite ridicarea utilajelor și relocarea acestora, întrucât din probele administrate în cauză la instanțele anterioare rezultă că relocarea activității societății reclamante la ferma din T. a avut loc datorită atitudinii culpabile a pârâtei, respectiv a refuzului acesteia de a-i permite accesul în ferma închiriată pentru desfășurarea activității.

De observat, susține aceeași recurentă, că instanța de apel a reținut, expres comportamentul abuziv al părții adverse dovedit prin declarațiile martorilor audiați în cauză și înscrisurile depuse la dosar, așa încât, în opinia sa s-a dovedit raportul de cauzalitate între refuzul pârâtei de a permite accesul în ferma proprietatea pârâtei și relocarea activității reclamantei la o altă fermă. În consecință, reclamanta solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate în sensul admiterii apelului reclamantei împotriva sentinței Tribunalului și în fond admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată și obligarea pârâtei la plata sumei de 679.000 RON cu titlu de daune.

Prin recursul declarat pârâta critică soluția instanței de apel în ceea ce privește: - hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu aplicarea greșită a legii, iar instanța nu și-a exercitat rolul activ în aflarea adevărului; - hotărârea pronunțată este în vădită contradicție cu probele administrate în dosar; - instanța nu a cercetat fondul cauzei în raport de apărarea formulată; - instanța a interpretat greșit probele administrate în cauză; - instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare care erau hotărâtoare în dezlegarea pricinii, ignorând rolul activ al instanței în aflarea adevărului. Recurenta pârâtă susține că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 7, 9 și 312 C. proc.

civ. În dezvoltarea recursului, o primă critică se referă la faptul că instanța de apel a soluționat pricina fără a intra în cercetarea fondului cererii reconvenționale, în conformitate cu dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora trebuia să procedeze la verificarea stabilirii situației de fapt și a aplicării legii de către prima instanță, iar în temeiul art. 296 din același cod să dispună admiterea apelului formulat de pârâtă, modificarea în parte a sentinței tribunalului în sensul admiterii cererii reconvenționale astfel cum a fost formulată și precizată cu obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată de la fond și apel. De asemenea, recurenta arată că instanța de apel a răspuns criticilor privind achitarea chiriei.

O altă critică susținută de recurenta - pârâtă se referă la faptul că instanța nu s-a pronunțat decât asupra pct. 1 a încălcării contractului părților, în loc să răspundă la toate cele 7 încălcări formulate prin cererea reconvențională, respectiv: cu privire la obligația de plată a prețului chiriei -numai acesta a fost soluționat în opinia pârâtei -, încălcarea art. 3, 10 alin. (2), (4), (5), (7) și (13) din contractul ce formează obiectul prezentului litigiu. În argumentarea acestei critici recurenta arată că toate aceste încălcări contractuale, care atrag sancțiunea rezoluțiunii, au fost dovedite sub toate aspectele - cu martori și înscrisuri - însă, instanța de apel nu a precizat motivele pentru care au fost înlăturate, deși avea această obligație în temeiul art. 261 1 pct. 5 C. proc.

civ. Recurenta mai critică soluția din apel și din perspectiva neanalizării situației de fapt sub toate aspectele, așa încât instanța de apel nu i-a asigurat un proces echitabil în lumina art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Raportat la principiile enumerate privind noțiunea de proces echitabil, recurenta susține, în continuare, că ambele instanțe nu au analizat starea de fapt raportat la întâmpinarea formulată la cererea reconvențională vizând: acordul pentru rezoluțiunea contractului însă din culpa exclusivă a părții adverse, degradările aduse imobilului. Referitor la acest din urmă aspect, pârâta argumentează din perspectiva martorilor audiați, apreciind greșit situația privind lucrările necesare și utile, lăsând la aprecierea reclamantei de a face modificări.

Totodată, recurenta mai susține că art. 19 din contractul de locațiune îi permite, fie rezoluțiunea unilaterală dacă locatarul nu a respectat obligațiile contractuale, iar potrivit art. 21 lit. b) raporturile de locațiune dintre părți încetează dacă intervine rezilierea în condițiile art. 16 și 19 din contractul părților. Recursurile părților sunt nefondate, conform considerentelor ce se vor arăta în continuare: În ce privește recursul reclamantei: Referitor la critica reclamantei, că în mod greșit a constatat instanța nedovedirea întinderii prejudiciului în raport de probele administrate în cauză, Înalta Curte constată că este nefondată, critica acestei recurente, antamând reanalizarea situației de fapt din perspectiva probelor administrate în cauză, înscrisuri și declarațiile martorilor audiați în cauză; acestea din urmă reprezentând, în realitate critici de netemeinicie.

Ori, în recurs nu pot forma obiectul controlului judiciar probele administrate în cauză - referitor la cuantumul daunelor și implicit a întinderii prejudiciului - și stabilirea situației de fapt, știut fiind că, această prin această cale de atac se exercită un control judiciar al motivelor de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de pct. 1 - 9 al art. 304 C. proc. civ. De asemenea, criticile recurentei referitoare la probele administrate în cauză care dovedesc existența prejudiciului ce i-a fost cauzat, Înalta Curte le constată că sunt neîntemeiate, acestea vizând aspecte de netemeinicie, întrucât se referă la modalitatea de cuantificare a prejudiciului, declarațiile de martori audiați în cauză și la evidența contabilă întocmită de reclamantă.

Prin urmare, în mod corect instanța de apel a constatat că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile cerute de răspunderea civilă delictuală. Referitor la același aspect arătat mai sus, Înalta Curte observă că recurenta - reclamantă invocă concluziile expertului contabil, desemnat în cauză, respectiv raportul de expertiză contabilă și suplimentul la raportul de expertiză, din conținutul cărora rezultă că a desfășurat activitate la ferma O. în perioada octombrie - decembrie 2008, precum și în perioada de la 26 februarie 2009 până la efectuarea expertizei, când activitatea comercială a fost mutată la punctul de lucru din localitatea T., județul Teleorman. Prin urmare, conform expertizelor făcute în cauză, au constatat starea de funcționare a societății, cu autorizațiile și avizele obținute în condițiile legii pentru creșterea puilor, activitate care s-a derulat la ferma din localitatea T., județul Teleorman.

Toate împrejurările enumerate de recurentă nu pot forma controlul judiciar al recursului, întrucât acestea au fost examinate corect de instanța de apel, pe de o parte, iar pe de altă parte, materialul probatoriu efectuat în cauză nu este supus controlului judiciar al recursului, întrucât excede acestuia. În ceea ce privește critica susținută de reclamantă vizând greșita soluționare a raportului de cauzalitate între refuzul de a permite ridicarea utilajelor și relocarea acestora, Înalta Curte urmează să o respingă ca nefondată, întrucât în mod corect a constatat instanța anterioară că atâta timp cât reclamanta a refuzat a permite ridicarea lor din imobilul închiriat, nu poate pretinde costurile de relocare a utilajelor.

Relocarea activității nu s-a datorat pârâtei astfel încât daunele pretinse de reclamantă nu pot fi în sarcina acesteia, mai ales că reclamanta nu a făcut dovada susținerilor sale, ceea ce a condus la o soluție corectă de nedovedire a întinderii prejudiciului suferit de reclamată, ca urmare a faptelor pârâtei. În același sens, Înalta Curte urmează să respingă critica/criticile cu privire la aspectul menționat anterior, care reprezintă de fapt nemulțumirea acestei recurente cu privire la soluția pronunțată; în esență, nemulțumirea recurentei vizează în realitate, o reevaluare a situației de fapt cu privire la neînțelegerile ivite între părțile din litigiu în derularea raporturilor juridice existente între ele.

De remarcat că pentru îndeplinirea cumulativ a condițiilor răspunderii civile în temeiul art. 998 - 999 din vechiul C. civ., nu este suficientă stabilirea culpei pârâte, ci reținând că răspunderea civilă delictuală reprezintă dreptul comun al răspunderii civile și că din momentul încheierii de părți a unui contract intervine răspunderea în raport cu drepturile și obligațiile stabilite contractual, instanța de apel a analizat corect susținerile reclamantei prin raportare la clauzele contractuale, astfel cum au fost invocate prin acțiune și motivele de apel. în raport de starea de fapt stabilită necenzurabilă în recurs, instanța de apel a reținut legal neîndeplinirea condițiilor pentru antrenarea răspunderii civile.

În ceea ce privește recursul declarat de pârâta se poate observa că, criticile vizând: hotărârea pronunțată este în vădită contradicție cu probele administrate în dosar; instanța a interpretat greșit probele administrate în cauză, instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare care erau hotărâtoare în dezlegarea pricinii, ignorând rolul activ al instanței în aflarea adevărului, Înalta Curte urmează să le respingă ca nefondate, deoarece tind la reaprecierea situației de fapt prin reanalizarea probelor și a concludentei acestora, nefiind susceptibile de a fi încadrate în vreunul din cazurile prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ. Pe de altă parte, așa cum rezultă din motivarea recursului pârâtei, aceasta prezintă aspecte ce tind spre reexaminarea situației de fapt și a probelor administrate în cauză, ceea ce excede controlului judiciar în calea de atac a recursului.

Chiar și referirile la forța probantă ce trebuie acordată unor probe, vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate. Recurenta a invocat temeiul juridic al motivelor de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 , 9 și 312 C. proc. civ. Referitor la critica pârâtei cu privire la necercetarea fondului, înalta Curte urmează să o respingă ca nefondată, întrucât instanța de apel a examinat sub toate aspectele invocate cererea reconvențională. Mai mult, această critică a pârâtei privind pretinsa nepronunțarea asupra clauzelor contractuale menționate expres în cererea de recurs, vizează, în realitate, aspecte de netemeinicie, instanța de apel analizând susținerile reclamantei prin raportare la clauzele contractuale, astfel cum au fost invocate prin cererea reconvențională și motivele de apel.

Prin urmare, față de considerentele anterior expuse, Înalta Curte va înlătura și critica susținută de pârâtă referindu-se la faptul că instanța nu s-a pronunțat decât asupra pct. 1 a încălcării contractului părților, în loc să răspundă la toate cele 7 încălcări formulate prin cererea reconvențională, respectiv: cu privire la obligația de plată a prețului chiriei - numai acesta a fost soluționat în opinia pârâtei -, încălcarea art. 3, 10 alin. (2), (4), (5), (7) și (13) din contractul ce formează obiectul prezentului litigiu. Chiar dacă instanța de apel nu le-a menționat expres, așa cum au fost expuse de pârâtă, în apel pricina a fost soluționată sub toate aspectele în fapt și în drept întocmai învestirii sale, în concordanță cu art. 261 1 pct. 5 C. proc.

civ. raportat la art. 312 din același cod. În ceea ce privește critica recurentei vizând neanalizarea situației de fapt sub toate aspectele, Înalta Curte urmează să o respingă ca nefondată, întrucât această chestiune reprezintă reaprecierea situației de fapt, ce exclude controlul judiciar în recurs. Pretinsa încălcare a art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, de asemenea, este nefondată, tocmai că instanța de apel a dat o soluție legală și temeinică. De altfel, criticile privind încălcarea la un proces echitabil și neexaminarea întâmpinării și a cererii reconvenționale sunt reaprecierea probelor administrate în cauză și reevaluarea situației de fapt cu privire la: acordul pentru rezoluțiunea contractului însă din culpa exclusivă a părții adverse, degradările aduse imobilului, martorii audiați, apreciind greșit situația privind lucrările necesare și utile, lăsând la aprecierea reclamantei de a face modificări.

Totodată, recurenta mai susține că art. 19 din contractul de locațiune îi permite, fie rezoluțiunea unilaterală dacă locatarul nu a respectat obligațiile contractuale, iar potrivit art. 21 lit. b) raporturile de locațiune dintre părți încetează dacă intervine rezilierea în condițiile art. 16 și 19 din contractul părților. Restul criticilor tind la reaprecierea situației de fapt prin reanalizarea probelor și a concludentei acestora, nefiind susceptibile de a fi încadrate în vreunul din cazurile prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., deși în susținerea lor recurenta - pârâtă arată încălcarea prevederilor din contract vizând rezoluțiunea și rezilierea contractului, art. 21 lit. b) din contractul de locațiune, cu raportare la dispozițiile art. 16 și 19 din același contract.

în același mod procedează recurenta pârâtă cu privire la susținerea că instanța de apel nu s-a pronunțat pe art. 10 alin. (2), (4), (5), (7), și (13) din contractul de locațiune, însă, după cum s-a arătat mai sus, aceasta tind la o reapreciere a probelor și o reevaluare a situației de fapt, ceea ce nu poate constitui, de asemenea, aspecte de nelegalitate în sensul textului legal prevăzut de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ. În consecință, Înalta Curte, față de considerentele anterior expuse, urmează să respingă ca nefondate recursurile declarate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta SC B.P. SRL G. prin lichidator judiciar M.R.L. Iași - Filiala Timiș S.P.R.L. și pârâta S.M. împotriva deciziei civile nr. 242 din 8 noiembrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a Il-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 1 noiembrie 2012.