ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5336/2020

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată inițial, la data de 10.09.2015, pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale, obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri morale în sumă de 500.000 RON și la plata cheltuielilor de judecată, pentru lipsa răspunsului la petiția sa formulată la data de 11.02.2015.

Prin sentința civilă nr. 1661 din 14 martie 2016, Tribunalul a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reținând dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și calitatea pârâtului de autoritate publică centrală.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 16.05.2016.

Prin sentința civilă nr. 2570 din 13 septembrie 2016, Curtea a admis excepția inadmisibilității cererii și a respins cererea reclamantului A., ca inadmisibilă.

În practicaua hotărârii, instanța a respins, ca inadmisibilă, contestarea pe calea excepției de nelegalitate a Ordinului din 22.03.2001 și a Ordinului nr. 141 din 02.03.1991 emise de pârât, apreciind că aceste acte nu mai pot forma obiect al cenzurii instanței de contencios administrativ pe această cale, expirarea termenelor pentru contestarea lor pe calea acțiunii directe constituindu-se într-un fine de neprimire.

Referitor la inadmisibilitatea cererii, a reținut instanța, în esență, că, potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, situația premisă a reparării pagubei în contenciosul administrativ este reprezentată de existența unui act administrativ anulat în tot sau în parte, producerea unui prejudiciu și dovedirea legăturii de cauzalitate între actul administrativ nelegal și prejudiciul suferit.

Însă, reclamantul nu a dovedit că pretinsul prejudiciu a fost cauzat prin emiterea unor acte administrative anulate, neputând fi angajată răspunderea patrimonială a autorității publice.

Împotriva acestei hotărâri, a formulat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

A arătat recurentul că instanța a încălcat regulile de procedură și termenele privind redactarea, semnarea și comunicarea hotărârii atacate.

Instanța de fond nu a pus în discuție excepția de nelegalitate și a invocat din oficiu excepția inadmisibilității cererii, fără a cuprinde pronunțarea privitoare la excepția de nelegalitate încălcându-se astfel art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Prin decizia civilă nr. 2093 din 12 aprilie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a respins recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 2570 din 13 septembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Înalta Curte a reținut că este neîntemeiată susținerea recurentului-reclamant în ceea ce privește faptul că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra excepției de nelegalitate, având în vedere că instanța de fond s-a pronunțat asupra excepției în practicaua sentinței atacate.

A mai constatat instanța de control judiciar că în mod corect instanța de fond a ridicat excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, prin raportare la art. 8 din Legea nr. 554/2004, de vreme ce recurentul-reclamant nu a făcut dovada condițiilor prevăzute de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 sub aspectul condițiilor necesare pentru angajarea răspunderii administrativ-patrimoniale a autorității pârâte, respectiv existența unui act administrativ nelegal, anulat de instanță, care reprezintă situația premisă a cererii de acordare de despăgubiri întemeiate pe dispozițiile art. 8 din lege.

Împotriva deciziei civile nr. 2093 din 12 aprilie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a formulat contestație în anulare recurentul-reclamant A., întemieată pe art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., apreciind că instanța de recurs, respingând recursul, a omis să cerceteze motivul de casare invocat în termenul legal.

A susținut contestatorul că este neîntemeiată constatarea Înaltei Curți că instanța de fond a soluționat excepția de nelegalitate, pentru că face trimitere la prevederile art. 4 din Legea nr. 554/2004 anterioare modificărilor asupra articolului în cauză prin Legea nr. 76/2012.

Formularea alin. (2) al art. 4 modificat reprezintă o normă imperativă pentru instanța de fond în sensul de a se pronunța asupra excepției de nelegalitate invocate dacă a constatat că de actul administrativ cu caracter individual depinde soluționarea litigiului pe fond.

Pronunțarea Curții de Apel București referitoare la inadmisibilitatea excepției de nelegalitate a Ordinului nr. CAP 141/22.03.2001 este neîntemeiată și inutilă pentru că instanța trebuia să constate doar dacă de ordinul în cauză depindea soluționarea litigiului pe fond.

Instanța de recurs a apreciat nelegal și neconstituțional că un act administrativ emis înainte de 2004, neatacat prin acțiune directă, nu mai poate fi atacat pe calea excepției de nelegalitate. Aceste aprecieri sunt în contradicție cu prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 modificată prin Legea nr. 76/2012.

Înlăturarea efectelor juridice ale Ordinului nr. CAP 141/22.03.2001, care se produc și în prezent în cuantumul diminuat al pensiei sale, ar avea drept consecință crearea unui climat de certitudine și siguranță juridică.

A mai susținut contestatorul că în mod greșit a reținut Înalta Curte că instanța de fond a invocat corect excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, pentru că a invocat-o pentru a se deroba de obligația de a dezlega pricina. Instanța de recurs a procedat la fel, nu a modificat cu nimic hotărârea Curții de Apel București, iar cererile sale și excepțiile formulate au rămas neatinse.

Instanța de recurs a susținut că repararea prejudiciului în contenciosul administrativ este condiționată de anularea în tot sau în parte a unui act administrativ care a generat prejudiciul.

Constatarea nelegalității actului administrativ pe calea indirectă a excepției produce aceleași efecte asupra actului ca în cazul anulării, iar, în situația sa, s-ar fi evitat pronunțarea unor hotărâri judecătorești bazate pe un act administrativ încheiat cu încălcarea legii.

A mai precizat contestatorul că cererea privind despăgubirile, după 4 ani și jumătate de așteptare, nu mai este de actualitate, pentru că, în dosarul nr. x/2017, contestație deciziei de recalculare în condițiile Legii nr. 223/2015, aflat pe rolul Curții de Apel Pitești, a renunțat numai la consecințele materiale ale admiterii excepției de nelegalitate a ordinului în cauză, pentru perioada 01.04.2001 la 31.12.2015, dar a solicitat instanței să oblige Ministerul Apărării Naționale să soluționeze amiabil nelegalitatea Ordinului nr. CAP 141/23.03.2001 într-un termen rezonabil de 6 luni.

Instanța de fond a admis excepția autorității de lucru judecat cu privire la inadmisibilitatea excepției de nelegalitate admisă de Curtea de Apel București și confirmată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Dacă Înalta Curte ar fi cercetat motivul de recurs ar fi constatat că instanța de fond s-a situat în afara Constituției, Legii nr. 554/2004 și jurisprudenței Curții Constituționale a României (deciziile nr. 425/2008, 267/2014 etc.) ar fi evitat pronunțarea unei hotărâri nelegale.

Intimatul Ministerul Apărării Naționale a formulat note scrise, prin care a solicitat respingerea contestației în anulare, ca neîntemeiată.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra contestației în anulare

Examinând contestația în anulare, în raport cu decizia atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte reține următoarele.

Contestatorul A. a invocat art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., care reglementează contestația în anulare specială.

Potrivit acestor dispoziții legale,

"Art. 503 - (2) Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare când:

(…)."

Contrar alegațiilor contestatorului, se constată că instanța de recurs a răspuns tuturor susținerilor sale formulate prin cererea de recurs, în considerentele deciziei fiind prezentate argumentele care au fundamentat soluția de respingere a recursului ca nefondat.

2.1. Astfel, motivul de casare vizând nepronunțarea asupra excepției de nelegalitate invocată în cursul soluționării acțiunii, a făcut obiectul analizei instanței de recurs, în considerentele deciziei ce face obiectul prezentei contestații în anulare reținându-se că instanța de fond s-a pronunțat asupra acesteia în practicaua deciziei recurate și că, prin dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 ce permit, fără limită în timp, controlul de legalitate al unui act administrativ unilateral cu caracter individual emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 și după împlinirea termenului în care partea putea exercita acțiunea în anulare, cum este și actul ce face obiectul prezentei cauze, respectiv Ordinul din data de 22.03.2001 și Ordinul nr. 141/02.03.1991, se poate ajunge la înlăturarea efectelor juridice produse de actul administrativ cu caracter individual, fapt ce poate avea drept consecință crearea unui "climat general de incertitudine și nesiguranță juridică", așa cum a concluzionat CEDO, în paragraful 99 al Hotărârii pronunțate în cauza P. contra României.

Prin urmare, au fost supuse examinării instanței de control judiciar criticile privind nepronunțarea instanței de fond asupra excepției de nelegalitate, context în care afirmațiile contestatorului nu pot fi primite în susținerea prezentei contestații în anulare.

Reține Înalta Curte că, prin exercitarea acestei căi extraordinare de atac pentru motivul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., nu poate fi cenzurat modul în care instanța de recurs, analizând motivul de casare, a înțeles să răspundă acestuia.

Independent de cele arătate, se impune a fi subliniat faptul că, în ceea ce privește problematica invocării excepției de nelegalitate a unui act administrativ individual emis anterior Legii nr. 554/2004, jurisprudența în materie este consolidată în sensul reținut prin decizia ce face obiectul prezentei contestații în anulare.

2.2. Nu pot fi avute în vedere nici susținerile contestatorului vizând motivarea instanței de recurs care a constatat temeinicia hotărârii recurate de respingere a acțiunii, ca inadmisibilă, în raport cu dispozițiile art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Împărtășirea opiniei exprimate de judecătorul fondului în legătură cu aspectele invocate de recurent, nu echivalează cu o necercetare a motivului de casare, în sensul art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ.

Întreaga argumentare a contestatorului conduce la concluzia că se tinde la reformarea soluției printr-o rediscutare a cauzei, contrar dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., care nu urmăresc să deschidă părții calea rejudecării recursului, prin reinterpretarea dispozițiilor legale incidente și reanalizarea materialului probator administrat în cauză.

În condițiile arătate, se reține că instanța de recurs a analizat efectiv și concret toate motivele de recurs invocate de recurentul-reclamant, fiind examinate în mod real criticile supuse controlului judiciar.

Pentru considerentele expuse, constatând că în cauză nu este incident motivul prevăzut de dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de A. împotriva deciziei civile nr. 2093 din data de 12 aprilie 2019 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 octombrie 2020.